Papa Francisc: Omilia la sfânta Liturghie pentru încheierea celei de-a XV-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor (duminică, 28 octombrie 2018)

Episodul pe care l-am ascultat este ultimul pe care-l relatează evanghelistul Marcu din activitatea itinerantă a lui Isus, care puţin după aceea va intra la Ierusalim pentru a muri şi a învia. Bartimeu este astfel ultimul care-l urmează pe Isus de-a lungul drumului: din cerşetor de la marginile drumului la Ierihon devine discipol care merge împreună cu ceilalţi spre Ierusalim. Şi noi am mers împreună, am "făcut sinod" şi acum această Evanghelie pecetluieşte trei paşi fundamentali pentru drumul credinţei.

Înainte de toate să privim la Bartimeu: numele său înseamnă "fiul lui Timeu". Şi textul specifică: "Bartimeu, fiul lui Timeu" (Mc 10,46). Însă, în timp ce Evanghelia reafirmă asta, reiese un paradox: tatăl este absent. Bartimeu zace singur de-a lungul drumului, în afara casei şi fără tată: nu este iubit, ci abandonat. Este orb şi nu are cine să-l asculte; şi când voia să vorbească îl reduceau la tăcere. Isus ascultă strigătul său. Şi când îl întâlneşte îl lasă să vorbească. Nu era dificil de intuit ce anume va cere Bartimeu: este evident că un orb vrea să aibă sau să recapete vederea. Însă Isus nu este grăbit, dă timp ascultării. Iată primul pas pentru a ajuta drumul credinţei: a asculta. Este apostolatul urechii: a asculta, înainte de a vorbi.

Dimpotrivă, mulţi dintre cei care erau cu Isus îl certau pe Bartimeu pentru ca să tacă (cf. v. 48). Pentru aceşti discipoli cel nevoiaş era un deranj pe drum, ceva neprevăzut în programul prestabilit. Preferau timpii lor în locul celor ale Învăţătorului, cuvintele lor în locul ascultării celorlalţi: îl urmau pe Isus, dar aveau în minte proiectele lor. Este un risc de care trebuie să ne păzim mereu. În schimb, pentru Isus strigătul celui care cere ajutor nu este un deranj care încurcă drumul, ci o cerere vitală. Cât de important este pentru noi să ascultăm viaţa! Fiii Tatălui ceresc dau ascultare fraţilor: nu bârfelor inutile, ci nevoilor aproapelui. A asculta cu iubire, cu răbdare, aşa cum face Dumnezeu cu noi, cu rugăciunile noastre repetitive. Dumnezeu nu încetează niciodată, se bucură mereu atunci când îl căutăm. Să cerem şi noi harul unei inimi docile la ascultare. Aş vrea să le spun tinerilor, în numele nostru al adulţilor: scuzaţi-ne dacă adesea nu v-am dat ascultare; dacă, în loc să vă deschidem inima, v-am umplut urechile. Ca Biserică a lui Isus vrem să fim în ascultarea voastră cu iubire, fiind siguri de două lucruri: că viaţa voastră este preţioasă pentru Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este tânăr şi îi iubeşte pe tineri; şi că viaţa voastră este preţioasă şi pentru noi, ba chiar este necesară pentru a merge înainte.

După ascultare, un al doilea pas pentru a însoţi drumul de credinţă: a deveni aproapele. Să-l privim pe Isus, care nu delegă pe cineva din "marea mulţime" care-l urma, ci îl întâlneşte pe Bartimeu personal. Îi spune: "Ce vrei să fac pentru tine?" (v. 51). Ce vrei: Isus se întruchipează în Bartimeu, nu face abstracţie de aşteptările sale; să fac: a face, nu numai a vorbi; pentru tine: nu după idei prefixate pentru oricine, ci pentru tine, în situaţia ta. Iată cum face Dumnezeu, implicându-se personal cu o iubire de predilecţie faţă de fiecare. În modul său de a face deja trece mesajul său: astfel credinţa încolţeşte în viaţă.

Credinţa trece prin viaţă. Când credinţa se concentrează pur şi simplu pe formulările doctrinale, riscă să vorbească numai capului, fără a atinge inima. Şi când se concentrează numai pe a face, riscă să devină moralism şi să se reducă la social. În schimb credinţa este viaţă: înseamnă a trăi iubirea lui Dumnezeu care ne-a schimbat existenţa. Nu putem să fim doctrinalişti sau activişti; suntem chemaţi să ducem înainte lucrarea lui Dumnezeu în modul lui Dumnezeu, în proximitate: lipiţi de El, în comuniune între noi, aproape de fraţi. Proximitate: iată secretul pentru a transmite inima credinţei, nu vreun aspect secundar.

A deveni aproapele înseamnă a duce noutatea lui Dumnezeu în viaţa fratelui, este antidotul împotriva ispitei reţetelor pregătite. Să ne întrebăm dacă suntem creştini capabili să devenim aproapele, să ieşim din cercurile noastre pentru a-i îmbrăţişa pe cei care "nu sunt dintre ai noştri" şi pe care Dumnezeu îi caută cu ardoare. Există mereu acea ispită care apare de atâtea ori în Scriptură: să ne spălăm mâinile. Este ceea ce face mulţimea în Evanghelia de astăzi, este ceea ce a făcut Cain cu Abel, este ceea ce va face Pilat cu Isus: a se spăla pe mâini. În schimb noi vrem să-l imităm pe Isus şi asemenea lui să ne murdărim mâinile. El, calea (cf. In 14,6), pentru Bartimeu s-a oprit de-a lungul drumului; El, lumina lumii (cf. In 9,5), s-a aplecat asupra unui orb. Să recunoaştem că Domnul şi-a murdărit mâinile pentru fiecare dintre noi, şi privind crucea să pornim din nou de acolo, de la faptul de a ne aminti că Dumnezeu a devenit aproapele meu în păcat şi în moarte. A devenit aproapele meu: totul începe de aici. Şi când din iubire faţă de El devenim şi noi aproapele devenim purtători de viaţă nouă: nu învăţători ai tuturor, nu experţi ai sacrului, ci martori ai iubirii care mântuieşte.

A mărturisi este al treilea pas. Să-i privim pe discipolii care-l cheamă pe Bartimeu: nu merg la el, care cerşea, cu un bănuţ mângâietor sau să dea sfaturi; merg în numele lui Isus. De fapt, îi adresează numai trei cuvinte, toate despre Isus: "Curaj! Ridică-te! Te cheamă!" (v. 49). Numai Isus în restul Evangheliei spune curaj!, pentru că numai El învie inima. Numai Isus în Evanghelie spune ridică-te!, pentru a vindeca spiritul şi trupul. Numai Isus cheamă, schimbând viaţa celui care-l urmează, repunând în picioare pe cel care a căzut la pământ, aducând lumina lui Dumnezeu în întunericul vieţii. Atâţia copii, atâţia tineri, ca Bartimeu caută o lumină în viaţă. Caută iubire adevărată. Şi ca Bartimeu, în pofida mulţimii mari, îl invocă numai pe Isus, tot aşa şi ei invocă viaţă, însă adesea găsesc numai promisiuni false şi puţini care să se intereseze cu adevărat de ei.

Nu este creştineşte a aştepta ca fraţii care caută să bată la uşile noastre; va trebui să mergem la ei, nu ducându-ne pe noi înşine, ci pe Isus. El ne trimite, ca discipoli ai săi, să încurajăm şi să ridicăm în numele său. Ne trimite să spunem fiecăruia: "Dumnezeu îţi cere să te laşi iubit de El". De câte ori, în locul acestui mesaj eliberator de mântuire, ne-am dus pe noi înşine, "reţetele" noastre, "etichetele" noastre în Biserică! De câte ori, în loc de a ne însuşi cuvintele Domnului, am răspândit drept cuvânt al său ideile noastre! De câte ori oamenii simt mai mult povara instituţiilor noastre decât prezenţa prietenească a lui Isus! Atunci ajungem să fim un ONG, o organizaţie parastatală, nu comunitate a celor mântuiţi care trăiesc bucuria Domnului.

A asculta, a deveni aproapele, a mărturisi. Drumul de credinţă în Evanghelie se termină în mod frumos şi surprinzător, cu Isus care spune: "Mergi, credinţa ta te-a mântuit!" (v. 52). Şi totuşi Bartimeu n-a făcut mărturisiri de credinţă, n-a făcut nicio lucrare; doar a cerut îndurare. A simţi că avem nevoie de mântuire este începutul credinţei. Este calea directă pentru a-l întâlni pe Isus. Credinţa care l-a mântuit pe Bartimeu nu se afla în ideile sale clare despre Dumnezeu, ci în a-l căuta, în a vrea să-l întâlnească. Credinţa este problemă de întâlnire, nu de teorie. În întâlnire Isus trece, în întâlnire palpită inima Bisericii. Aşadar nu în predicile noastre, ci mărturia vieţii noastre va fi eficace.

Şi vouă tuturor care aţi participat la acest "a merge împreună", vă spun mulţumesc pentru mărturia voastră. Am lucrat în comuniune şi cu francheţe, cu dorinţa de a-l sluji pe Dumnezeu şi poporul său. Domnul să binecuvânteze paşii noştri, pentru ca să-i putem asculta pe tineri, să devenim aproapele lor şi să le mărturisim bucuria vieţii noastre: Isus.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 12.