Papa Francisc: Sfânta Liturghie pentru cardinalii şi episcopii răposaţi în decursul anului

(Bazilica Vaticană, Altarul Catedrei, sâmbătă, 3 noiembrie 2018)

Am ascultat în parabola din Evanghelie că fecioarele "au ieşit în întâmpinarea mirelui" (Mt 25,1), toate cele zece. Pentru toţi viaţa este o chemare continuă de a ieşi: din sânul mamei, din casa în care ne-am născut, din copilărie şi din tinereţe la vârsta adultă, până la ieşirea din această lume. Şi pentru slujitorii Evangheliei viaţa este în ieşire continuă: din casa de familie la cea unde Biserica ne trimite, de la o slujire la alta; suntem mereu în trecere, până la trecerea finală.

Evanghelia aminteşte sensul acestei ieşiri continue care este viaţa: a merge în întâmpinarea mirelui. Iată pentru ce trebuie să trăim: pentru acel anunţ care în Evanghelie răsună noaptea şi pe care vom putea să-l primim pe deplin în momentul morţii: "Iată, vine mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!" (v. 6). Întâlnirea cu Isus, Mirele care "a iubit Biserica şi s-a dat pe sine însuşi pentru ea" (Ef 5,25), dă sens şi orientare vieţii. Nu altceva. Este finalul care luminează ceea ce precede. Şi aşa cum semănatul se evaluează din recoltă, tot aşa drumul vieţii se imprimă pornind de la ţintă.

Aşadar viaţa, dacă este un drum în ieşire spre mire, este timpul dăruit nouă pentru a creşte în iubire. A trăi este o pregătire zilnică pentru nuntă, o mare logodnă. Să ne întrebăm: trăiesc ca unul care pregăteşte întâlnirea cu mirele? În slujire, în spatele tuturor întâlnirilor, activităţilor de organizat şi practicilor de îndeplinit, nu trebuie uitat firul care uneşte toată ţesătura: aşteptarea mirelui. Centrul nu poate decât să fie o inimă care-l iubeşte pe Domnul. Numai aşa trupul vizibil al slujirii noastre va fi sprijinit de un suflet invizibil. Înţelegem aşadar ceea ce spune apostolul Paul în lectura a doua: "Pentru că noi nu căutăm cele care se văd, dar cele care nu se văd, căci cele care se văd sunt temporare, pe când cele care nu se văd sunt veşnice" (2Cor 4,18). Să nu ne îndreptăm privirea spre dinamicile pământeşti, să privim dincolo. Este adevărată acea expresie celebră: "esenţialul este invizibil ochilor". Esenţialul în viaţă este a asculta glasul mirelui. El ne invită să-l întrevedem în fiecare zi pe Domnul care vine şi să transformăm fiecare activitate într-o pregătire pentru nunta cu El.

Ne aminteşte asta elementul care în Evanghelie este esenţial pentru fecioarele care aşteaptă nunta: nu haina, nici candelele, ci untdelemnul, păstrat în vase mici.

Reiese o primă caracteristică a acestui untdelemn: nu este vizibil. Rămâne ascuns, nu apare, dar fără el nu este lumină. Ce ne sugerează asta? Că în faţa Domnului nu contează aparenţele, contează inima (cf. 1Sam 16,8). Ceea ce lumea caută şi arată ostentativ - onorurile, puterea, aparenţele, gloria - trece, fără a lăsa nimic. A ne distanţa de aparenţele lumeşti este indispensabil pentru a ne pregăti pentru cer. Trebuie spus nu "culturii machierii", care învaţă să se îngrijească aparenţele. În schimb trebuie purificată şi păzită inima, interiorul omului, preţios în ochii lui Dumnezeu; nu exteriorul, care dispare.

După această primă caracteristică - a nu fi vizibil ci esenţial - există un al doilea aspect al untdelemnului: există pentru a fi consumat. Numai arzând iluminează. Tot aşa viaţa: răspândeşte lumină numai dacă se consumă, dacă se dedică în slujire. Secretul pentru a trăi este a trăi pentru a sluji. Slujirea este biletul care trebuie arătat la intrarea la nunta veşnică. Ceea ce rămâne din viaţă, în faţa pragului veşniciei, nu este ceea ce am câştigat, ci ceea ce am dăruit (cf. Mt 6,19-21; 1Cor 13,8). Sensul vieţii este a da răspuns la propunerea de iubire a lui Dumnezeu. Şi răspunsul trece prin iubirea adevărată, dăruirea de sine, slujirea. A sluji costă, pentru că înseamnă a ne dărui, a ne consuma, dar în slujirea noastră nu foloseşte pentru a trăi cel care nu trăieşte pentru a sluji. Cine păzeşte prea mult propria viaţă, o pierde.

O a treia caracteristică a untdelemnului reiese în mod relevant în Evanghelie: pregătirea. Untdelemnul trebuie pregăti din timp şi luat cu noi (cf. v. 4.7). Desigur, iubirea este spontană, dar nu se improvizează. Tocmai în lipsa de pregătire se află nesăbuinţa fecioarelor care rămân afară de la nuntă. Acum este timpul pregătirilor: în momentul prezent, zi după zi, trebuie alimentată iubirea. Să cerem harul de a reînnoi în fiecare zi prima iubire faţă de Domnul (cf. Ap 2,4), să n-o lăsăm să se stingă. Marea ispită este aplatizarea într-o viaţă fără iubire, care este ca un vas gol, ca o candelă stinsă. Dacă nu se investeşte în iubire, viaţa se stinge. Cei chemaţi la nunta cu Dumnezeu nu se pot acomoda într-o viaţă sedentară, plată şi orizontală, care merge înainte fără elan, căutând mici satisfacţii şi urmărind recunoştinţe efemere. O viaţă insignifiantă, rutinară, care se mulţumeşte să-şi facă propriile îndatoriri fără a se dărui, nu este demnă de Mire.

În timp ce ne rugăm pentru cardinalii şi episcopii răposaţi în cursul anului, să cerem mijlocirea celui care a trăit fără a vrea să apară, a celui care a slujit din inimă, a celui care s-a pregătit zi de zi pentru întâlnirea cu Domnul. După exemplul acestor martori, care mulţumire lui Dumnezeu există, şi sunt atâţia, să nu ne mulţumim cu o viaţă scurtă numai pentru astăzi; să dorim în schimb o privire care merge dincolo, la nunta care ne aşteaptă. O viaţă străbătută de dorinţa de Dumnezeu şi antrenată la iubire va fi pregătită să intre în locuinţa Mirelui şi asta pentru totdeauna.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 45.