CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN LITUANIA, LETONIA ŞI ESTONIA
(22-25 septembrie 2018)

Sfânta Liturghie

Parcul Santakos din Kaunas (Lituania)

(duminică, 23 septembrie 2018)

Sfântul Marcu dedică o întreagă parte din Evanghelia sa învăţăturii adresate discipolilor. Este ca şi cum Isus, la jumătatea drumului spre Ierusalim, ar vrea ca ai săi să reînnoiască alegerea lor, ştiind că această urmare va comporta momente de încercare şi de durere. Evanghelistul relatează acea perioadă a vieţii lui Isus amintind că în trei ocazii El a anunţat pătimirea sa; ei de trei ori au exprimat descumpănirea lor şi rezistenţa lor, şi Domnul tot de trei ori a voit să le lase o învăţătură. Tocmai am ascultat a doua dintre aceste trei secvenţe (cf. Mc 9,30-37).

Viaţa creştină trece mereu prin momente de cruce şi uneori par interminabile. Generaţiile trecute au avut imprimat cu foc timpul ocupaţiei, neliniştea celor care erau deportaţi, incertitudinea pentru cei care nu se întorceau, ruşinea delaţiunii, a trădării. Cartea Înţelepciunii ne vorbeşte despre dreptul persecutat, care îndură batjocuri şi chinuri numai datorită faptului că este bun (cf. 2,10-20). Câţi dintre voi ar putea relata personal, sau în istoria vreunei rude, tot acest text pe care l-am citit. Câţi dintre voi au văzut şovăind şi credinţa lor pentru că n-a apărut Dumnezeu pentru a vă apăra; pentru că faptul de a rămâne fideli nu a fost suficient pentru ca El să intervină în istoria voastră. Kaunas cunoaşte această realitate; întreaga Lituanie poate mărturisi asta cu un fior numai numind Siberia, sau ghetourile din Vilnius şi din Kaunas, printre altele; şi poate spune la unison cu apostolul Iacob, în textul din scrisoarea sa pe care l-am ascultat: poftesc, ucid, invidiază, luptă şi fac război (cf. 4,2).

Însă discipolii nu voiau ca Isus să le vorbească lor despre durere şi despre cruce; nu vor să ştie nimic despre încercări şi despre nelinişti. Şi sfântul Marcu aminteşte că erau interesaţi de alte lucruri, că se întorceau acasă discutând despre cine era cel mai mare. Fraţilor, dorinţa de putere şi de glorie este modul cel mai obişnuit de a se comporta al celor care nu reuşesc să vindece amintirea istoriei lor şi, probabil tocmai pentru aceasta, nu acceptă nici să se angajeze în munca din prezent. Şi atunci se discută despre cine a strălucit mai mult, ci a fost mai curat în trecut, cine are mai mult drept să aibă privilegii faţă de alţii. Şi astfel negăm istoria noastră, "care este glorioasă întrucât este istorie de jertfe, de speranţă, de luptă zilnică, de viaţă consumată în slujire, de statornicie în munca obositoare (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 96). Este o atitudine sterilă şi zadarnică, ce renunţă la implicarea în construirea prezentului pierzând contactul cu realitatea suferită a poporului nostru credincios. Nu putem fi ca acei "experţi" spirituali, care judecă numai din exterior şi petrec tot timpul să vorbească despre "ceea ce ar trebui să se facă" (cf. ibid.).

Isus, ştiind ceea ce gândeau, le propune un antidot la aceste lupte de putere şi la refuzarea jertfei; şi, pentru a da solemnitate la ceea ce urmează să spună, se aşează ca un Învăţător, îi cheamă şi face un gest: pune un copil în centru; un băieţel care de obicei câştiga bănuţii făcând comisioanele pe care nu voia să le facă. Pe cine va pune în mijloc astăzi, în această dimineaţă de duminică? Cine vor fi cei mai mici, cei mai săraci dintre noi, pe care trebuie să-i primim la o sută de ani ai independenţei noastre? Cine este cel care nu are nimic pentru a ne răsplăti, pentru a face gratificatoare eforturile noastre şi renunţările noastre? Probabil că sunt minorităţile etnice din oraşul nostru, sau acei şomeri care sunt constrânşi să emigreze. Probabil că sunt bătrânii singuri, sau tinerii care nu găsesc un sens în viaţă pentru că au pierdut rădăcinile lor. "În mijloc" înseamnă echidistant, în aşa fel încât nimeni să nu se poată preface că nu vede, nimeni să nu poată susţine că "este responsabilitatea altora", pentru că "eu n-am văzut" sau "sunt prea departe". Fără protagonisme, fără a voi să fim aplaudaţi sau cei dintâi.

Acolo, în oraşul Vilnius, a revenit fluviului Vilnia să ofere apele sale şi să piardă numele faţă de Neris; aici, este însuşi Neris cel care pierde numele oferind apele sale lui Nemunas. Despre asta este vorba: de a fi o Biserică "în ieşire", de a nu ne fi frică să ieşim şi să ne oferim chiar şi atunci când pare că ne dizolvăm, de a ne pierde în spatele celor mai mici, cei uitaţi, cei care trăiesc în periferiile existenţiale. Dar ştiind că acea ieşire va comporta în anumite cazuri şi o oprire a pasului, o punere deoparte a neliniştilor şi urgenţelor, pentru a şti să privim în ochi, a asculta şi a însoţi pe cel care a rămas pe marginea drumului. Uneori va trebui să ne comportăm ca tatăl fiului risipitor, care rămâne la poartă aşteptând întoarcerea sa, pentru a-i deschide imediat ce soseşte (cf. ibid., 46); sau ca discipolii, care trebuie să înveţe că, atunci când se primeşte un copil, este primit însuşi Isus.

Deoarece pentru această suntem aici astăzi, nerăbdători de a-l primi pe Isus în cuvântul său, în Euharistie, în cei mici. A-l primi pentru ca El să reconcilieze amintirea noastră şi să ne însoţească într-un prezent care să continue să ne pasioneze prin provocările sale, prin semnele pe care ni le lasă; pentru ca să-l urmăm ca discipoli, pentru că nu există nimic cu adevărat uman care să nu aibă rezonanţă în inima discipolilor lui Cristos, şi astfel simţim cum bucuriile şi speranţele noastre, tristeţile şi neliniştile oamenilor din timpul nostru, mai ales ale săracilor şi suferinzilor (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 1). Pentru aceasta, şi pentru că drept comunitate ne simţim cu adevărat şi intim solidari cu umanitatea - din acest oraş şi din toată Lituania - şi cu istoria sa (cf. ibid.), vrem să dăruim viaţa în slujire şi în bucurie şi astfel să afle toţi că Isus Cristos este unica noastră speranţă.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.