O nouă îmbrăţişare

Alianţa dintre tineri şi bătrâni conform papei Francisc

În după-amiaza zilei de 23 octombrie 2018, ultima săptămână a adunării generale a Sinodului Episcopilor, papa Francisc întâlneşte tineri şi bătrâni din diferite ţări în aula magna de la Augustinianum din Roma. Este vorba despre un moment de confruntare şi dialog pentru a sublinia acea punte între generaţii dorită de atâtea ori de pontiful însuşi. Participă şi arhiepiscopul de Panamá, José Domingo Ulloa Mendieta, preşedinte al comitetului organizator al următoarei Zile Mondiale a Tineretului, şi iezuitul Antonio Spadaro, director al La Civiltà Cattolica. Ocazia este dată de prezentarea cărţii Francisc. Înţelepciunea timpului. În dialog cu papa Francisc despre marile probleme ale vieţii [Francesco. La Saggezza del tempo. In dialogo con Papa Francesco sulle grandi questioni della vita, Venezia, Marsilio, 2018, 176 de pagini]. Volumul, îngrijit de directorul lui La Civiltà Cattolica, adună 250 de interviuri realizate în peste treizeci de ţări graţie proiectului Sharing the Wisdom of Time realizat de un grup de edituri coordonate de editura nord-americană Loyola Press cu ajutorul organizaţiei non-profit Unbound şi al Serviciului Iezuiţilor pentru Refugiaţi. Este o relatare corală compusă din cuvinte şi imagini, în care se întâlnesc istorii şi feţe de bătrâni din cele cinci continente: papa le comentează împărtăşind şi momente din propria biografie personală. Publicăm textul prefeţei pontifului.

Am o amintire foarte frumoasă. Când am fost în Filipine, oamenii mă salutau numindu-mă: Lolo Kiko!, "bunicul Francisc"! Lolo Kiko, strigau ei! Eram cu adevărat bucuros să văd că mă simţeau aproape de ei ca un bunic.

Societatea noastră i-a privat pe bunici de glasul lor. Le-am luat spaţiul şi oportunitatea de a ne povesti experienţele lor, istoriile lor, viaţa lor. I-am pus deoparte şi am pierdut bunul înţelepciunii lor. Vrem să înlăturăm frica noastră de slăbiciune şi de vulnerabilitate, dar făcând astfel mărim în bătrâni angoasa că sunt rău suportaţi şi abandonaţi. În schimb, trebuie să trezim simţul civil de recunoştinţă, de apreciere, de ospitalitate, capabil să ne facă să-l simţim pe bătrân parte vie a comunităţii sale. Punându-i deoparte pe bunici, rebutăm posibilitatea de a intra în contact cu secretul care le-a permis lor să meargă înainte, să-şi facă drum în aventura vieţii. Şi astfel ne lipsesc modelele, mărturiile trăite. Suntem dezorientaţi. Ne-am privat de mărturia persoanelor care nu numai că au perseverat în timp, dar care păstrează în inimă recunoştinţa pentru tot ceea ce au trăit.

Şi, pe de altă parte, cât de urât este cinismul unui bătrân care a pierdut simţul mărturiei sale, care-i dispreţuieşte pe tineri, care se plânge mereu. În acest mod înţelepciunea sa de viaţă nu se mai transmite, devine nostalgie sterilă.

În schimb, cât de frumoasă este încurajarea pe care bătrânul reuşeşte s-o comunice unei tinere sau unui tânără care este în căutarea sensului vieţii! Aceasta este misiunea bunicilor. O adevărată vocaţie, aşa cum atestă, de exemplu, aceste îndemnuri din cartea lui Ben Sirah: "Nu devia de la discursul celor bătrâni, căci şi ei au învăţat de la părinţii lor! De la ei vei învăţa înţelegerea şi să dai răspuns în timp de nevoie" (8,9). Bătrânii sunt rezerva sapienţială a societăţii noastre. Atenţia faţă de bătrâni este ceea ce distinge o civilizaţie.

Cuvintele bunicilor au ceva special pentru tineri. Şi credinţa se transmite aşa, prin mărturia bătrânilor care au făcut din ea drojdia vieţii lor. Eu ştiu asta din experienţă personală. Şi astăzi port cu mine, în breviar, cuvintele pe care bunica mea Rosa mi le-a dat în scris în ziua hirotonirii mele sacerdotale; le citesc adesea şi îmi face bine.

De un pic de timp port în inimă un gând. Simt că asta e ceea ce vrea Domnul ca eu să spun: ca să existe o alianţă între tineri şi bătrâni. Aceasta este ora în care bunicii trebuie să viseze, astfel tinerii vor putea să aibă viziuni. Am avut certitudinea despre asta meditând cartea profetului Ioel, unde se spune: "Voi revărsa Duhul meu peste orice făptură: vor profeţi fiii voştri şi fiicele voastre, bătrânii voştri vor avea vise şi tinerii voştri vor avea viziuni" (3,1).

Ce înseamnă asta? Numai dacă bunicii noştri vor avea curajul să viseze şi tinerii noştri să profeţească lucruri mari, societatea noastră va merge înainte. Dacă vrem "viziuni" pentru viitor, să lăsăm ca bunicii noştri să ne povestească, ca să împărtăşească visele lor. Avem nevoie de bunici visători! Ei vor putea să-i inspire pe tineri să alerge înainte cu creativitatea profeţiei. Astăzi tinerii au nevoie de visele bătrânilor pentru a avea speranţă, pentru a avea o zi de mâine. Aşadar, bătrânii şi tinerii merg împreună şi au nevoie unii de alţii. Când Isus prunc este dus la templu este primit de doi bătrâni, care au povestit visele lor: Simeon "visase" şi Duhul i-a promis că îl va vedea pe Domnul. Simeon şi Ana aşteptau venirea lui Dumnezeu în fiecare zi, cu mare fidelitate, de mulţi ani. Voiau să vadă ziua aceea: acea aşteptare constantă - probabil, în pofida oboselii şi a frustrării - continua să ocupe toată viaţa lor. Iată: când Maria şi Iosif au ajuns la templu pentru a împlini Legea, Simeon şi Ana au sărit în picioare şi s-au mişcat însufleţiţi de Duhul Sfânt. L-au recunoscut pe Prunc şi au descoperit o forţă interioară nouă care le-a permis să dea mărturie. Simeon a devenit poet şi a intonat cântarea sa. Ana a devenit prima predicatoare a lui Isus, vorbind despre Prunc celor care aşteptau răscumpărarea Ierusalimului.

Lipsa de bunici capabili să fie ca Simeon şi Ana, în schimb, nu permite generaţiilor tinere să aibă viziuni. Şi astfel rămân pe loc. Fără visele bătrânilor, proiectele tinerilor nu au rădăcini nici înţelepciune, astăzi mai mult ca oricând, când viitorul generează nelinişte, nesiguranţă, neîncredere, frică. Numai mărturia bătrânilor îi va ajuta să-şi ridice privirea spre orizont şi spre înalt, pentru a observa stelele. Deja numai a şti că a fost posibil să se lupte pentru ceva ce merita, îi va ajuta pe tineri să înfrunte viitorul.

Ce le cer bătrânilor, pe care eu îi definesc - cu o expresie care nu există - "memoriosi ai istoriei"? Noi, bunici şi bunice, trebuie să formăm un cor. Eu mă văd pe noi bătrânii ca un cor permanent dintr-un mare sanctuar spiritual, unde rugăciunea de implorare şi cântarea de laudă susţin comunitatea care lucrează şi luptă în "ogorul" vieţii.

Dar le cer lor şi să acţioneze! Să aibă curajul de a contrasta în orice mod "cultura rebutului" care ne este impusă la nivel mondial.

Există ceva laş în această obişnuinţă cu cultura rebutului. Chiar atunci când devenim bătrâni experimentăm lacunele unei societăţi programate după parametrul eficienţei. Noi bătrânii putem să-i mulţumim Domnului pentru multele binefaceri primite şi să umplem golul nerecunoştinţei care ne înconjoară. Nu numai atât: putem da demnitate amintirii şi jertfelor din trecut. Putem să le amintim tinerilor de astăzi, care se simt eroi ai prezentului, plini de ambiţii şi de nesiguranţe, că o viaţă fără iubire este o viaţă aridă. Putem să le spunem tinerilor fricoşi că o neliniştea viitorului poate să fie învinsă. Putem să-i învăţăm pe tinerii prea îndrăgostiţi de ei înşişi că există mai multă bucurie în a da decât în a primi, şi că iubirea nu se demonstrează numai prin cuvinte, ci cu acţiunile. Este clar: noi bătrânii trebuie un pic să ne inventăm şi această perioadă a vieţii, pentru că bătrâneţea aşa cum este trăită astăzi este un fenomen nou. Însă asta ne determină să fim creativi.

Şi ce le cer tinerilor? Simt suferinţă pentru un tânăr ale cărui vise se sting în birocraţie. Este ca tânărul bogat din Evanghelie. Pleacă trist, golit. Aşadar cer ascultare, apropiere de bătrâni; cer să nu trimită la pensie existenţa lor în "cvietismul birocratic" în care îi izolează atâtea propuneri lipsite de speranţă şi de eroism. Cer o privire la stele, acel spirit sănătos de utopie care îi face să adune energiile pentru o lume mai bună.

Această carte îmi place mult pentru că dă glas persoanelor care au experienţa în urma lor: îi face să vorbească, ea comunică experienţele lor. A fost frumos să contemplu şi imaginile feţelor lor. Am încercat să dialoghez cu unii dintre ei, ca între prieteni. A citi istoriile lor mi-a făcut bine. Încredinţez această carte tinerilor pentru ca din visele bătrânilor să scoată viziunile lor pentru un viitor mai bun. Pentru a merge spre viitor este nevoie de trecut, este nevoie de rădăcini adânci care ajută să se trăiască prezentul şi provocările lor. Este nevoie de amintire, este nevoie de curaj, este nevoie de utopie sănătoasă.

Iată ce aş vrea: o lume care să trăiască o nouă îmbrăţişare între tineri şi bătrâni.

(După L'Osservatore Romano, 24 octombrie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 26.