Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 12 septembrie 2018

Cateheze despre porunci – 8. Ziua de odihnă, profeţie de eliberare

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În cateheza de astăzi ne întoarcem iarăşi asupra poruncii a treia, cea despre ziua de odihnă. Decalogul, promulgat în cartea Exodului, este repetat în cartea Deuteronomului în mod cât de cât identic, cu excepţia acestui Al Treilea Cuvânt, unde apare o preţioasă diferenţă: în timp ce în Exod motivul odihnei este binecuvântarea creaţiei, în Deuteronom, în schimb, el comemorează sfârşitul sclaviei. În această zi sclavul trebuie să se odihnească asemenea stăpânului, pentru a celebra amintirea Paştelui de eliberare.

De fapt, sclavii, prin definiţie nu pot să se odihnească. Însă există atâtea tipuri de sclavie, atât interioară cât şi exterioară. Există constrângerile externe cum sunt asupririle, vieţile sechestrate de violenţă şi de alte tipuri de nedreptate. Există apoi închisorile interioare, care sunt, de exemplu, blocajele psihologice, complexele, limitele caracteriale şi altele. Există odihnă în aceste condiţii? Un om închis sau asuprit poate rămâne oricum liber? Şi o persoană chinuită de dificultăţi interioare poate să fie liberă?

De fapt, există persoane care, chiar şi în închisoare, trăiesc o mare libertate sufletească. Să ne gândim, de exemplu, la sfântul Maximilian Kolbe, sau la cardinalul Van Thuan, care au transformat asupriri întunecate în locuri de lumină. Aşa cum există persoane marcate de mari fragilităţi interioare care cunosc însă odihna milostivirii şi ştiu s-o transmită. Milostivirea lui Dumnezeu ne eliberează. Şi când tu te întâlneşti cu milostivirea lui Dumnezeu, ai o libertate interioară mare şi eşti şi capabil s-o transmiţi. Pentru aceasta este atât de important să ne deschidem la milostivirea lui Dumnezeu pentru a nu fi sclavi de noi înşine.

Aşadar, ce este libertatea? Constă oare în libertatea de alegere? Desigur, aceasta este o parte a libertăţii şi ne angajăm pentru ca să fie asigurată fiecărui bărbat şi femeie (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 73). Dar ştim bine că a putea face ceea ce dorim nu este suficient pentru a fi cu adevărat liberi, şi nici fericiţi. Adevărata libertate este mult mai mult.

De fapt, există o sclavie care înlănţuieşte mai mult decât o închisoare, mai mult decât o criză de panică, mai mult decât o impunere de orice gen: este sclavia propriului eu¹. Acei oameni care toată ziua se uită în oglindă pentru a vedea eu-l. şi propriul eu are o statură mai înaltă decât propriul trup. Sunt sclavi ai eu-lui. Eu-l poate să devină un călău care-l torturează pe om oriunde s-ar afla şi îi aduce cea mai profundă asuprire, aceea care se numeşte ”păcat”, care nu este încălcare banală a unui cod, ci eşecul existenţei şi condiţie de sclavi (cf. In 8,34)². Păcatul este, la sfârşit, a spune şi a face eu-l. ”Eu vreau să fac asta şi nu-mi pasă dacă există o limită, dacă există o poruncă, nici nu-mi pasă dacă există iubire”.

Eu-l, de exemplu, să ne gândim în patimile umane: lacomul, libidinosul, avarul, furiosul, invidiosul, leneşul, mândrul – şi aşa mai departe – sunt sclavii viciilor lor, care îi tiranizează şi îi chinuiesc. Nu există pauză pentru cel lacom, deoarece  lăcomia este ipocrizia stomacului, care este plin, dar ne face să credem că este gol. Stomacul ipocrit ne face lacomi. Suntem sclavi ai unui stomac ipocrit. Nu există pauză pentru cel lacom şi cel libidinos care trebuie să trăiască din plăcere; neliniştea averii îl distruge pe avar, mereu adună bani, făcând rău altora; focul mâniei şi molia invidiei ruinează relaţiile. Scriitorii spun că invidia îngălbeneşte trupul şi sufletul, ca atunci când persoana are hepatită: devine galbenă. Invidioşii au sufletul galben, pentru că niciodată nu pot avea prospeţimea sănătăţii sufletului. Invidia distruge. Lenea care evită orice trudă ne face incapabili să trăim; egocentrismul – acel eu despre care vorbeam – mândru sapă o groapă între el şi ceilalţi.

Iubiţi fraţi şi surori, cine este aşadar adevăratul sclav? Cine este cel care nu cunoaşte odihna? Cel care nu este capabil să iubească! Şi toate aceste vicii, aceste păcate, acest egoism ne îndepărtează de iubire şi ne fac incapabili să iubim. Suntem sclavi de noi înşine şi nu putem iubi, pentru că iubirea este mereu faţă de alţii.

Porunca a treia, care invită să celebrăm în odihnă eliberarea, pentru noi, creştinii, este profeţie a Domnului Isus, care frânge sclavia interioară a păcatului pentru a-l face pe om capabil să iubească. Iubirea adevărată este adevărata libertate: dezlipeşte de posesie, reconstruieşte relaţiile, ştie să primească şi să valorizeze pe aproapele, transformă în dar bucuros orice trudă şi ne face capabili de comuniune. Iubirea ne face liberi şi în închisoare, chiar dacă suntem slabi şi limitaţi.

Aceasta este libertatea pe care o primim de la Răscumpărătorul, Domnul nostru Isus Cristos.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note

[1] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1733: „Alegerea neascultării şi a răului este o abuzare a libertăţii şi conduce la sclavia păcatului”.
2 Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1739: „Libertatea omului este finită şi falibilă. De fapt, omul a greşit. În mod liber a păcătuit.  Refuzând planul de iubire al lui Dumnezeu, s-a înşelat de la sine; a devenit sclav al păcatului. Această primă alienare a generat multe altele. Istoria umanităţii, începând de la origini, dă mărturie despre nenorocirile şi asupririle născute de inima omului, drept consecinţă a unei rele folosiri a libertăţii”.

lecturi: 14.