Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 24 octombrie 2018

Cateheze despre porunci - 11/A: Să nu săvârşeşti adulter

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În itinerarul nostru de cateheze despre porunci ajungem astăzi la al şaselea cuvânt, care se referă la dimensiunea afectivă şi sexuală, şi afirmă: "Să nu săvârşeşti adulter".

Referinţa imediată este la fidelitate, şi de fapt niciun raport uman nu este autentic fără fidelitate şi lealitate.

Nu se poate iubi numai până când "convine"; iubirea se manifest tocmai dincolo de pragul propriei satisfacţii, când se dăruieşte totul fără rezerve. Aşa cum afirmă Catehismul: "Iubirea vrea să fie definitivă. Nu poate să fie «până la noi ordine»" (nr. 1646). Fidelitatea este caracteristica relaţiei umane libere, mature, responsabile. Şi un prieten se dovedeşte autentic pentru că rămâne astfel în orice împrejurare, altminteri nu este un prieten. Cristos revelează iubirea autentică, El care trăieşte din iubirea nemărginită a Tatălui, şi în virtutea acestui lucru este Prietenul fidel care ne primeşte şi atunci când greşim şi vrea mereu binele nostru, chiar şi atunci când nu merităm asta.

Fiinţa umană are nevoie să fie iubită fără condiţii, şi cine nu primeşte această primire poartă în sine o anumită neterminare, adesea fără să ştie asta. Inima umană încearcă să umple acest gol cu surogate, acceptând compromisuri şi mediocrităţi care au numai un gust vag al iubirii. Riscul este acela de a numi "iubire" relaţii neformate şi imature, cu iluzia de a găsi lumină de viaţă în ceva ce, în cel mai bun dintre cazuri, este numai o reflexie.

Aşa se întâmplă să se supraevalueze de exemplu atracţia fizică, atracţie care în sine este un dar al lui Dumnezeu, însă are ca scop să pregătească drumul pentru un raport autentic şi fidel cu persoana. Cum spunea sfântul Ioan Paul al II-lea, fiinţa umană "este chemată la spontaneitatea deplină şi matură a raporturilor", care "este rodul treptat al discernământului impulsurilor propriei inimi". Este ceva ce se cucereşte, din moment ce fiecare fiinţă umană "trebuie să înveţe cu perseverenţă şi coerenţă ce anume este semnificaţia trupului" (cf. Cateheză, 12 noiembrie 1980).

De aceea, chemarea la viaţa conjugală cere un discernământ sârguincios cu privire la calitatea raportului şi un timp de logodnă pentru a o verifica. Pentru a ajunge la sacramentul căsătoriei, logodnicii trebuie să maturizeze certitudinea că în legătura lor este mâna lui Dumnezeu, care îi precede şi îi însoţeşte, şi le va permite lor să spună: "Cu harul lui Cristos promit să-ţi fiu credincios/credincioasă mereu". Nu pot să-şi promită fidelitate "în bucurie şi în durere, în caz de boală ca şi în timp de sănătate" şi să se iubească în toate zilele vieţii lor numai pe baza bunei voinţe sau a speranţei că "treaba va funcţiona". Au nevoie să se bazeze pe terenul solid al Iubirii fidele a lui Dumnezeu. Şi pentru aceasta, înainte de a primi sacramentul căsătoriei, este nevoie de o pregătire sârguincioasă, aş spune un catecumenat, pentru că se joacă toată viaţa în iubire, şi cu iubirea nu se glumeşte. Nu se poate defini "pregătire la căsătorie" trei sau patru conferinţe date în parohie; nu, aceasta nu este pregătire: aceasta este falsă pregătire. Şi responsabilitatea celui care face asta cade asupra lui: asupra parohului, asupra episcopului care permite aceste lucruri. Pregătirea trebuie să fie matură şi este nevoie de timp. Nu este un act formal: este un sacrament. Dar trebuie pregătit cu un adevărat catecumenat.

De fapt, fidelitatea este un mod de a fi, un stil de viaţă. Se lucrează cu lealitate, se vorbeşte cu sinceritate, se rămâne fideli faţă de adevăr în propriile gânduri, în propriile acţiuni. O viaţă împletită din fidelitate se exprimă în toate dimensiunile şi duce la a fi bărbaţi şi femei fideli şi credibili în orice împrejurare.

Însă pentru a ajunge la o viaţă aşa de frumoasă nu este suficientă natura noastră umană, este nevoie ca fidelitatea lui Dumnezeu să intre în existenţa noastră, să ne contagieze. Acest al şaselea cuvânt ne cheamă să ne îndreptăm privirea spre Cristos, care cu fidelitatea sa poate să scoată din noi o inimă adulteră şi să ne dăruiască o inimă fidelă. În El, şi numai în El, este iubirea fără rezerve şi regândiri, dăruirea completă fără paranteze şi tenacitatea primirii până la capăt.

Din moartea şi învierea sa derivă fidelitatea noastră, din iubirea sa necondiţionată derivă statornicia în raporturi. Din comuniunea cu El, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt derivă comuniunea dintre noi şi faptul de a şti să trăim în fidelitate legăturile noastre.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.