Reflecţie la a doua duminică din Advent - Anul C - 2018

"Faceţi drepte cărările lui şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu" (Lc 3,4.6).

Se zice că în vechime drumurile erau atât de degradate, încât trebuiau reparate şi îndreptate de fiecare dată când urma ca cineva de rang înalt să treacă pe ele. Privită din punct de vedere spiritual, aceasta a fost lucrarea lui Ioan Botezătorul. Însărcinat să pregătească venirea lui Mesia, el i-a avertizat pe iudei că numai calitatea de fii ai lui Abraham nu era suficientă pentru a-i pune la adăpost de pierzarea veşnică, cum de altfel nici pe noi simpla calitate de botezaţi nu ne salvează. Ceea ce Dumnezeu cerea de la ei, dar şi de la noi, este pocăinţa însoţită de roade adevărate. Pocăinţa, sau pierzarea? Această este alegerea pe care trebuie să o facă orice evreu, orice creştin şi orice om.

"Orice om va vedea mântuirea lui Dumnezeu" (Is 52,10). Ioan Botezătorul a venit în împrejurimile Iordanului, locul unde se adunau mulţi iudei, predicând botezul convertirii spre iertarea păcatelor, aşa cum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia, profetul: "Glasul celui care strigă în pustiu: pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui! Orice vale va fi umplută şi orice munte sau deal va fi nivelat; drumurile strâmbe vor fi îndreptate, iar cele cu gropi vor fi netezite şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu" (cf. Lc 3,4-6; Is 40,3).

Pe râul Iordan, Ioan îi botează pe cei care se recunosc păcătoşi, care recunosc că au nevoie de iertare şi de convertire. Lor li se deschide o cale nouă şi li se dă puterea de a-l primi pe Isus care vine pentru a-i salva de orice asuprire. Să nu credem că Domnul are nevoie de noi pentru a-şi împlini acţiunile sale mântuitoare. Ceea ce aşteaptă el de la noi este mărturia, cinstea, sinceritatea, blândeţea, iubirea şi mulţumirea (cf. 1Cor 7,24).

Este o întâmplare scrisă de Friedhelm König (născut la 2 mai 1931 în Wuppertal ), un scriitor german de literatură evanghelică, în care ni se spune că un proprietar credincios de pământuri din Irlanda ce avea mulţi angajaţi, într-o zi s-a gândit să îi ierte pe datornicii lui, care vor veni într-o zi fixată la sediul firmei şi a dat un anunţ în acest sens. Văzând anunţul şi crezând că este o glumă nepotrivită, mulţi datornici au început să comenteze negativ gestul proprietarului. De aceea, atunci când a sosit ziua fixată pentru ştergerea datoriilor, nu au venit cu zapisele datoriilor lor. Când timpul aproape expirase, au sosit doi soţi bătrâni purtând cu ei multe zapise ale datoriilor lor, pe care le-au predat şi au primit în schimb o confirmare scrisă de ştergere a datoriilor conţinute. Când ceilalţi au văzut că anunţul nu a fost o glumă, au mers acasă pentru a aduce şi ei zapisele datoriilor lor. Şi mergând ei să le aducă, timpul a expirat şi au rămas împovăraţi. Biblia spune că "Isus a şters zapisul, documentul cu poruncile care erau împotriva noastră şi l-a anulat pironindu-l pe cruce" (Col 2,14).

Iată şi cuvântul de mângâiere a lui Dumnezeu, dat prin profetul Baruh, pentru cei care au venit cu păcatele lor şi cu părere de rău la iertarea dată prin Fiul său: "Dezbracă, Ierusalime, haina plânsetului tău şi a oprimării tale şi îmbracă frumuseţea gloriei care vine de la Dumnezeu pentru totdeauna! Învăluie-te cu mantia dreptăţii care vine de la Dumnezeu, pune pe capul tău diadema gloriei Celui Veşnic! Căci Dumnezeu va arăta la tot ce este sub cer strălucirea ta. Căci numele tău va fi chemat de către Dumnezeu pentru totdeauna: "Pacea dreptăţii" şi "Gloria pietăţii". Ridică-te, Ierusalime, şi stai pe înălţime! Priveşte spre răsărit şi vezi adunându-se copiii tăi de la apusul soarelui până la răsărit la cuvântul Celui Sfânt, bucurându-se de memorialul lui Dumnezeu! Au plecat de la tine pe jos, duşi de duşmani, dar Dumnezeu îi aduce la tine purtaţi cu glorie ca pe un tron regal. Dumnezeu a hotărât să coboare orice munte înalt şi colinele veşnice, să umple văile ca să niveleze pământul, ca Israel să înainteze în siguranţă spre gloria lui Dumnezeu. Pădurile şi orice copac plăcut mirositor îi fac umbră lui Israel la porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu îl va conduce pe Israel cu bucurie în lumina gloriei sale, cu îndurarea şi dreptatea care vin de la el" (Bar 5,1-9).

Iar psalmul 126 de astăzi îi aseamănă pe cei iertaţi şi eliberaţi de păcate prin Mântuitorul Isus, cu unii care se trezesc dintr-un vis incredibil; incapabili la început să conştientizeze eliberarea lor neaşteptată, curând vor auzi cântece de bucurie, cărora popoarele lumii le vor răspunde în ecou: "Domnul a făcut pentru ei lucruri mari" (cf. Ps 126,2; Ps 14,7). Lacrimile lor de durere şi aşteptare au stropit brazdele unui seceriş bogat (cf. Ps 126,6). Aşa a fost pe pământ lucrarea lui Isus. El a urmat drumul crucii plângând. "Dar, dacă moare aduce mult rod" (In 12,24). La sfârşit el va apărea triumfător, purtând rodul muncii lui, unde cei răscumpăraţi sunt snopii săi preţioşi pe care îi va strânge la piept.

Epistola către Filipeni, care a fost numită de către biblişti, "Cartea experienţei creştine", experienţă care se rezumă în câteva cuvinte: Cristos îmi este de ajuns, căci: El este Viaţa mea (cap. 1), modelul meu (cap. 2), ţelul meu (cap. 3), puterea şi bucuria mea (cap. 4). Paul nu vorbeşte aici ca apostol, nici ca învăţător, ci ca un "rob al lui Isus Cristos". Şi cum s-ar fi putut mândri el cu un titlu mai înalt decât acela pe care l-a luat şi Isus? (cf. Lc 22,27; Fil 2,7). Din întunericul temniţei de la Roma, le scrie iubiţilor săi filipeni, dintre care cunoaştem pe Lidia şi pe temnicer (cf. Fap 16,14-15.23-24). Dragostea vie a lui Paul pentru filipeni se exprimă prin rugăciuni. Să remarcam ceea ce cere Paul pentru filipeni: convertire, dragoste adevărată, cunoştinţă, discernământ spiritual, umblare curată şi dreaptă, rod care rămâne (cf. Fil 1, 9-11). Apoi îi încurajează cu privire la prizonieratul său. Lovitură pe care vrăjmaşul gândea că o dă evangheliei, contribuise din contră la propăşirea ei.

Care este atitudinea apostolului când află că evanghelia este uneori vestită în condiţii atât de grele? Nici o nelinişte sau critică, ci numai o bucurie sinceră de a vedea lucrarea lui Dumnezeu împlinindu-se, oricare-ar fi fost instrumentele!

Isus Cristos este Mântuitorul trimis de Dumnezeu. El a venit în căutarea oilor pierdute din turma Tatălui. Pentru a grăbi mântuirea întârziată de păcatele lumii, Persoanele divine, cer de la toţi cei care le iubesc să aducă păcătoşi la ele, prin Isus Cristos. Ceata profeţilor vechi care se încheie cu Ioan Botezătorul, a răspuns la chemarea divină şi a adus la Isus păcătoşi dornici de iertare şi mântuire din toate categoriile sociale (cf. Lc 3,10-14). Ceata profeţilor noi, în frunte cu sfântul apostol Paul împreună cu toţi colaboratorii săi, au adus şi ei la Isus, la iertarea şi la mântuirea lui, oameni din Orient, Asia şi Europa, până şi din Spania. Toţi cei care au înţeles gravitatea păcatului şi urgenţa chemării divine la iertare şi mântuire, au venit la Isus Cristos.

Putem spune că gravitatea păcatului se vede din urgenţa chemării divine la iertare şi mântuire, prin Isus Cristos, gravitate pe care trebuie să o înţelegem şi noi. Pe 3 decembrie l-am sărbătorit pe sfântul Francisc Xaveriu (1506-1552), un preot spaniol şi călugăr iezuit. Acesta înţelegând gravitatea păcatului şi nevoia urgentă de iertare şi mântuire, a plecat în grabă misionar în părţile Asiei, renunţând la o altă călătorie programată la Roma, în Italia. El s-a făcut apostolul Indiei Orientale, al Insulelor Malacca şi Molusce şi al Japoniei.

Iată ce-i scria din misiuni preotul sfânt Francisc Xaveriu sfântului Ignaţiu de Loyola: "Am străbătut satele neofiţilor care cu câţiva ani în urmă au primit sacramentele creştine. Această zonă nu este locuită de portughezi, pentru că este extrem de sterilă şi săracă. Creştinii indigeni, lipsiţi de preoţi, nu ştiu nimic altceva decât că sunt creştini. Nu este nimeni care să le celebreze sacramentele, nimeni care să-i înveţe Biblia, Crezul, Poruncile lui Dumnezeu, Tatăl nostru şi Bucură-te, Marie. Aşadar, de când am sosit aici nu m-am oprit nici o clipă: am străbătut cu asiduitate satele, am botezat toţi cei care nu fuseseră încă botezaţi. Astfel, am salvat un număr foarte mare de suflete. În aceste locuri, foarte mulţi nu se fac creştini, pentru că nu este cine să-i facă creştini. Deseori îmi vine în minte să străbat universităţile din Europa, mai ales pe cea din Paris, să strig pretutindeni ca un nebun şi să-i apostrofez cu aceste cuvinte, pe cei care au mai multă ştiinţă decât iubire: «Vai, cât de multe suflete sunt excluse din cer şi aruncate în iad din cauza voastră. Vai celor care nu vestesc Evanghelia» (cf. 1Cor 9,6)".

Când conştient de acest avertisment, parohul de Ars, Franţa, sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859) a condus-o la convertire pe soţia unui evreu bogat, acesta a venit furios la Ars, s-a prezentat la sfântul paroh şi i-a zis cu brutalitate: "Pentru pacea pe care ai distrus-o în casa mea, am venit aici să-ţi scot un ochi". "Pe care din cei doi"?, l-a întrebat sfântul cu simplitate. Evreul a rămas descumpănit de un asemenea răspuns, apoi a zis: "Pe cel drept". "Ei bine, îmi va rămâne cel stâng pentru a te privi şi iubi". "Şi dacă ţi i-aş scoate pe amândoi"? "Îmi va rămâne inima ca încă să te iubesc". Evreul este dat peste cap. Cade în genunchi. Plânge. Se converteşte şi el. Puterea iubirii lui Isus converteşte! "Nu mai sunt eu care trăiesc, ci Isus trăieşte în mine" (Gal 2,20). Inima fraternă cea mai înaltă şi perfectă este aceea care ne face să-l iubim pe aproapele cu însăşi Inima lui Isus: "Să aveţi în voi aceleaşi sentimente ca ale lui Isus", ne recomandă tuturor astăzi, sfântul apostol Paul (Fil 2,5).

"Secerişul este mult, iar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l, aşadar, pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său. Mergeţi! Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor" (cf. Lc 10,2-3). "Toţi cei care vor să trăiască în Cristos Isus cu evlavie vor fi persecutaţi" (cf. 2Tim 3,12). "Faceţi drepte cărările lui şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu" (Lc 3,4.6). Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 28.