Credincioşi în noapte

A trăi Adventul între veghe şi aşteptare

De Goffredo Boselli

Călugăr de la Bose

"Vegheaţi!" este cuvântul Domnului care face să aibă loc Adventul, îl face să fie, îl face să înceapă încă o dată, creând în acelaşi timp venirea şi aşteptarea. Există cuvinte, ca acesta, "Vegheaţi!", care atunci când răsună au capacitatea de a da viaţă unei lumi, de a desena orizonturi, de a reevoca imagini şi sentimente, dar şi frici şi speranţe. "Vegheaţi!" răsună chiar în momentul în care în jurul nostru natura, epuizată de roade, adoarme în somnul iernii şi zilele văd cum scade lumina şi creşte noaptea. Nu întâmplător în aceste zile Biserica începe liturgia Adventului, zilele cele mai întunecate ale anului, aşadar zile ale vegherii lungi. Acestea sunt zilele în care lumina este dorită şi invocată mai mult ca oricând, până la Crăciun care, în mod tradiţional, este ziua în care soarele şi lumina sa înving din nou întunericul.

Viaţa noastră umană şi spirituală, cu timpii săi şi perioadele sale, cu ritmul său zilnic aşa de repetitiv şi uniform, în realitate formează una cu ritmul naturii. Ritm uman şi ritm cosmic, ritm al spiritului şi ritm al pământului sunt un singur lucru, pentru a spune că natura nu este fundalul zilelor noastre, natura nu trăieşte numai în jurul nostru ci trăieşte cu noi ajungând să trăiască în noi. Adventul este timp liturgic pentru că este înscris în cartea naturii tot atât cât este scris în cartea liturgică. A recunoaşte Adventul în tot ceea ce are un suflu de viaţă înseamnă a înţelege că în fiecare lucru există o aşteptare, fiecare fiinţă conţine în sine un viitor, fiecare fiinţă vie aşteaptă o venire. În toate acestea se înscrie aşteptarea noastră a creştinilor care îl invocăm pe Cel care trebuie să vină, devenind glas al fiecărei creaturi: "Marana tha! Vino, Doamne Isuse". Umane, animale, creaturi însufleţite şi neînsufleţite, totul şi toţi aşteptăm, totul şi toţi gemem în aşteptare. Nimic şi nimeni nu este lipsit de aşteptare. Pentru aceasta, a intra în spiritul Adventului nu înseamnă pur şi simplu a intra în biserica pentru a face rituri seculare, a asculta lecturi biblice şi rugăciune antice, ci mult mai în profunzime înseamnă a avea acces la o dimensiune a spiritului care ne aparţine. Nu există viaţă deplină acolo unde nu există capacitate şi voinţă de a veghea.

"Vegheaţi!", ne porunceşte Domnul. Contrariul exact al vigilenţei este nepăsarea. Adventul este timpul bărbatului şi al femeii care luptă împotriva spiritului nepăsării care se manifestă în atâtea şi diferite moduri. Se manifestă ca indiferenţă şi insensibilitate faţă de persoane, ca superficialitate în raporturi, dezinteres faţă de situaţii şi momente, necunoaşterea importanţei cuvintelor şi a valorii limbajului, nepăsare faţă de obiecte, neglijare a locurilor. Nepăsarea ia forma uitării, a mediocrităţii asumate drept canon, a neglijenţei care pe parcurs amărăsc viaţa proprie şi viaţa altuia. Neglijenţa, omisiunile mici şi repetate puţin câte puţin erodează dorinţa până la eliminarea ei. Nepăsarea este a celui care are o iubire de sine nemăsurată. A exista numai pentru noi înşine duce la a nu-l vedea pe celălalt, a nu-l recunoaşte pentru ceea ce este, a-l condamna la irelevanţă până la luarea vieţii sale fără a-l ucide. Ca om care crede, cum pot să-l aştept pe Domnul dacă nu-mi dau seama de cel care trăieşte lângă mine? A veghea înseamnă a ne opune cu tenacitate nepăsării exercitând dorinţa de a vedea feţe şi a asculta glasuri chiar şi ale animalelor şi ale lucrurilor. Veghează şi aşteaptă acela care are grijă şi interes pentru toţi şi pentru tot. A avea grijă înseamnă a recunoaşte valoarea fiecărei persoane şi a fiecărei relaţii. Înseamnă a rezerva mare atenţie fiecărui cuvânt, gestului cel mai simplu şi zilnic, cuvinte şi gesturi care zi după zi fac o viaţă. Veghează cel care declară că nimic şi nimeni nu-i este străin şi renunţă să spună: "Nu mă interesează".

"Vegheaţi!", ne porunceşte Domnul. Dar ne putem şi preface că veghem. A simula vigilenţa este ipocrizie: în exterior a ne arăta vigilenţi dar înăuntru a dormi. Contrariul exact al vigilenţei este ipocrizia, falsitatea, nesinceritatea, ficţiune şi duplicitatea. Cel care veghează este opusul ipocritului deoarece pentru a veghea trebuie să fim în întregime acolo unde suntem fără a exclude nimic din noi. Atitudinea interioară a vigilenţei cere întregime şi nu duplicitate. Comportamentele personale devin comportamente sociale şi iau numele de conformism, cumsecădenie, moralism. A lăsa altora este contrariul exact al vegherii. A nu veghea înseamnă a delega în loc de a asuma personal responsabilitatea, alegerea, datoria. Pentru a fi vigilenţi este necesar să fim liberi de noi înşine şi de judecata celorlalţi. De fapt, opusul ipocriziei este libertatea. "Faţa ta, Doamne, o caut, nu-ţi ascunde faţa de la mine" (Ps 27,8-9): cum ne putem ruga spunând că noi căutăm faţa Domnului când ascundem propria faţă de ceilalţi?

"Vegheaţi!": acest cuvânt al Domnului conţine în sine toată intensitatea unui imperativ. Isus nu face o simplă exortaţie, ci le dă discipolilor săi şi nouă o poruncă şi spune: "Până la întoarcerea mea modul vostru de a fi credincioşi şi modul vostru de a fi în lume să fie o veghere, să fie o aşteptare a mea în noapte". Aşadar, Isus este cel care instituie noaptea ca timpul şi locul credinţei noastre. Pentru aceasta noi creştinii suntem credincioşi în noapte nu pentru că lumea în care trăim este numai întuneric, numai rău şi numai păcat, ci pentru că Domnul a voit El să ne situeze în noapte şi nu în plină zi. Nu noi am ales condiţia dificilă de a fi credincioşi în noapte. Pentru a crede în noapte Domnul ne-a dat singurul lucru necesar pentru cel care se află în întuneric, o făclie: "Făclie pentru paşii mei este cuvântul tău" (Ps 119,105). Dispunem numai de mica flacără a unei făclie. Însă o flacără nu luminează totul, nu permite să se vadă totul ci numai cât este suficient pentru a face paşi. Pentru aceasta, credinţa noastră, drept Cuvântul care o generează, este numai o mică flacără care nu permite să se vadă ca în plină zi, nu are claritate asupra a toate, aşadar nu dă certitudini de nezdruncinat, nu oferă adevăruri absolute de impus cu forţa, nu permite aroganţa celui care presupune că posedă tot adevărul.

Credincioşii în noapte caută adevărul cu aceeaşi trudă cu care în întuneric se caută drumul: bâjbâind, adesea greşind şi mergând în afara drumului. A veghea în acest Advent va fi aşadar pentru noi a rămâne credincioşi în noapte, veghind să nu transformăm flacăra mică a credinţei noastre într-un soare orbitor care îi orbeşte pe toţi. Noaptea să fie mereu măsura credinţei noastre pentru că, dacă cedăm ispitei de a vrea să vedem şi să ştim tot, nu vom mai trăi în spaţiul credinţei, ci al certitudinilor, şi noi nu vom mai fi credincioşi. A fi credincioşi în noapte, aşa cum ne porunceşte Isus, înseamnă în afară de asta a conştientiza că noaptea este timpul tăcerii, al glasurilor joase, al şoaptelor, al murmurării scăzute. În noapte nu se strigă, nu se ridică tonul, nu se face auzit în piaţă propriul glas. Isus, instituindu-ne credincioşi în noapte, vrea ca al său cuvânt, evanghelia sa să se măsoare cu tăcerea nopţii. De fapt, evanghelia nu este o ideologie pentru care să se facă propagandă în pieţele din această lume, nu este un produs de vândut pe piaţă şi pentru aceasta nu trebuie nici strigată nici fluturată. Evanghelia este o veste bună şi vestea bună se relatează. O relatare se potriveşte mai mult cu intimitatea şi cu tăcerea nopţii decât cu piaţa aglomerată de oameni la ora amiezii.

A veghea în acest Advent va fi aşadar pentru noi a şti să relatăm evanghelia fără a strica tăcerea nopţii.

În sfârşit, Isus face din noi credincioşii în noapte în aşteptare, şi cel care aşteaptă trăieşte înainte de toate experienţa absenţei, a lipsei, a golului, a lui a nu avea totul şi imediat. A aştepta înseamnă mereu a invoca o prezenţă, o plinătate, o împlinire. A fi credincioşi în aşteptare înseamnă, aşadar, a fi în lume nu ca acela care posedă deja totul şi nu are nimic de aşteptat, ci ca aceia cărora le lipseşte nu numai ceva, ci le lipseşte esenţialul: unicul lor Domn. Noi credincioşii adesea obosiţi, dezamăgiţi, uneori frustraţi de două mii de ani de aşteptare, suntem ispitiţi să umplem această lipsă, să umplem acest gol atât de greu de susţinut.

Apostolul Petru cunoştea deja truda de a rămâne creştini în aşteptare şi scria comunităţii sale: "Vor veni în zilele de pe urmă batjocoritori sarcastici [...] şi vor spune: «Unde este promisiunea venirii lui? Iată, părinţii voştri au murit şi toate rămân aşa cum erau la începutul creaţiei»" (2Pt 3,3-4). Aceşti batjocoritori sarcastici sunt gata să ne ofere ceea ce ne lipseşte nouă: un stăpân de slujit, o împărăţie de condus. În faţa la asta se cedează adesea în numele unui pragmatism creştin, care se preocupă mai mult să apere creştinismul şi interesele sale decât de Cristos şi de venirea sa. Astfel, din creştini devin creştinişti, adică aceia care iubesc creştinismul mai mult decât îl iubesc pe Cristos. Acest Advent să reînnoiască în noi conştiinţa că suntem credincioşi în noapte aşteptându-l pe Domnul, ştiind că această aşteptare este în mod necesar şi virtute politică, adică un mod de a fi creştini în polis mărturisind: "Căci, chiar dacă sunt mulţi zei şi mulţi stăpâni, pentru noi există un singur Dumnezeu [...] şi un singur Domn, Isus Cristos" (1Cor 8,5-6).

A cânta Rorate coeli desuper ("ceruri, picuraţi rouă de sus") înseamnă a striga la cer invocând de la el ceea ce nu putem să dăm de la noi aici pe pământ. Înseamnă a recunoaşte că fiecare fiinţă umană este locuită de o dorinţă aşa de profundă pe care pământul n-o poate sătura. Rorate coeli desuper îl cântă numai cel care are umilinţa de a admite că nu numai că nu-şi poate da tot, ci că esenţialul care ne face să trăim îl primim, fiind siguri că unica mântuire este viaţa altuia, a Altuia. Ştim că trecutul nu ne-a dat-o, înţelegem că prezentul este total incapabil să ne-o dea, aşadar o aşteptăm în viitor şi, invocându-l, o atragem la noi. "Viitorul intră în noi, pentru a se transforma în noi cu mult înainte ca să aibă loc" (Rainer Maria Rilke, Scrisori către un tânăr poet, 12 august 1904).

(După L'Osservatore Romano, 1 decembrie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.