CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN LITUANIA, LETONIA ŞI ESTONIA
(22-25 septembrie 2018)

Rugăciune ecumenică

Catedrala evanghelică luterană din Riga (Letonia)

(luni, 24 septembrie 2018)

Sunt bucuros să mă pot întâlni cu voi, în această ţară care se caracterizează prin realizarea unui drum de respect, colaborare şi prietenie între diferitele Biserici creştine, care au reuşit să genereze unitate menţinând bogăţia şi singularitatea proprie a fiecăreia. Aş îndrăzni să spun că este un "ecumenism viu" şi constituie una dintre caracteristicile speciale ale Letoniei. Fără nicio îndoială, un motiv de speranţă şi aducere de mulţumire.

Mulţumiri arhiepiscopului Jānis Vanags pentru că ne-a deschis uşa acestei case pentru a realiza întâlnirea noastră de rugăciune. Casa catedrală care de peste 800 de ani găzduieşte viaţa creştină a acestui oraş; martoră fidelă a atâtor fraţi ai noştri care s-u apropiat de ea pentru a adora, a se ruga, a susţine speranţa în timpuri de suferinţă şi a găsi curaj pentru a înfrunta perioade pline de nedreptate şi de durere. Astăzi ne găzduieşte pentru ca Duhul Sfânt să continue să ţeasă artizanal legături de comuniune între noi şi, astfel, să ne facă şi pe noi artizani de unitate între oamenii noştri, aşa încât diferenţele noastre să nu devină dezbinări. Să lăsăm ca Duhul Sfânt să ne îmbrace cu armele dialogului, înţelegerii, căutării respectului reciproc şi a fraternităţii (cf. Ef 6,13-18).

În această catedrală se află una dintre orgile cele mai vechi din Europa şi care a fost cea mai mare din lume în timpul inaugurării sale. Putem să ne imaginăm cum a însoţit viaţa, creativitatea, imaginaţia şi evlavia tuturor celor care se lăsau învăluiţi de melodia sa. A fost instrument al lui Dumnezeu şi al oamenilor pentru a ridica privirea şi inima. Astăzi este o emblemă a acestui oraş şi a acestei catedrale. Pentru rezidentul din acest loc reprezintă mai mult decât o orgă monumentală, este parte a vieţii sale, a tradiţiei sale, a identităţii sale. În schimb, pentru turist este desigur un obiect artistic de cunoscut şi de fotografiat. Şi acesta este un pericol în care ne putem afla mereu: a trece de la rezidenţi la turişti. A face din ceea ce ne identifică un obiect din trecut, o atracţie turistică şi de muzeu care aminteşte evenimentele de odinioară, de înaltă valoare istorică, dar care a încetat să facă să vibreze inima celor care îl ascultă.

Cu credinţa ni se poate întâmpla exact acelaşi lucru. Putem înceta să ne simţim creştini rezidenţi pentru a deveni nişte turişti. Mai mult, am putea afirma că toată tradiţia noastră creştină poate îndura aceeaşi soartă: să ajungă să fie redusă la un obiect din trecut care, închis între pereţii bisericilor noastre, încetează să intoneze o melodie capabilă să mişte şi să inspire viaţa şi inima celor care o ascultă. Totuşi, aşa cum afirmă Evanghelia pe care am ascultat-o, credinţa noastră nu este destinată să stea ascunsă, ci să fie făcută cunoscută şi să răsune în diferite locuri ale societăţii, pentru ca toţi să poată contempla frumuseţea sa şi să fie luminaţi de lumina sa (cf. Lc 11,33).

Dacă muzica Evangheliei încetează să vibreze în măruntaiele noastre, vom pierde bucuria care provine din compasiune, duioşia care se naşte din încredere, capacitatea reconcilierii care îşi are izvorul în faptul de a ne şti mereu iertaţi-trimişi.

Dacă muzica Evangheliei încetează să sune în casele noastre, în pieţele noastre, în locurile de muncă, în politică şi în economie, vom stinge melodia care ne provoca să luptăm pentru demnitatea fiecărui bărbat şi fiecărei femei de orice provenienţă, închizându-ne în acel "al meu", uitând de acel "al nostru": casa comună ne interesează pe toţi.

Dacă muzica Evangheliei încetează să sune, vom pierde sunetele care vor conduce viaţa noastră la cer, baricadându-ne într-unul dintre cele mai rele din timpul nostru: singurătatea şi izolarea. Boala care se naşte în cel care nu are nicio legătură şi care se poate întâlni în bătrânii abandonaţi destinului lor, precum şi în tinerii fără puncte de referinţă şi oportunitate pentru viitor (cf. Discurs la Parlamentul European, 25 noiembrie 2014).

Tată, "ca toţi să fie una, [...] pentru ca lumea să creadă" (In 17,21). Aceste cuvinte continuă să răsune cu putere în mijlocul nostru, mulţumire fie lui Dumnezeu. Este Isus care înainte de jertfa sa îl roagă pe Tatăl. Este Isus, Isus Cristos care, privind în faţă crucea sa şi crucea atâtor fraţi ai noştri, nu încetează să-l implore pe Tatăl. Este susurul constant al acestei rugăciuni care trasează cărarea şi ne arată calea de urmat. Cufundaţi în rugăciunea sa, ca unii care cred în El şi în Biserica sa, dorind comuniunea de har pe care Tatăl o are din toată veşnicia (cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Enciclica Ut unum sint, 9), găsim acolo singurul drum posibil pentru orice ecumenism: în crucea suferinţei atâtor tineri, bătrâni şi copii expuşi adesea exploatării, nonsensului, lipsei de oportunitate şi singurătăţii. În timp ce priveşte spre Tatăl şi spre noi, fraţii săi, Isus nu încetează să implore: ca toţi să fie una.

Astăzi misiunea continuă să ne ceară şi să reclame de la noi unitatea; este misiunea care cere de la noi ca să încetăm să privim rănile din trecut şi orice atitudine autoreferenţială pentru a ne centra asupra rugăciunii Învăţătorului. Este misiunea de a reclama ca muzica Evangheliei să nu înceteze să sune în pieţele noastre.

Unii pot ajunge să spună: sunt timpuri dificile, sunt timpuri complexe cele în care am ajuns să trăim. Alţii pot ajunge să creadă că, în societăţile noastre, creştinii au tot mai puţine spaţii de acţiune şi de influenţă din cauza nenumăraţilor factori ca de exemplu secularismul sau logicile individualiste. Asta nu poate duce la o atitudine de închidere, de apărare şi nici de resemnare. Nu putem să nu recunoaştem că desigur nu sunt timpuri uşoare, în special pentru mulţi fraţi ai noştri care trăiesc în trupul lor exilul şi chiar martiriul din cauza credinţei. Însă mărturia lor ne conduce să descoperim că Domnul continuă să ne cheme şi să ne invite să trăim Evanghelia cu bucurie, recunoştinţă şi radicalitate. Dacă Cristos ne-a considerat vrednici să trăim în aceste timpuri, în această oră - unica pe care o avem -, nu putem să ne lăsăm învinşi de frică nici să lăsăm să treacă fără a o asuma cu bucuria fidelităţii. Domnul ne va da forţa pentru a face din orice timp, din orice moment, din orice situaţie o oportunitate de comuniune şi reconciliere cu Tatăl şi cu fraţii, în special cu aceia care astăzi sunt consideraţi inferiori sau material de rebutat. Dacă Cristos ne-a considerat vrednici să facem să răsune melodia Evangheliei, vom înceta să facem asta?

Unitatea la care Domnul ne cheamă este o unitate mereu în cheie misionară, care ne cere să ieşim şi să ajungem la inima oamenilor noştri şi a culturilor, a societăţii postmoderne în care trăim, "acolo unde se formează noile relatări şi paradigme, să ajungem cu Cuvântul lui Isus la nucleele cele mai profunde ale sufletului oraşelor" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 74). Această misiune ecumenică vom reuşi s-o realizăm dacă ne vom lăsa impregnaţi de Duhul lui Cristos care este capabil "să strice şi schemele plictisitoare în care pretindem să-l închidem şi ne surprinde cu creativitatea sa divină constantă. De fiecare dată când încercăm să ne întoarcem la izvor şi să recuperăm prospeţimea originală a Evangheliei apar noi drumuri, metode creative, alte forme de exprimare, semne mai elocvente, cuvinte încărcate de semnificaţie reînnoită pentru lumea actuală" (ibid., 11).

Iubiţi fraţi şi surori, să continue să sune muzica Evangheliei în mijlocul nostru! Să nu înceteze să răsune ceea ce permite inimii noastre să continue să viseze şi să tindă la viaţa deplină la care Domnul ne cheamă, pe toţi: să fim discipoli misionari ai săi în mijlocul lumii în care trăim.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.