Cele zece porunci. Pr. Fabio Rosini: "De la papa o sublimă răsturnare de perspectivă"
De M. Michela Nicolais

"O sublimă răsturnare de perspectivă: de la negare la afirmare". Aşa defineşte ciclul de cateheze pe care papa tocmai l-a încheiat despre Decalog părintele Fabio Rosini, responsabil al Serviciului vocaţii al Diecezei de Roma, care de 25 de ani întâlneşte mii de tineri pentru a vorbi cu ei despre "Cele Zece Cuvinte". "Nu a vorbit despre ceea ce este interzis, ci despre ceea ce este afirmat", precizează el: "Este o călătorie surprinzătoare, o lectură de creştini care ne face să descoperim fiecare lucru în relaţie cu viaţa fericită în Cristos". Şi cu dorinţa de fericire, cea adevărată, înnăscută în fiecare fiinţă umană.

- În ultima cateheză despre cele zece porunci papa explică faptul că tema cheie este tema dorinţelor. Ce părere aveţi despre această sinteză a celor Zece Cuvinte?

Cred că interpretarea papei Francisc este, în acelaşi timp, o interpretare nouă şi veche. Dacă ne gândim bine, această lectură a celor Zece Cuvinte este centrată în cheia pe care o dă papa - foarte rafinată, evoluată şi actualizată - în penultima cateheză: trauma legii îl duce pe om la descoperirea că este sărac, care însă este şi descoperirea dorinţei binelui în sine. Acesta nu este numai un mod foarte frumos de a ne apropia de realitatea fiecărui bărbat şi a fiecărei femei: înseamnă a vedea sărăcia umană şi a face din ea un punct de plecare, aşa cum face sfântul Paul în capitolul 7 din Scrisoarea către Romani. Şi în Faptele Apostolilor, sau în Evanghelia lui Ioan, suntem conduşi la conştiinţa unei frumuseţi la care nu se ajunge decât prin har. Legea foloseşte pentru a înţelege că nu avem viaţa, că viaţa trebuie cerută şi că trebuie primită. Sărăcia, în om, este o sete care trebuie săturată: de aici legătura cu tema dorinţelor.

- Prima cateheză despre porunci este dedicată de papa tinerilor şi viitorului: "A trăi şi a nu trăi de azi pe mâine", invitaţia pe urma lui Frassati, ca antidot la mediocritate. Dumneavoastră care aţi întâlnit, în aceşti 25 de ani, platouri infinite de tineri, ne puteţi spune dacă este adevărat că ei ţintesc la "măsura înaltă a sfinţeniei", pentru a folosi cuvintele sfântului Ioan Paul al II-lea?

Categoric da, şi pentru a ne da seama de asta putem porni de la motivele falimentului pastoraţiei tineretului. De ce eşuăm? Pentru că tindem să "cocolim", să-i facem "să se joace" pe tinerii noştri, implicând astfel o cantitate ridicolă şi lăsând în dezinteres marea cantitate dintre ei, care se află în afara Bisericii. Încercăm să recuperăm posibilul într-o situaţie de acum disperată, în loc să riscăm prezentându-l lor ca orizont de sfinţenie. Iată pentru ce operaţiunea papei este singura care poate avea un bun rezultat: Francisc nu le propune tinerilor un subprodus, o adaptare. În schimb, noi le spunem tinerilor lucruri moi crezând că este mai uşor, şi astfel reducem pastoraţia tineretului la un soi de Kindergarten. Le oferim distracţii, în timp ce tinerii cer propuneri radicale. Putem să le vorbim tinerilor numai dacă îi luăm în serios făcând o propunere radicală, mare, definitivă, singura în măsură să schimbe viaţa lor. Credem că se vor plictisi, dacă spunem lucruri serioase: eu, în schimb, în aceşti ani, am experimentat că cu cât eşti mai radical, cu atât nu ştii unde să-i pui, cu cât le vorbeşti clar, cu atât nu ştii unde să găseşti timpul pentru a-i primi... Tinerii se apropie dacă găsesc o propunere de frumuseţe: motivul simpatiei lor faţă de papa Francisc este pentru că "pare adevărat", pentru că este autentic nu numai ca om, ci ca şi creştin. Trebuie amintit că aceasta este prima generaţie total alfabetizată din istorie. Este mult mai cultă, chiar dacă uneori cultura "generaţiei wikipedia" este o cultură superficială: ştiu ceva din toate, pentru aceasta trebuie mers şi mai în profunzime.

- Papa a dedicat două cateheze idolatriei. Care este idolul care îi zdrobeşte mai mult pe tinerii de astăzi?

Idolii sunt mulţi, dar putem spune că fiecare generaţie are un idol al său. Tinerii de astăzi sunt devastaţi de imaginea de sine, de căutarea succesului afectiv şi social, a oricărui tip de satisfacere... Nu numai "look"-ul, ci imaginea de sine în faţa lor înşişi. Cultura care, în diferite secole, a dus la necesitatea psihanalizei, de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace, produce un tip de conştiinţă care este auto-contemplaţie, tot mai puternică. Pierzându-l pe Dumnezeu din punct de vedere cultural, omenirea a luat contact cu golul, a trebuit să privească prăpastia singură, fără un Tată care s-o ţină de mână. Astfel tinerii au fost crescuţi de părinţi nesiguri şi bâlbâiţi, într-un context în care nimic nu mai este garantat, fără puncte ferme. Şi au luptat în bătălia greşită, privind la ei înşişi şi încercând să se simtă la înălţime: dar pentru a găsi adevărul nostru în realitate trebuie să-l căutăm pe celălalt. Celălalt mă revelează pe mine mie însumi. Omul este relaţie, Dumnezeul trinitar este relaţie.

- Vorbind despre a treia poruncă, papa, fără text pregătit, a îndemnat la "reconcilierea cu propria istorie", cu faptele care nu se acceptă, cu părţile dificile ale propriei existenţe...

Nu vom putea construi niciodată o viaţă creştină fără să fi învăţat să facem pace cu istoria noastră şi s-o binecuvântăm, asumând atitudinea corectă în faţa trecutului nostru. Însă a ne accepta pe noi înşine pe baza datoriei este imposibil: reuşim să ne acceptăm numai dacă descoperim că suntem iubiţi. Nu iubim istoria noastră cu efortul voinţei sau al înţelegerii: devenim capabili să gândim că istoria noastră este "înţeleaptă", în sensul Scripturilor, numai dacă ne abandonăm Providenţei. Este o legătură formidabilă şi cu aceia care nu cred: când ne abandonăm sensului de generozitate a vieţii, acolo ne reconciliem. Când înţelegem că viaţa a fost generoasă cu noi, când ne dăm seama că am fost trataţi mult mai bine decât meritam, atunci recunoştinţa faţă de viaţă deschide inima persoanelor.

- Iubirea nu este pentru un timp, nu este dictată de convenienţă, tema poruncii a şasea: fidelitatea ca stil de viaţă este zdruncinată la mai multe niveluri şi în Biserică, nu numai în banalizarea căsătoriei şi a acelui "pentru totdeauna", ci şi de diferitele tipuri de abuzuri. Cum trebuie povestite tinerilor?

În penultima cateheză, papa avertizează cu privire la consecinţele unei ascultări formale, a faptului de a face lucrurile fără dorinţă, fără a fi implicaţi. Omul simte că trebuie să stăvilească haosul şi să facă ordine în inima sa, şi atunci introduce reguli: dar tocmai aceasta este ascultare formală, obsesivă, rigidă, care a provocat foarte des toate aceste scandaluri. Oamenii foarte rigizi în respectarea regulilor, în judecarea vieţii altuia, exigenţi în predicare, ascund adesea mari greşeli şi probleme total nerezolvate. Problema fidelităţii nu este o problemă de reguli, ci a inimii: omul speră să găsească iubirea fidelă, are nevoie de iubirea fidelă. Poate că nu toţi cei care sunt fideli iubesc, dar toţi cei care iubesc sunt credincioşi. Nu există iubire fără fidelitate. Omul are nevoie de frumuseţe, să spere într-o viaţă frumoasă. Şi cele Zece Cuvinte nu fac decât să alimenteze această dorinţă.

(După Agenţia SIR, 7 decembrie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 12.