La 90 de ani ai lui Opus Dei, prelatul: "Iertare pentru lipsurile noastre"

De Andrés Beltramo Álvarez

„Iertare pentru lipsurile noastre şi păcatele noastre”. O cerere neobişnuită într-un moment de celebrare. La această a 90-a aniversare a întemeierii lui Opus Dei, prelatul Fernando Ocáriz a voit să recunoască lipsurile membrilor Operei, mai ales faţă de acele persoane care n-au primit „generozitatea şi afectul de care aveau nevoie”. Dar, în acelaşi timp, a manifestat recunoştinţa sa faţă de miile de persoane care, în cele cinci continente şi graţie parcursului propus de prelatură, „doresc să se îndrăgostească de Cristos şi să fie suflete de rugăciune în mijlocul lumii”.

Al treilea succesor al sfântului Josemaría Escrivá de Balaguer, originar din Franţa (s-a născut într-o familie spaniolă exilată în timpul războiului civil), conduce destinele lui Opus Dei din 23 ianuarie 2017. În acest interviu la Vatican Insider şi la aniversarea întemeierii, vorbeşte despre provocările prelaturii, despre unele evenimente din actualitatea eclezială şi, comentând invitaţia papei Francisc adresată tuturor credincioşilor din lume să se roage pentru unitatea Bisericii şi împotriva atacurilor diavolului, afirmă clar: „Tot ceea ce este contrar unităţii nu provine de la Dumnezeu, ci de la duşman”.

Care este starea de sănătate a lui Opus Dei în această a 90-a aniversare?

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toţi catolicii care, cu harul lui Dumnezeu, răspund liber, în fiecare zi, la vocaţia creştină. Între ei, bărbaţi şi femei de la Opus Dei, sau care participă în apostolatele Operei. Călătoriile pastorale pe care le-am făcut în această vară în Nigeria, Argentina, Bolivia, Paraguay, m-au dus şi la această consideraţie, văzând aşa de mulţi tineri şi adulţi doritori să se îndrăgostească de Cristos şi să fie suflete de rugăciune în mijlocul lumii; contemplând atâtea realităţi de slujire care au adus rod graţie mesajului sfântul Josemaría: şcoli, ambulatorii medicale, universităţi, etc. La toate acestea trebuie adăugate limitele fiecăruia, obstacolele obiective sau subiective pe care le găsim, dificultatea, de exemplu, de a dezvolta o muncă de evanghelizare în unele locuri complexe, uneori de adevărată persecuţie împotriva creştinilor. O aniversare este un moment bun pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, a cere iertare pentru lipsurile noastre şi păcatele noastre. Mă gândesc, de exemplu, la acele persoane care au fost în contact cu munca lui Opus Dei şi cărora n-am fost în măsură să le răspundem cu generozitatea şi afectul de care aveau nevoie. A 90-a aniversare ne face să-i spunem lui Dumnezeu, aşa cum obişnuia să facă fericitul Álvaro del Portillo: «Mulţumesc, iertare, ajută-mă mai mult».

Ce înseamnă a conduce Opus Dei în timpurile papei Francisc?

Sfântului Josemaría îi plăcea să repete în latină: „Omnes cum Petro ad Iesum per Mariam”. Adică, „toţi cu Petru, spre Isus prin Maria”. Unirea cu Petru, în orice timp, este drum necesar pentru catolici. Acum papa îi invită pe toţi să ieşim, evitând conformismul care frânează dinamica evanghelizatoare în acea periferie care sunt actualmente clasele medii ale societăţii, în acele locuri în care, uneori, Dumnezeu nu mai are spaţiu şi creşte sărăcia de valori şi idealuri. În acest sens, este urgent ca să ducem bucuria Evangheliei la familie şi la tineret; spaţii de evanghelizare pe care ultimul congres general al lui Opus Dei l-ea indicat drept priorităţi. Urmând dorinţa papei pentru Biserică, şi din prelatură ne angajăm pentru a-i ajuta pe logodnici şi căsătoriile pentru ca să manifeste frumuseţea iubirii autentice şi să-i însoţim şi pe tineri în descoperirea propriei misiuni în lume.

Au trecut cinci ani de la alegerea papei Francisc. Ce vi se pare deosebit de special din această perioadă?

Printre alte lucruri, invitaţia sa de a vesti Evanghelia prin ceea ce a numit „sfinţenia de la uşa vecină”; a ne face datoria proprie (a ne ruga, a munci, a duce casa înainte, a ne îngriji de familie, a ne odihni) cu iluzia că aceste îndatoriri, chiar şi în mijlocul dificultăţilor şi suferinţelor, este drumul de întâlnire cu Dumnezeu şi de slujire faţă de alţii. Biserica este ansamblul tuturor celor botezaţi, fiecare este protagonist al evanghelizării. Aş sublinia şi insistenţa sa asupra iertării şi milostivirii lui Dumnezeu, care a avut un punct culminant în timpul Jubileului Milostivirii. Implică să ţinem cont în mod constant de iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii, percepută în mod evident în sacramentul Reconcilierii. Nu există bărbat nici femeie, oricât de multe au fost propriile mizerii, care să nu poată spera în iertarea lui Dumnezeu: există mereu o cărare pentru a ne întoarce la El. Pe de altă parte, apropierea papei Francisc faţă de persoanele mai vulnerabile îi cheamă pe toţi creştinii să mărească acea „cultură a întâlnirii” aşa de evanghelică.

În urmă cu câteva zile, papa i-a invitat pe credincioşii din lume să se roage împotriva atacurilor diavolului, care încearcă mereu să distrugă unitatea Bisericii. Dumneavoastră cum aţi primit această invitaţie?

Prima reacţie pe care am avut-o a fost de bucurie, pentru că invitaţia papei de a ne ruga pentru o intenţie a sa aşa de importantă ne dă curaj şi speranţă pentru credinţa pe care papa însuşi o are în rugăciune. Pe de altă parte, ne întristează, pentru că răspunde la o situaţie dificilă. Este coerent cu tema unităţii. Tot ceea ce este contrar unităţii nu provine de la Dumnezeu, ci de la duşman. Cere să ne rugăm şi sfântului Mihail. Unitatea este condiţie de viaţă, şi pentru că pentru Biserică, nu numai pentru teologie ci şi pentru credinţă, papa este principiu vizibil de unitate; asupra papei cade povara unităţii şi pentru acest motiv ne cere să ajutăm cu rugăciunea, nu numai acum, ci din totdeauna. De fiecare dată când termină o scrisoare cere: „Roagă-te pentru mine”. Este evident că nu e vorba numai de o frază drăgălaşă, ci că el crede cu adevărat în rugăciune şi cere rugăciune, mai ales în acest moment dificil. Trebuie să ne rugăm mereu pentru papa şi cu cât sunt mai dificile situaţiile şi cu cât sunt mai multe pericole împotriva unităţii, cu atât mai mult trebuie să fim cu papa şi cu unitatea Bisericii.

Cu acest gest papa cere ca înainte să ne justificăm sau să ne supărăm din cauza problemelor este necesar să ne întoarcem la esenţă?

A lega figura papei cu unitatea nu este numai bine, ci este esenţial. Papa este principiu vizibil de unitate, de credinţă şi de comuniune. Insist, este motiv de bucurie, dar şi de suferinţă, datorită dificultăţilor actuale.

De mulţi ani Opus Dei este prezentă în ţări precum China şi Rusia, aceleaşi pe care papa le-a inclus în priorităţile sale. Mai sunt încă ţări „tabu” pentru Biserică?

În cazul Rusiei, prezenţa Bisericii catolice este apreciată şi cunoscută de ierarhia ortodoxă şi există dorinţa de colaborare fraternă, care a crescut după întâlnirea dintre papa şi patriarhul de Moscova în 2016. Există multe provocări spirituale şi culturale în comun între catolici şi ortodocşi, şi credincioşii din Opus Dei care trăiesc în Rusia muncesc împreună cu ceilalţi creştini: promovarea familiei, respectarea vieţii, ajutorarea celor nevoiaşi, determinarea de a nu le fi frică să meargă împotriva curentului pentru tineri, sprijinirea creştinilor persecutaţi în diferite părţi ale lumii, etc.

Şi în cazul Chinei, pe ce cărări pot să tranziteze creştinii?

Cât priveşte China, noile acorduri implică în mod necesar noi provocări, aşa cum a explicat papa. Biserica din China doreşte să trăiască credinţa sa şi să continue cu opera de evanghelizare, şi puţinii credincioşi din Opus care lucrează în această ţară mare doresc să contribuie ca unul în plus, învăţând de la ceilalţi catolici şi ducând mesajul sfinţirii vieţii obişnuite.

După crizele mediatic e pe care a trebuit să le înfrunte Opus Dei în trecut, ca aceea a „Codului Da Vinci”, simţiţi că deja a fost explicat suficient natura prelaturii?

Mi se pare că, în mare parte, este vorba despre percepţii din trecut, destul de obişnuite atunci când apare o nouă realitate în Biserică. În cazul lui Opus Dei, de exemplu, a costat explicarea autonomiei membrilor săi care, fiind laici ca majoritatea credincioşilor Bisericii, se bucură de aceeaşi libertate în alegerile lor de viaţă, profesionale, intelectuale, politice, fără ca punctele lor de vedere sau acţiunile să reprezinte prelatura, aşa cum se întâmplă cu credincioşii din orice altă circumscripţie eclezială: dieceze, ordinariate şi aşa mai departe. În timp ce se apropie centenarul, există foarte mulţi oameni care au cunoscut Opus Dei direct, nu numai din auzite, şi au reuşit să-şi facă o evaluare adevărată cu privire la realitate.

Mai există persoane care să o considere un grup închis şi sectar?

Nu trebuie să ne mire, de altfel, dacă din când în când apar fenomene pseudo-literare sau de ficţiune ca acela pe care l-aţi menţionat dumneavoastră. Cred că uneori nu există alte remediu decât a răspunde la aceste evenimente cu un zâmbet şi lucrând cu răbdare pentru a face să iasă la iveală adevărul. Caricatura lui Opus Dei era aşa de departe de adevăr încât era aproape comică. Ţinând cont de toate acestea cu perspectiva anilor, pot spune că, probabil, a folosit pentru a acumula experienţă despre modul de a se face cunoscută mai bine, cu un public mult mai amplu decât de obicei. Şi, în acest sens, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru miile de persoane care s-au apropiat de Biserică prin această aparentă contradicţie. Din perspectiva credinţei, critica şi opoziţia i-au determinat mereu pe creştini la un spirit mai mare de rugăciune, de umilinţă şi la dorinţa de a împărtăşi cu alţii bucuria unei vieţi conform Evangheliei.

Viitorul lui Opus Dei?

Dorinţa mea pentru viitor este ca, fideli faţă de carisma sfântului Josemaría, toţi în Opus Dei să ne putem lăsa conduşi de Duhul Sfânt spre o reînnoită determinare evanghelizatoare. Este vorba de a duce căldura lui Cristos multor prieteni, rude, colegi, vecini, cunoscuţi. Esenţialul aceste determinări evanghelizatoare nu este de a pune în mişcare noi activităţi sau instituţii ca acelea existente deja, şi care, în sine, sunt deja ceva foarte pozitiv, ci de a mări prietenia personală, deschiderea la toţi şi spiritul de slujire: atitudini profund evanghelice care sunt fundamentale pentru apostolatul creştin şi care, în acelaşi timp, sunt compatibile cu defectele şi slăbiciunile pe care le avem noi toţi.

Care sunt provocările pe care le simţiţi?

Provocările sunt foarte diferite. În ţările în care creştinii sunt o minoritate, cum ar fi Indonezia sau Sri Lanka (pentru a numi două în care prelatura a început o muncă stabilă în ultimii ani), este foarte important a menţine încrederea în Domnul şi a avea multă credinţă: angajarea creştină a credincioşilor din Opus Dei, şi a catolicilor în general, este o mică sămânţă, ale cărei roade cresc puţin câte puţin, cu harul lui Dumnezeu. În alte ţări cu tradiţie creştină, probabil că provocarea principală este a trăi Evanghelia cu bucurie şi autenticitate, fără să se camufleze într-o societate care adesea pune pe primul loc factorii materiali sau economici. O altă provocare evidentă, comună pentru toată Biserica, este schimbarea generaţională. În fiecare an mor circa mii de credincioşi din prelatură, persoane care, într-un anumit sens, au culminat parcursul lor: împreună cu durerea trăită în faţa fiecăreia dintre aceste pierderi umane sunt şi o mare forţă spirituală şi un sprijin pentru munca de evanghelizare a Bisericii în lume.

(După Vatican Insider, 2 octombrie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 9.