Card. Francesco Coccopalmerio: "Împărtăşania dată soţului necatolic, iată pentru ce este posibilă"

De Andrea Tornielli

Intercomuniunea şi cazul special al împărtăşaniei date soţului necatolic trebuie să se confrunte cu "o problemă delicată, aceea de a echilibra în mod înţelept cele două principii: principiul necesităţii de a conferi harul cu administrarea sacramentelor trebuie să ţină cont mereu de principiul necesităţii de a nu contrazice comuniunea eclezială". Asta afirmă în acest interviu la Vatican Insider cardinalul Francesco Coccopalmerio, preşedinte emerit al Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative.

La 20 februarie 2018, Conferinţa Episcopilor din Germania a publicat un document despre intercomuniunea euharistică, în care în mod deosebit este luat în considerare cazul unui cuplu de soţi, în care unul este catolic şi celălalt necatolic, care iau parte la liturghia celebrată în Biserica Catolică. Şi se examinează posibilitatea ca preotul catolic să administreze împărtăşania soţului necatolic. Dumneavoastră aţi studiat de câteva decenii (începând de la teza de doctorat la Universitatea Pontificală Gregoriana, publicată cu titlul "Participarea necatolicilor la cultul Bisericii Catolice", 1968) problema complexă a intercomuniunii. Ce părere aveţi despre documentul Conferinţei Episcopilor din Germania?

Este un document important desigur şi foarte interesant, redactat cu multă grijă de competenţi în problema intercomuniunii, în special a aceleia în sacramente. Totuşi, nu intenţionez să exprim o evaluare a mea cu privire la acest document care încă este în examinarea autorităţilor ecleziale competente. Însă cred că acest interviu poate să reprezinte o ocazie utilă pentru a vorbi despre problema intercomuniunii, în special a aceleia în sacramente, cu scopul de a preciza unele aspecte complexe ale acestei teme delicate.

Deci putem începe amintind ce anume prevede exact Codul de Drept Canonic?

Deoarece mi se cere un răspuns exact, să-mi fie permis un răspuns articulat. Îl dau în patru puncte, făcând exegeza can. 844, § 3-4.

1. Textul ia în considerare două categorii de credincioşi, adică de creştini necatolici, şi mai precis: "membri ai Bisericilor orientale" (§ 3) şi "alţi creştini", adică membri ai confesiunilor creştine occidentale în sensul că există în Occident începând din timpul Reformei (§ 4).

2. Pentru ambele categorii de creştini textul afirmă că "slujitorii catolici administrează în mod licit sacramentele Pocăinţei, Euharistiei şi Ungerii Bolnavilor" (§ 3-4).

3. Despre ambele categorii de creştini acelaşi canon afirmă că "nu au comuniune deplină cu Biserica Catolică" (§ 3-4). Ceea ce înseamnă - spus în mod pozitiv - că aceşti creştini în comuniune adevărată chiar dacă nu deplină cu Biserica Catolică (cf. mai ales constituţia conciliară Lumen gentium, nr. 15; decretul conciliar Unitatis redintegratio, nr. 3,1; 22,2).

4. Pentru a administra licit creştinilor necatolici cele trei sacramente indicate puţin mai sus, Biserica Catolică stabileşte câteva condiţii:

a) pentru membrii Bisericilor orientale, condiţiile sunt două: să ceară spontan sacramentele şi să fie bine dispuşi, adică să se căiască pentru a cere sacramentul Pocăinţei şi să fie în stare de har sfinţitor pentru a avea acces la cel al Euharistiei;

b) pentru creştinii care aparţin la confesiunile occidentale condiţiile sunt mai multe: să ceară spontan sacramentele; să fie bine dispuşi; să nu poată avea acces la slujitorul din propria confesiune; să demonstreze că au aceeaşi credinţă a Bisericii Catolice în privinţa sacramentelor pe care le cer; să se afle în pericol de moarte sau într-o altă necesitate gravă şi urgentă, care trebuie evaluată ca atare din partea episcopului diecezan sau a Conferinţei Episcopale.

Dumneavoastră aţi amintit că în canonul 844 § 4 se cere pentru administrarea sacramentelor din partea Bisericii Catolice creştinilor necatolici care aparţin confesiunilor occidentale o necesitate gravă şi urgentă. Pe de altă parte, în enciclica Ut unum sint a lui Ioan Paul al II-lea, la numărul 46 se vorbeşte despre "cazuri particulare". Şi într-o altă enciclică a papei Wojtyła, Ecclesia de Eucharistia, la numărul 45, se vorbeşte despre "circumstanţe speciale". Ţinând cont şi de aceste variante semnificative, ce înseamnă exact "necesitate gravă şi urgentă"?

Codul de Drept Canonic depinde în mod esenţial de Conciliul al II-lea din Vatican. De aceea răspunsul la întrebarea ce înseamnă exact necesitate gravă şi urgentă trebuie să fie căutat în textele Conciliului şi în documentele din perioada post-conciliară, documente care mai de aproape repropun Conciliul însuşi şi se angajează să-l traducă în normativă canonică. Din păcate, în cadrul unui interviu trebuie să ne limităm la referinţe. Şi atunci vreau să iau în considerarea textul care după părerea mea este cel mai important în tema noastră, adică Unitatis redintegratio, nr. 8,4, care se exprimă aşa: "Această intercomuniune (în sacramente) depinde mai ales de două principii: semnificaţia unităţii Bisericii şi participarea la mijloacele harului. Semnificarea unităţii împiedică în majoritatea cazurilor această intercomuniune. Uneori, pentru obţinerea harului (gratia procuranda), este recomandabilă".

Un text clar şi în acelaşi timp complex. Ne puteţi ilustra cele două principii şi importanţa lor pentru a înţelege mai bine tema despre vorbim?

Primul principiu este necesitatea de a exprima cu fidelitate şi pentru acest motiv de a nu contrazice comuniunea eclezială. Să încercăm să înţelegem bine. Dacă Biserica Catolică administrează sacramentele creştinilor necatolici, adică celor care sunt în comuniune adevărată însă nu deplină cu Biserica Catolică, ajunge să trateze în practică pe creştinii necatolici în acelaşi mod ca pe catolici, adică pe cei care sunt în comuniune deplină. De aici două pericole: cel al indiferentismului ecleziologic şi cel al scandalului care urmează. Indiferentismul ecleziologic este afirmaţia eronată că nu există diferenţă între a fi şi a nu fi în comuniune deplină cu Biserica Catolică. Scandalul care urmează este convingerea eronată care se formează în comunitate, sau şi în afara ei, din cauza afirmaţiei amintite mai sus.

Este comprehensibil că necesitatea de a nu contrazice comuniunea eclezială interzice clar intercomuniunea în sacramente. Şi al doilea principiu?

Al doilea principiu este necesitatea de a conferi harul din partea Bisericii Catolice nu într-un mod oarecare, ci în mod specific prin administrarea sacramentelor. Şi acest lucru este valabil nu numai pentru creştinii catolici, ci pentru toţi botezaţii, şi pentru necatolici. Aceasta este marea învăţătură afirmată cu claritate şi convingere de marele text al Conciliului al II-lea din Vatican. Să ne dăm bine seama: creştinii necatolici au necesitatea spirituală de a primi conferirea harului prin administrarea sacramentelor. Deci au necesitatea spirituală de a primi sacramentele. Putem spune şi că creştinii necatolici au dreptul de a primi sacramentele. Şi Biserica Catolică are datoria de a administra sacramentele acestor creştini. Toate acestea le putem considera ca simplă determinare a principiului "gratia procuranda" (unde să se observe gerundivul ca semn de necesitate).

Ce consecinţe provin, pe planul normativei canonice, din aceste două principii?

Pe planul normativei canonice se prezintă o problemă delicată, aceea de a echilibra în mod înţelept cele două principii: principiul necesităţii de a conferi harul cu administrarea sacramentelor trebuie să ţină cont mereu de principiul necesităţii de a nu contrazice comuniunea eclezială. Alte texte ale Conciliului al II-lea din Vatican şi din diferite documente post-conciliare vor să ofere indicaţii preţioase de normativă canonică. Şi aici trebuie să ne limităm la simple referinţe. Cu scopul de a garanta principiul necesităţii de a nu contrazice comuniunea eclezială cu afirmaţii de indiferentism şi motive de scandal, normativa canonică a prevăzut limitarea administrării sacramentelor numai la acele cazuri care prezintă caracter de excepţionalitate, stabilind şi distincţia între creştini necatolici membrii ai Bisericilor orientale şi cei care aparţin confesiunilor occidentale (toate acestea începând de la Orientalium Ecclesiarum, nr. 26-27; Unitatis redintegratio, nr. 15,3; Directoriul ecumenic Ad totam Ecclesiam, nr. 55 până la can. 844 § 3-4). Cu scopul de a garanta şi, în acelaşi timp, de a înţelege mai bine principiul necesităţii de a conferi harul cu administrarea sacramentelor, documentele ecleziale vor să sublinieze unele aspecte ale problemei delicate. Indic două. Primul aspect este că botezaţii nu pot să rămână pentru o lungă perioadă de timp fără a primi sacramentele şi în mod cu totul special fără a primi Euharistia (vezi afirmaţii importante într-un document mai puţin cunoscut, însă de mare valoare, adică în instrucţiunea cu titlul In quibus rerum circumstantiis a Secretariatului pentru Unitatea Creştinilor, la data de 1 iunie 1972). Celălalt aspect este că slujitorii din Biserica Catolică trebuie să acorde atenţie pastorală vie creştinilor necatolici care au în anumite momente necesitate gravă sau dorinţă puternică de a primi sacramentele şi le cer cu intensitate deosebită (vezi, de exemplu, Ut unum sint, nr. 46: "A administra sacramentele altor creştini care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică, dar care doresc cu ardoare să le primească"). Observăm cu uşurinţă că a administra sacramentele ca răspuns la necesitatea spirituală de a conferi harul prin sacramente în special în cazuri de gravă necesitate sau de dorinţă puternică, exclude imediat sau în sine pericolul de indiferentism şi de scandal. În acest caz, cele două principii sunt garantate. În orice caz, cântărirea delicată între cele două principii este încredinţată de normativa canonică, foarte oportun, evaluării înţelepte a episcopilor diecezani sau a Conferinţelor Episcopale (astfel, începând de la Unitatis redintegratio, nr. 8,4 până la can. 844 § 4).

Să vorbim acum despre cazul specific, legat de documentul episcopilor germani: doi soţi, dintre care unul este catolic şi celălalt necatolic, care participă împreună la liturghia celebrată în Biserica Catolică şi doresc - aşa cum se înţelege - să primească împreună Euharistia. Poate preotul catolic să administreze licit împărtăşania soţului necatolic? Şi asta ar putea să se întâmple de fiecare dată când aceşti doi soţi participă împreună la liturghie?

Pentru a răspunde la această întrebare, într-adevăr foarte intrigantă, este necesar să punem altă întrebare şi să-i dăm un răspuns care nu e uşor: ipoteza celor doi soţi, aşa cum s-a specificat mai sus, prezintă un caracter de excepţionalitate, este răspuns la o necesitate spirituală?

Care este răspunsul dumneavoastră în această privinţă?

Putem răspunde cu onestitate că reprezintă un caz excepţional. Şi excepţionalitatea constă în faptul că aceşti sărmani soţi sunt constrânşi din păcate să facă o alegere dureroasă: ori unul merge să primească sfânta Împărtăşanie în timp ce celălalt se abţine (însă asta ar diviza un cuplu unit în căsătorie şi în afect), ori amândoi se abţin (dar asta ar fi în sine în contrast cu comportamentul natural al unui credincios care participă la liturghie şi care fiind în stare de har sfinţitor completează participarea sa apropiindu-se de masa euharistică).

Aşadar, după părerea dumneavoastră, excepţionalitatea despre care vorbim ar face în aşa fel încât ipoteza celor doi soţi configurează un caz în care nu există pericolul de indiferentism şi de scandal?

Cred că da. Şi, de fapt, atunci când slujitorul catolic ar administra sfânta Împărtăşanie soţului necatolic, toţi ar putea considera în mod raţional că această acordare este determinată de necesitatea justă de a nu despărţi un cuplu de soţi, în special într-un moment aşa de special cum este participarea la sacramentul Euharistiei. Oricum, toate acestea pot să fie amintite printr-o cateheză explicativă dată comunităţii credincioşilor chiar şi în mod obişnuit.

Insist: după părerea dumneavoastră, a se da Euharistia ar putea să aibă loc de fiecare dată când cei doi soţi participă împreună la liturghie?

Ar trebui să răspund afirmativ, deoarece caracterul de excepţionalitate pe care am amintit-o mai sus există ori de câte ori cei doi soţi participă împreună la sfânta Liturghie. Excepţionalitatea cazului, de fiecare dată, determină în mod logic excepţionalitatea acordării, de fiecare dată. Totuşi, dacă am vrea, cu intenţie pur pastorală, să facem mai evident şi mai convingător că este vorba despre un caz excepţional şi de aceea despre o acordare excepţională, ar putea să fie oportun să se limiteze această acordare numai la unele ocazii. Şi cei doi soţi vor putea oferi această jertfă pentru a obţine de la Domnul harul de a grăbi ajungerea la comuniunea deplină între toate Bisericile.

Mulţumesc pentru explicaţii. Totuşi, rămân, în cel care gândeşte altfel, obiecţii de fond sau unele obstacole de pornire, care par să zădărnicească ceea ce aţi afirmat dumneavoastră. Şi care ajung să critice însăşi normativa canonică. Prima obiecţie de fond sau primul obstacol de pornire: una dintre condiţiile cerute pentru actualii creştini necatolici pentru a putea primi sacramentele este ca ei să aibă aceeaşi credinţă a Bisericii Catolice în sacramentele pe care le cer. Acest lucru, în mod special, este cerut pentru Euharistie. Însă se pare că, măcar pentru unii, credinţa catolică în Euharistie nu se poate constata cu uşurinţă în anumiţi creştini necatolici. Cum răspundeţi?

Este complet evident că creştinii necatolici care cer să aibă acces la Euharistie trebuie să aibă aceeaşi credinţă a Bisericii Catolice în sacrament. Însă - ne întrebăm - ce este necesar şi ce este suficient pentru a avea credinţa Bisericii? Şi răspunsul este simplu. Este necesar şi suficient a crede că pâinea şi vinul consacrate la sfânta liturghie sunt acele realităţi pe care Isus le-a indicat în cuvintele de la ultima cină: "Acesta este trupul meu, acesta este sângele meu". Deci, este necesar şi suficient a crede că pâinea şi vinul sunt în sacramentul Euharistiei trupul şi sângele lui Isus. A adera la explicaţii teologice, chiar de foarte mare valoare precum doctrina transsubstanţierii, nu este condiţie necesară. Or, trebuie să recunoaştem că a avea credinţă în Euharistie aşa cum s-a indicat mai sus ar trebui să se constate cu uşurinţă în cel care se apropie de masa Domnului: ce sens ar avea a cere împărtăşania euharistică atunci când nu s-ar crede că acea pâine este trupul lui Isus şi acel vin este sângele lui Isus? Atunci când s-ar aştepta să se primească o pâine şi un vin oarecare şi nu trupul şi sângele lui Isus?

A doua obiecţie sau al doilea obstacol se găseşte în poziţia celui care afirmă astfel în această privinţă: Biserica Catolică administrează sacramentele necatolicilor. Însă aceştia continuă în mod intenţionat să respingă integritatea adevărurilor catolice şi a comuniunii ierarhice. Ce credeţi despre această viziune?

Cu tot respectul faţă de cel care practică aceste convingeri, însă trebuie să declar că nu sunt de acord. Desigur, în cazul în care un creştin necatolic ar refuza un adevăr de credinţă mărturisit de Biserica Catolică şi ar fi pe deplin conştient că este vorba despre un adevăr de credinţă, n-ar putea să primească sacramentele. Însă Biserica Catolică, în special începând de la Conciliul al II-lea din Vatican, are convingerea deplină că actualii creştini necatolici, dacă nu mărturisesc aceleaşi adevăruri ale Bisericii Catolice, fac asta fără vină, sunt în bună credinţă şi de aceea sunt în harul lui Dumnezeu. Aceasta este - vreau să repet - convingerea fermă a Bisericii Catolice. Şi cum ar putea să fie altfel dacă ne gândim numai la nenumăraţii sfinţi membrii ai Bisericilor necatolice? Dar, în acest sens - va putea să pară straniu - am şi eu o dificultate, pe care aş vrea s-o prezint cu sinceritate.

Spuneţi care este.

Încerc să fiu sintetic şi sper să fiu clar. Pe de o parte, credinciosul care primeşte Euharistia trebuie să fie în comuniune deplină sau normală cu Biserica Catolică. Pe de altă parte, actualii creştini necatolici sunt în comuniune adevărată, însă nedeplină, cu Biserica Catolică. În această situaţie, normativa Bisericii, în mod deosebit în can. 844 § 3-4, stabileşte că aceşti creştini pot să fie admişi de Biserica Catolică să primească Euharistia. Cazurile sunt două: ori normativa Bisericii Catolice contrazice ontologia comuniunii ecleziale şi pe cea a sacramentelor (ceea ce, desigur, trebuie exclus) ori ar trebui să facem ipoteza că creştinii necatolici sunt într-un fel în comuniune deplină cu Biserica Catolică (dar asta ar suna imediat incredibil, cel puţin ceea ce se consideră în general). De aici dificultatea mea sau, poate mai bine spus, o provocare extraordinară de a face cu curaj o reflecţie ulterioară. Cine ar vrea să ştie mai mult despre asta ar putea - cred că este de folos - să vadă o contribuţie a mea în Periodica 107 (2018), 1-35.

(După Vatican Insider 1 august 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 24.