Conferinţă de presă de prezentare a constituţiei apostolice Episcopalis communio a papei Francisc despre Sinodul Episcopilor (18 septembrie 2018)

Marţi, 18 septembrie 2018, la Sala de Presă a Sfântului Scaun, a avut loc conferinţa de presă de prezentare a constituţiei apostolice Episcopalis communio a Sfântului Părinte Francisc, despre structura Sinodului Episcopilor. Au intervenit cardinalul Lorenzo Baldisseri, secretar general al Sinodului Episcopilor, Mons. Fabio Fabene, subsecretar al Sinodului Episcopilor, şi prof. Dario Vitali, consultant al Secretariatului General al Sinodului Episcopilor şi profesor de teologie dogmatică la Universitatea Pontificală Gregoriana. Prezentăm în continuare intervenţiile:

Intervenţia cardinalului Lorenzo Baldisseri

Constituţia apostolică Episcopalis communio, care este promulgată astăzi, poartă data de 15 septembrie. Este vorba despre o alegere care nu e întâmplătoare, dacă ne gândim că în aceeaşi zi, în 1965, pontiful Paul al VI-lea - care, aşa cum se ştie, va fi canonizat la 14 octombrie, în contextul următoarei adunări sinodale - instituia Sinodul Episcopilor.

În urmă cu trei ani, la 17 octombrie 2015, cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a instituirii Sinodului, papa Francisc a rostit în Aula "Paul al VI-lea" un discurs de amplă respiraţie, pe care mulţi comentatori îl consideră unul dintre cele mai semnificative din punct de vedere teologic din pontificatul său.

În acea circumstanţă, după ce a afirmat că "într-o Biserică sinodală, Sinodul Episcopilor este numai manifestarea cea mai evidentă a unui dinamism de comuniune care inspiră toate deciziile ecleziale", papa preciza că Sinodul, "reprezentând episcopatul catolic, devine exprimare a colegialităţii episcopale în cadrul unei Biserici în întregime sinodale. [...] Asta manifestă collegialitas affectiva, care poate să devină în unele circumstanţe şi «efectivă», care îi uneşte pe episcopi între ei şi cu Papa în grija faţă de poporul lui Dumnezeu" (Discurs din 17 octombrie 2015).

Într-un anumit sens acel discurs a anticipat în formă sintetică principalele conţinuturi ale noii constituţii apostolice. În afară de asta, împreună cu acele cuvinte programatice, şi experienţa dobândită cu ocazia drumului sinodal despre familie, culminată în a XIV-a Adunare Generală Ordinară din octombrie 2015, a sugerat o revizuire normativă a Sinodului. Noul dinamism pe care papa Francisc l-a imprimat "maşinii" sinodale a comportat deja cu acea ocazie o amplă reînnoire a procedurilor, care aştepta să fie receptată stabil în normativa Sinodului.

Faptul că Sinodul evoluează, şi dintr-un punct de vedere constitutiv, nu trebuie să provoace uimire. Deja Paul al VI-lea, în însuşi actul de instituire a Sinodului, prospecta că el "cu trecerea timpului va putea să fie perfecţionat mai mult" (Motu proprio Apostolica sollicitudo, 15 septembrie 1965, Proemio). Cuvinte asemănătoare le rostea în 1983 sfântul Ioan Paul al II-lea, atunci când afirma că "probabil că acest instrument va putea să fie încă îmbunătăţit. Probabil că responsabilitatea pastorală colegială se poate exprima în Sinod şi mai deplin" (Discurs la încheierea celei de-a VI-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, 29 octombrie 1983).

Aşadar, papa Francisc se conectează cu predecesorii săi, care de mai multe ori în decursul anilor au iniţiat revizuirea lui Ordo Synodi Episcoporum, a cărei ultimă ediţie a fost aprobată de Benedict al XVI-lea în 2006. În acelaşi timp, după peste cincizeci de ani de activitate (şi 27 de adunări, fără a o număra pe cea următoare despre tineri şi pe cea din anul viitor despre Amazonia), părea venit momentul pentru o revizuire de respiraţie mai amplă, care să ţină cont de bogata experienţă dobândită şi de noile perspective teologice, juridice şi pastorale reieşite între timp.

Doresc deci să ofer câteva informaţii despre constituţia apostolică Episcopalis communio. Textul se împarte în două mari secţiuni: o secţiune doctrinală, compusă din 10 paragrafe, şi o secţiune disciplinară, compusă din 27 de articole. Mi se pare că sunt patru chei principale de lectură pentru a aborda partea doctrinală a textului, care desigur inspiră şi justifică partea disciplinară care urmează.

Prima este referinţa la Conciliul al II-lea din Vatican, care reprezintă "sânul" generator al Sinodului Episcopilor. Referinţa la ultima adunare ecumenică nu este motivată de simple motive de circumstanţă, ci îi oferă papei ocazia pentru a relua şi aprofunda câteva teme teologice cruciale ale Conciliului, îndeosebi în ceea ce priveşte doctrina ecleziologică. Este centrală referinţa la colegialitatea episcopală, aşa cum este dezvoltată în capitolul al III-lea al constituţiei dogmatice Lumen gentium, graţie căreia - afirmă papa - "a apărut clar în mod definitiv că fiecare episcop posedă simultan şi inseparabil responsabilitatea faţă de Biserica particulară încredinţată îngrijirilor sale pastorale şi grija faţă de Biserica universală" (nr. 2).

"În acelaşi ritm cu formarea doctrinei despre colegialitatea episcopală - continuă papa Francisc - a reieşit în mai multe rânduri şi cererea de a asocia pe unii episcopi la slujirea universală a Pontifului Roman, în forma unui organism central permanent, extern dicasterelor din Curia Romană, care să fie în măsură să manifeste, şi în afara formei solemne şi extraordinare a Conciliului Ecumenic, atenţia colegiului episcopilor faţă de necesităţile poporului lui Dumnezeu şi comuniunea dintre toate Bisericile" (nr. 2). Aşadar, Sinodul este deputat într-un anumit mod să prelungească în viaţa obişnuită a Bisericii dinamismul benefic al Conciliului Ecumenic, care în istorie s-a dovedit în mod constant un puternic factor de reformă eclezială, dar care, prin însăşi natura sa, este un eveniment absolut excepţional.

A doua cheie de lectură este oferită de referinţa la tema, tocmai amintită, a reînnoirii Bisericii. Papa Francisc nu priveşte numai la trecut, adică la Conciliul al II-lea din Vatican, ci şi la prezent, adică la ora actuală a Bisericii, care se introduce - aşa cum se citeşte în exortaţia apostolică Evangelii gaudium - într-o "nouă etapă evanghelizatoare" (nr. 1), cerându-i cu putere să se constituie "în toate regiunile pământului într-o «stare permanentă de misiune»" (nr. 25). Pentru papa Francisc, este vorba despre a replăsmui profund toate structurile ecleziale, pentru ca să devină "mai misionare", adică mai sensibile faţă de nevoile persoanelor, mai deschise la noul care înaintează, mai ductile într-o epocă de transformări rapide (cf. nr. 27).

Deja în 2013, la puţine luni după alegerea sa la scaunul lui Petru, papa Francisc destăinuia în interviul acordat revistei La Civilt? Cattolica: "Probabil că este timpul de a schimba metodologia Sinodului, pentru că cea actuală mi se pare statică". Am putea spune că unul dintre obiectivele noii constituţii apostolice este tocmai acela de a face Sinodul mai "dinamic" şi pentru aceasta mai incisiv în viaţa Bisericii. Acest dinamism este vizibil, în mod deosebit, în relaţia de circularitate stabilită între Sinod şi Bisericile locale, prin intermediul Sinoadelor Bisericilor Orientale Catolice şi al Conferinţelor Episcopale. Sinodul "porneşte" de la Bisericile locale, adică de jos, de la poporul lui Dumnezeu răspândit pe tot pământul, prin intermediul unei consultări făcute pe tot terenul, şi, după adunarea părinţilor sinodali, "se întoarce" în Bisericile particulare, unde concluziile receptate de papa vor trebui să fie traduse ţinând cont de nevoile concrete ale poporului lui Dumnezeu, într-un proces în mod necesar creativ de înculturare.

Ceea ce am spus ne introduce deja în a treia cheie de lectură a documentului, care mi se pare cea decisivă. Este vorba de factorul de noutate majoră al noii constituţii apostolice, expus mai ales începând de la nr. 5, un factor care configurează sub anumite aspecte o adevărată "refondare" a organismului sinodal: mă refer la încadrarea stabilă a Sinodului în cadrul unei Biserici în mod constitutiv sinodale, aşa cum este propus în discursul menţionat pentru cei 50 de ani ai Sinodului.

Dacă referinţa la capitolul al III-lea din Lumen gentium despre doctrina episcopatului ar putea să apară clară într-un document despre Sinod, mai puţin clară este referinţa la capitolul al II-lea, cel despre poporul lui Dumnezeu. Se ştie că tocmai la acel capitol face referinţă adesea şi cu plăcere în magisteriul său papa Francisc, fiind imaginea ecleziologică a poporului lui Dumnezeu, înrădăcinată în Sfânta Scriptură şi în Părinţii Bisericii, cea privilegiată de el. Iată, aşadar, cum concepe Sfântul Părinte revizuirea normativă a Sinodului: "Convingerea fermă că toţi păstorii sunt constituiţi pentru slujirea poporului sfânt al lui Dumnezeu, la care ei aparţin în virtutea sacramentului botezului, trebuie să însufleţească această operă de reînnoire" (nr. 5).

Urmează imediat o referinţă la doctrina despre sensus fidei, care face poporul lui Dumnezeu infailibil "in credendo" (cf. Lumen gentium 12; Evangelii gaudium 119). Asta cere ca păstorii să fie în ascultare atentă a turmei lor pentru a înţelege ceea ce Duhul Sfânt spune Bisericii şi cere ca Sinodul însuşi, de la o adunare la alta, să pornească de la o consultare cât mai capilară posibil a credincioşilor.

Constituţia apostolică nu se limitează deci să amintească doctrina despre colegialitatea episcopală, ci merge mai departe ilustrând slujirea episcopilor ca slujire a poporului lui Dumnezeu în pluralitatea de slujiri şi carisme: "Deşi în compoziţia sa se configurează ca un organism esenţialmente episcopal, Sinodul nu trăieşte prin asta separat de restul credincioşilor. El, dimpotrivă, este un instrument potrivit pentru a da glas întregului popor al lui Dumnezeu tocmai prin intermediul episcopilor, constituiţi de Dumnezeu «autentici păzitori, interpreţi şi martori ai credinţei ai întregii Biserici», arătându-se de la o adunare la alta o exprimare elocventă a sinodalităţii ca «dimensiune constitutivă a Bisericii»" (nr. 6).

De aici la ultima cheie de lectură pasul este uşor. Ne este oferită în ultimul paragraf al părţii doctrinale (nr. 10), nu pentru că este mai puţin importantă, ci pentru că într-un anumit sens este aceea care se configurează mai bogată în viitor. Este vorba despre dimensiunea ecumenică. De altfel, aşa se exprima Sfântul Părinte în discursul citat pentru cei 50 de ani ai Sinodului: "Angajarea de a edifica o Biserică sinodală [...] este plină de implicaţii ecumenice. [...] Sunt convins că, într-o Biserică sinodală, şi exercitarea primatului petrin va putea primi lumină mai mare. Papa nu stă, singur, deasupra Bisericii; ci înlăuntrul ei ca botezat între botezaţi şi înlăuntrul colegiului episcopal ca episcop între episcopi, chemat în acelaşi timp - ca Succesor al apostolului Petru - să conducă Biserica din Roma care prezidează în iubire toate Bisericile".

Papa Francisc se arată convins că - prin valorizarea cuvenită a dimensiunii sinodale a Bisericii, care reclamă protagonismul tuturor botezaţilor, şi în cadrul său a dimensiunii colegiale a episcopatului, care reciteşte doctrina despre primat în cheie comunională - va putea să se înceapă în sfârşit acea "convertire a papalităţii" dorită deja de sfântul Ioan Paul al II-lea (cf. Ut unum sint 95; şi Evangelii gaudium 32) şi la care fraţii noştri ortodocşi şi protestanţi privesc cu viu interes.

Tocmai în această direcţie se va putea citi - şi fac aluzie astfel, în concluzie, şi la partea disciplinară a documentului - noua prevedere din art. 1, § 3, conform căruia, în afară de cele trei forme deja rodate de adunare sinodală (Generală Ordinară, Generală Extraordinară şi Specială), "îndeosebi din motive de natură economică, Pontiful Roman poate convoca o adunare sinodală după alte modalităţi stabilite de el însuşi".

În momentul în care constituţia apostolică Episcopalis communio intră în vigoare, pentru a găsi prima sa aplicare în iminenta Adunare Generală Ordinară despre "Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional" de luna viitoare, auspiciul este ca ea să poată contribui de a face Sinodul Episcopilor un instrument tot mai eficace de comuniune între păstori şi de reînnoire a Bisericii, în slujba poporului sfânt al lui Dumnezeu.

________________

Intervenţia ES Mons. Fabio Fabene

Făcând ecou la cele ilustrate de cardinalul Baldisseri despre secţiunea doctrinală a constituţiei apostolice Episcopalis communio, doresc acum să ofer câteva linii de lectură a secţiunii disciplinare a documentului, în care instanţele teologice dobândesc ca să spunem aşa concreteţe juridică.

Însă, mai înainte trebuie clarificat un aspect important care se referă la însăşi calificativul magisterial al noului document pontifical: o constituţie apostolică, în timp ce Apostolica sollicitudo era o scrisoare apostolică motu proprio data.

Alegerea papei Francisc se explică înainte de toate cu voinţa, exprimată încă de la începutul pontificatului său, de a valoriza mai mult Sinodul Episcopilor la cincizeci de ani de la instituirea sa. Episcopalis communio, deşi confirmă structura esenţială stabilită de Paul al VI-lea în 1965, introduce în ea modificări de respiraţie aşa de amplă încât configurează într-un anumit sens o "refondare" a Sinodului. Nu este vorba de schimbări pur şi simplu procedurale, pentru că însăşi ideea de Sinod este transformată. De fapt, aşa cum a explicat deja cardinalul Baldisseri în intervenţia sa, acesta din urmă, deşi nu încetează să fie un coetus Episcoporum care acordă ajutor Pontifului Roman, devine o exprimare a dimensiunii sinodale constitutive a Bisericii, în care tot poporul lui Dumnezeu, în diversitatea membrilor săi, este implicat.

Ceea ce am spus ne permite să înţelegem mai bine şi conţinuturile secţiunii disciplinare, care se împarte în cinci titluri, cu un total de 27 de articole: Adunările Sinodului, Faza pregătitoare a Adunării Sinodului, Faza celebrativă a Adunării Sinodului, Faza de punere în aplicare a Adunării Sinodului, Secretariatul General al Sinodului Episcopilor.

O structură asemănătoare este deja de la sine revelatoare a unei noutăţi fundamentale a constituţiei: încorporarea stabilă a fazei pregătitoare şi a celei de aplicare pe drumul sinodal. În acest mod se receptează în normativă noutăţile introduse deja de facto pe drumul sinodal despre familie în anii 2014-2015. În acea circumstanţă, voinţa papei Francisc de a convoca despre aceeaşi temă două adunări consecutive legate între ele, precedate de un consistoriu în februarie 2014 şi urmate de publicarea exortaţiei apostolice post-sinodale Amoris laetitia în 2016, a contribuit la transformarea Sinodului din "eveniment" în "proces".

Este fundamentală, în acest proces, faza pregătitoare, deputată pentru consultarea poporului lui Dumnezeu despre tema Sinodului. Făcând astfel, toată Biserica este realmente chemată în cauză în cadrul drumului sinodal. Şi, mai mult, însăşi faza celebrativă a adunării devină în acest mod punctul de convergenţă a unei ascultări a poporului lui Dumnezeu în întregime.

Prima fază interesează direct Bisericile locale, mai ales prin organismele de participare prevăzute de drept (consiliul prezbiteral şi consiliul pastoral diecezan), contribuind la depăşirea impresiei că Sinodul este un eveniment îndepărtat de viaţa concretă a comunităţilor. Şi în acest mod se promovează acea "«descentralizare» salutară" dorită de papa Francisc în exortaţia apostolică Evangelii gaudium (nr. 16), şi se valorizează sensus fidei al poporului lui Dumnezeu, despre care ne aminteşte constant Sfântul Părinte (cf. ibid., nr. 119-120). În această privinţă, mare importanţă este atribuită lucrării de mediere şi de promovare a Sinoadelor Episcopilor şi a altor organisme episcopale din Bisericile orientale catolice şi a Conferinţelor Episcopale, fără a uita că această consultare interpelează şi institutele de viaţă consacrată şi societăţile de viaţă apostolică, asociaţiile credincioşilor recunoscute de Sfântul Scaun (altă noutate importantă) şi dicasterele din Curia Romană.

În această fază va fi posibil şi să se convoace o reuniune pre-sinodală (art. 8), după modelul celei celebrate în luna martie. Ea reprezintă un mod complementar pentru a fi ascultarea directă a poporului lui Dumnezeu, implicându-i pe cei care, în cadrul său, sunt direct interesaţi de convocarea sinodală şi pot deci să ofere un aport relevant.

Nu mai puţin importantă este faza de punere în aplicare, care vrea să favorizeze primirea concluziilor sinodale, receptate de papa, în cadrul Bisericilor particulare, într-un proces de colaborare între dicasterul din Curia Romană competent despre temă şi Secretariatul Sinodului. De fapt, Sinodul nu este scop în sine, ci vrea să elibereze energii, să mobilizeze comunităţile, să activeze sau să reactiveze drumuri.

Cât priveşte faza celebrativă, care rămâne desigur momentul central şi culminant al drumului sinodal, constituţia apostolică introduce posibilitatea ca adunările Sinodului, după evaluarea Pontifului Roman, să poată fi celebrate în mai multe perioade distincte între ele.

Faptul ca o adunare să se desfăşoare în mai multe perioade permite să se folosească timpul intermediar dintre o perioadă şi alta pentru acele aprofundări care să ajute la formarea reflecţiei asupra temei. În acest mod devine potenţial mai uşor să se ajungă la elaborarea de documente meditate, în măsură să înfrunte cu mărime necesară teme chiar complexe şi să întâlnească un consens cât mai larg posibil între părinţii sinodali.

Această nouă previziune aminteşte de experienţa Conciliului al II-lea din Vatican, celebrat întocmai în mai multe perioade distincte între 1962 şi 1965, în care cele trei inter-sesiuni au avut o funcţie esenţială pentru elaborarea documentelor conciliare.

Tot cu privire la faza celebrativă, se menţine subîmpărţirea muncii părinţilor sinodale între congregaţii generale şi cercuri mici. Se confirmă introducerea - voită deja de Benedict al XVI-lea - a unor timpi de dezbatere liberă între părinţii sinodali, evitând ca reflecţia să aibă loc exclusiv prin intermediul intervenţiilor citite pregătite dinainte.

După ce a confirmat la art. 17 existenţa unei comisii de părinţi sinodali pentru elaborarea documentului final, introdusă deja în a XIV-a Adunare Generală Ordinară, art. 18 conţine câteva noutăţi semnificative referitoare la documentul final. După ce el a fost aprobat de adunare şi oferit papei, acesta va putea decide dacă să-l aprobe (în cazul ordinar al unei adunări de natură consultativă) sau să-l ratifice şi să-l promulge (în cazul extraordinar al unei adunări de natură deliberativă). În ambele cazuri, documentul final va face parte din magisteriul ordinar al Succesorului lui Petru, dobândind aşadar o autoritate magisterială specifică.

Este semnificativ faptul că, în caz de Sinod cu putere deliberativă, documentul ratificat de papa va fi publicat cu semnătura tuturor părinţilor sinodali, altă analogie cu Conciliul Ecumenic.

Ultimul titlu al constituţiei apostolice se referă la Secretariatul General al Sinodului, care este un organism episcopal în slujba Sinodului însuşi şi, prin intermediul său, a Pontifului Roman. Este compus din secretarul general, din subsecretar şi din câteva consilii de episcopi: este vorba înainte de toate de Consiliul Ordinar, care are competenţă asupra Adunării Generale Ordinare şi în celelalte probleme pe care papa va voi să i le supună, dar şi din consilii pentru pregătirea şi punerea în aplicare a Adunării Generale Extraordinare şi a Adunării Speciale, care intră astfel şi ele în normativă.

Conform art. 26, după această constituţie apostolică vor urma "o Instrucţiune despre celebrarea Adunărilor sinodale şi despre activitatea Secretariatului General al Sinodului Episcopilor şi, cu ocazia fiecărei Adunări a Sinodului, un Regulament despre desfăşurarea ei". Dată fiind iminenţa celei de-a XV-a Adunări Generale Ordinare, ambele documente de punere în aplicare a constituţiei apostolice Episcopalis communio vor fi disponibile în scurt timp.

Tocmai Sinodul din octombrie, dedicat tinerilor, va reprezenta deci prima aplicare a normativei sinodale reînnoite, care este însufleţită de dorinţa de "a întineri" Sinodul pentru a-l putea "sintoniza" cu nevoile şi aşteptările poporului lui Dumnezeu în această oră deosebită din istoria Bisericii.

________________

Intervenţia profesorului Dario Vitali

Când se publică un nou document pontifical, este obligatoriu să fie subliniată noutatea sa. Aşa ar trebui să fie pentru fiecare document, fiind vorba despre o intervenţie a Suveranului Pontif în viaţa Bisericii, menită să orienteze şi să reglementeze drumul său. Desigur, această dimensiune se poate şi trebuie să se sublinieze pentru constituţia apostolică Episcopalis communio.

Noutatea se percepe deja în tipul de document ales de papa Francisc pentru a propune un nou ordo Synodi. El nu s-a limitat la un motu proprio, ci a propus noua disciplină în cadrul unei constituţii apostolice. Paul al VI-lea a instituit cu circumspecţie Sinodul Episcopilor, având încredere că deschide episcopatul la grija faţă de toate Bisericile, imaginată de Lumen gentium 23; papa Francisc asumă drumul lung al Bisericii post-conciliare, ritmată de celebrarea adunărilor sinodale - ordinare, extraordinare, speciale - şi cere nu numai să se continue celebrarea Sinodului Episcopilor, inovând regulamentul, ci să introducă Biserica însăşi pe un drum sinodal permanent, care are în "Sinodul Episcopilor punctul de convergenţă al acestui dinamism de ascultare condus la toate nivelurile vieţii Bisericii". Aceste aspecte au reieşit deja în discursul cu ocazia celor 50 de ani de la instituirea Sinodului Episcopilor, unde papa a afirmat că "tocmai drumul sinodalităţii este drumul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la Biserica din al treilea mileniu".

Noutatea - şi nu numai noutăţile, care sunt multe în document - se percepe şi în conţinuturile documentului: atât în ampla premisă teologică, împărţită în 10 puncte, cât şi în normativa canonică, cu cele 27 de articole ale sale. Despre prima a vorbit cardinalul Baldisseri, despre a doua a prezentat monseniorul Fabene. Din partea mea, aş vrea să subliniez cum această noutate îşi înfige rădăcinile în tradiţia vie a Bisericii. Se poate spune foarte bine că această constituţie manifestă în mod clar acea "hermeneutică a reformei în continuitatea unicului subiect-Biserică" indicată de Benedict al XVI-lea drept calea care permite trupului eclezial să se menţină fideli faţă de Duhul, fără a se închide în apărarea trecutului şi a formelor sale, fără a se aventura în experimentări fără istorie, ci menţinându-se trainici pe urma tradiţiei vii - şi pentru aceasta dinamice - a Bisericii.

Sinodul şi Conciliul al II-lea din Vatican

În constituţie se percepe înainte de toate fidelitatea faţă de Conciliul al II-lea din Vatican. Paul al VI-lea a instituit Sinodul Episcopilor la începutul celei de-a IV-a sesiuni a conciliului, cu intenţia de a pune în practică grija episcopilor faţă de toate Bisericile reieşită în discuţia din aulă ca un element care caracterizează slujirea pastorală a episcopilor. Motu proprio Apostolica sollicitudo constituia într-un anumit fel primul pas în direcţia unei exercitări împărtăşire a îngrijirii pastorale a Bisericii universale. Paul al VI-lea, voind să-i unească pe episcopi cu el în conducerea Bisericii universale, face asta pornind de la modalitatea realizată timp de multe secole, stabilită de Conciliul I din Vatican şi reafirmată de Conciliul al II-lea din Vatican: succesorul lui Petru, ca "principiu vizibil şi fundamentul perpetuu al tuturor creştinilor şi al tuturor preoţilor" (Pastor aeternus, prolog) îi cheamă pe episcopi să participe la slujirea sa în favoarea Bisericii universale, primind solicitările Conciliului prin instituirea Sinodului Episcopilor ca "organism permanent în ajutorul primatului".

De atunci, o bogată perioadă sinodală a permis Bisericii să se interogheze şi să se reînnoiască referitor la probleme de importanţă vitală pentru drumul lor. Însă de-a lungul drumului a reieşit o limită: era vorba de evenimente "pentru angajaţi", care cădeau de sus în viaţa poporului lui Dumnezeu. Constituţia Episcopalis communio manifestă intenţia de a include pe toţi botezaţii în procesul sinodal: art. 5 despre consultarea poporului lui Dumnezeu constituie o noutate decisivă în această direcţie. Noutate care reia şi pune în aplicare ceea ce spunea Conciliul cu privire la participarea poporului lui Dumnezeu la funcţia profetică a lui Cristos (cf. Lumen gentium 12), prin exercitarea lui sensus fidei al tuturor botezaţilor.

Atenţia papei Francisc faţă de sensus fidei al "sfântului popor credincios al lui Dumnezeu" este cunoscută: este suficient să amintim paragraful amplu din Evangelii gaudium (cf. nr. 119) în această privinţă. Este cazul de a sublinia aici cum îi pune constituţia pe diferiţii subiecţi care formează trupul eclezial - poporul lui Dumnezeu, corpul episcopilor, papa, principiu de unitate al amândurora - într-o relaţie armonioasă, care se află la baza procesului sinodal. De fapt, principiul care reglementează etapele acestui proces sunt ascultarea, "în care fiecare are ceva de învăţat. Poporul credincios, colegiul episcopal, episcopul de Roma: unul în ascultarea celorlalţi; şi toţi în ascultarea Duhului Sfânt, «Duhul adevărului» (In 14,17), pentru a cunoaşte ceea ce El «spune Bisericilor» (Ap 2,7)". Cu privire la Conciliu nu este numai continuitate, ci progres: de fapt, dacă Vatican II a recuperat subiecţii şi funcţiile lor specifice în Biserică, constituţia aplică şi traduce în practică eclezială acele indicaţii, dezvoltând un drum sinodal pe etape, care "începe ascultând poporul lui Dumnezeu"; "continuă ascultându-i pe păstori"; culmină în ascultarea episcopului de Roma, chemat să se pronunţe ca "păstor şi învăţător al tuturor creştinilor". Aceste pasaje sunt traduse în normă în constituţia Episcopalis communio.

Sinod şi Biserică sunt sinonime

Conciliul al II-lea din Vatican este acuzat adesea că a "trădat tradiţia", rupând firul care ţinea legată Biserica de originile sale. O afirmaţie de acest gen nu numai că arată că nu cunoaşte pasajele traumatice pe care "unicul subiect-Biserica" le-a trăit în timp (ar fi suficient să ne gândim la Reforma gregoriană!), fără a întrerupe prin asta drumul Tradiţiei vii; nu percepe acea întoarcere la izvoare voită de Conciliu, care s-a menţinut fidel nu unui segment - de altfel cel mai recent - al Tradiţiei, ci a recuperat legătura cu întregul drum al Tradiţiei vii a Bisericii. Acelea care adesea sunt declarate ca "alegeri de compromis" manifestă în schimb cum Conciliul, Dei verbum religiose audiens, a voit şi a ştiut să situeze toate rezultatele dogmatice din al II-lea mileniu - mai ales cele despre primatul petrin - în cadrul unei ecleziologii dinamice, în care reieşeau elementele scoase în evidenţă de experienţa privilegiată a Părinţilor Bisericii.

În Lumen gentium totul este întoarcere la Sfânta Scriptură şi la Părinţi. Or, Biserica Părinţilor era o Biserică sinodală, în care principiul formulat în Fap 15,28 - "Duhul Sfânt şi noi am hotărât" - era norma. Conciliile ecumenice, regionale, provinciale, diecezane erau momentele ecleziale prin excelenţă. Procesele decizionale treceau toate prin adunările sinodale, în care fiecare Biserică era prezentă prin episcop nu în calitate de reprezentant delegat de comunitate, ci ca păstorul în care Biserica se recunoştea, în virtutea unităţii strânse dintre episcop şi Biserică, aşa cum spunea Ciprian: "Biserica este în episcop şi episcopul este în Biserică" (Ep. 66,8). Dacă ne uităm bine, păstrarea unităţii Bisericii se datorează practicii sinodale. Trecerea de la mii de comunităţi la communio Ecclesiarum exprimată în pentarhie depinde în mare parte de stimulentul exercitat de sinoadele celebrate la diferitele niveluri de viaţă a Bisericii, în care se întărea simţul catolicităţii. Exprimarea cea mai înaltă a acestei sensibilităţi sinodale este tocmai articolul despre Biserică: credo unam sanctam catholicam et apostolicam Ecclesiam.

Papa Francisc, în discursul său cu ocazia celor 50 de ani ai Sinodului Episcopilor, îl citează pe sfântul Ioan Gură de Aur: "Biserică şi sinod sunt sinonime" (Expl. in Ps., 149). Dacă această suprapunere este adevărată, atunci trebuie vorbit despre "Biserică în mod constitutiv sinodală" şi despre sinodalitate ca forma obligatorie în care se declină acea communio eclezială. S-ar putea spune, cu un pic de îndrăzneală, că această constituţie apostolică Episcopalis communio are ca obiectiv să reglementeze imediat celebrarea adunărilor sinodale, având însă ca orizont o Biserică în întregime sinodală, spre care suntem chemaţi toţi să mergem. Legătura ideală cu Biserica din primele secole, care mergea în mod sinodal, este foarte puternică. Ba chiar, în acest sens, celebrarea Sinodului devine într-un anumit fel imagine şi model al Bisericii înseşi, care este chemată să-şi făurească toată viaţa sa pe principiul sinodal al ascultării reciproce, la toate nivelurile vieţii sale: în Bisericile particulare, la nivelul instanţelor intermediare de sinodalitate - "provincii şi regiuni ecleziastice, concilii particulare şi în mod special Conferinţele Episcopale" -, în Biserica universală.

Sinodul şi Biserica sinodală

Obiecţia, cu privire la această alegere, ar putea să fie că exercitarea sinodalităţii în Biserica din Occident a căzut în nefolosire în al doilea mileniu. Papa Francisc în Evangelii gaudium a spus că despre sinodalitate Biserica are mult de învăţat de la Bisericile ortodoxe care au păstrat-o în practica lor eclezială. Dincolo de motivele contingente care au determinat suspendarea acestei practici în Biserica latină, motivaţia profundă era angajarea de a clarifica prerogativele Suveranului Pontif ca "principiu vizibil şi fundament al unităţii" al întregii Biserici. A fost vorba despre un proces lung şi complex. Definiţiile Conciliului I din Vatican despre primatul şi infailibilitatea papei când vorbeşte ex cathedra constituie punctul de sosire al acestui proces care, clarificând în sfârşit prerogativele Suveranului Pontif, a permis Conciliului al II-lea din Vatican de a resitua slujirea petrină în cadrul mai amplu al constituţiei ierarhice a Bisericii, drept conducător al colegiului, care este mereu cum et sub Petro, şi în cadrul Bisericii popor al lui Dumnezeu, în slujba căreia este pusă ierarhia Bisericii.

A menţiona aceste pasaje este fundamental, când vrem să recitim drumul Bisericii în logica Tradiţiei: fără aceste etape (desigur dureroase, dar rodnice) care au dus la clarificarea funcţiei petrine, n-ar fi fost posibil să se articuleze unitatea dinamică a procesului sinodal primatul, colegialitatea şi sinodalitatea. Constituţia Episcopalis communio, primind moştenirea Conciliului al II-lea din Vatican, propune o cale catolică a sinodalităţii care angajează toată Biserica şi toţi subiecţii în acest proces: poporul lui Dumnezeu, colegiul episcopilor, episcopul de Roma.

Noutatea cea mai substanţială se află în acesta din urmă - şi primul - subiect eclezial, succesorul lui Petru, care permite să se demareze şi să se ducă la efect procesul sinodal. Dacă ne îndreptăm privirea spre primul mileniu, tocmai în lipsa unui punct de unitate împărtăşit unanim se află punctul de slăbiciunii al practicii sinodale. Nu întâmplător, această funcţie era exercitată de fapt de împărat, cu o invadare a terenului care în Occident va ajunge în investiturile laice, împotriva cărora va reacţiona cu putere Reforma gregoriană. Dezvoltarea dogmatică despre primat în al II-lea mileniu redă Bisericii un profil al slujirii petrine care permite o practică a sinodalităţii ca formă de drum al Bisericii. Capacitatea de a merge pe această cale şi de a rămâne fideli faţă de sinodalitate nu numai ca practică eclezială ci ca mod de a fi Biserică o constituie pe aceasta din urmă ca "stindard înălţat între naţiuni", care spune tuturor, înăuntrul şi în afara Bisericii, că a merge împreună este calea de mântuire a omenirii, pentru că o conduce spre plinătatea Împărăţiei lui Dumnezeu, "care nu constă în mâncare şi băutură", în putere şi în glorie umană, ci este "dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt" (Rom 14,17).

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Papa Francisc: Sinodul episcopilor în slujba poporului lui Dumnezeu (un rezumat al documentului "Episcopalis communio", realizat de Vatican News)

lecturi: 10.