Experienţa cu săracii îmbogăţeşte şi umanizează. Impresii misionare din Filipine

O tânără din Buhonca, Iulia Andreea Agiurgioaei, postulantă în cadrul Congregaţiei "Notre Dame de Sion", a făcut o experienţă misionară în Filipine, între 25 februarie şi 10 iunie 2018, în urma căreia a acceptat să ne trimită câteva impresii.

"Bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor" (Sollicitudo rei socialis)

Cu mare entuziasm am acceptat, acum câteva luni, propunerea superiorilor mei de a trăi o experienţă de câteva luni în comunitatea din Filipine. Citisem şi auzisem din diferite surse faptul că Filipine este o ţară insulară, primitoare, dar şi săracă, însă totul era din auzite. După un zbor extrem de lung şi ore nedormite am aterizat la Manila, oraşul unde surorile "Notre Dame de Sion" au comunitatea. Eram extrem de curioasă, dar în acelaşi timp frica de "nou" era prezentă în interiorul meu.

Am avut parte de o primire călduroasă, surorile aşteptându-mă la aeroport. Prima impresie a fost una obscură. Drumul de la aeroport şi până în comunitate a fost extrem de lung şi nu din cauza distanţei, ci a traficului foarte aglomerat. Tot ceea ce vedeam din maşină părea dezolant; oameni dormind pe stradă, barăci ce erau doar simple acoperişuri pentru nişte suflete, unii încercând să facă un ban prin vânzarea de sticle cu apă la fiecare semafor, copii îmbrăcaţi sărăcăcios, iar marea majoritate fără nimic în picioare. Mă gândeam dacă nu cumva e un coşmar din care aveam să mă trezesc în dimineaţa următoare. A doua zi am înţeles că nu visasem, de fapt asta era realitatea. O realitate cu care aveam să mă obişnuiesc, şi în cele din urmă să mă simt acasă.

Prima săptămână a fost de acomodare şi acceptare a noii realităţi. Am văzut oraşul şi am început să realizez că aveam în faţa ochilor o altă lume. Străzile mişunau de lume, Manila având o populaţie de 10 milioane de locuitori. Diferenţa dintre cartierele celor bogaţi şi periferia oraşului, plină de oameni care trăiau printre ruine şi gunoaie, a fost un şoc pentru mine. Şederea în Manila a fost una scurtă, destinaţia finală fiind Kiloloron, un sătuc la 150 de km distanţă de oraş, unde surorile au o altă comunitate.

În sfârşit, ajunsesem în Kiloloron. Primul impact cu acest sătuc nu a fost uşor. Mă uitam împrejur şi îmi venea să plâng. Nu înţelegeam cum acei oameni pot locui în astfel de condiţii, fiind privaţi de multe lucruri ce sunt esenţiale pentru o viaţă cât de cât decentă. În decursul anilor, locuitorii au fost loviţi de nenumărate ori de calamităţi naturale în care casele, bunurile materiale, dar şi membrii ai familiilor au dispărut. Datorită voluntariatului meu într-o asociaţie, care îi ajuta financiar pe cei aflaţi în nevoi, am avut oportunitatea să descopăr istoria acestor oameni, să le fiu aproape, dar şi să trăiesc ca ei.

Plecând din România în plin sezon de iarnă, căldura de acolo a fost primul meu "duşman" ce avea să-mi devină în scurt timp prieten. Puţine au fost zilele în care temperaturile au scăzut sub 40°C. Mă întrebam adesea: "Oare cum rezistă acei oameni care lucrează pe şantier sau la câmp pe o astfel de căldură?" Dar în scurt timp aveam să aflu răspunsul: iubirea faţă de familie şi dorinţa de a asigura hrana necesară pentru supravieţuire îi determinau pe oameni să uite de efortul depus în timpul zilei. Iubirea pentru ceilalţi e cea care stă la baza oricărei acţiuni.

De multe ori în munca pe care am făcut-o auzeam: "Nu avem altă cale de a supravieţui". Am fost profund marcată când, în una din zile, mergând într-un sătuc pentru a distribui ajutor financiar, am găsit o tânără gravidă în luna a opta, la râu, scoţând pietre din apă, ca mai târziu să le vândă. Era udă din cap până în picioare. Am întrebat-o: "Nu te gândeşti la copilaşul tău, că toate acestea pot avea efecte negative asupra lui?" Răspunsul ei a fost unul plin de durere: "Trebuie să fac asta, tocmai pentru copilul meu, ca atunci când vine pe lume să îi pot oferi ceva". Ce mai poţi spune în astfel de situaţii? E greu!

Vizitând diferite comunităţi şi familii am început să cunosc realitatea. Diferite situaţii în fiecare familie. O mare sărăcie, dar peste tot aceeaşi ospitalitate şi bucurie se răspândea în jurul nostru. În general casele erau foarte simple. Când intrai vedeai câteodată doar strictul necesar, un vas pentru apă, un mic aragaz cu două ochiuri, o mică măsuţă, alte mici lucruri şi poate 10 persoane, dacă nu mai multe, locuind într-o singură cameră. În aceeaşi casă trăiau părinţii, fiii cu soţiile, nepoţii, toţi la un loc, mulţi dintre ei dormeau pe jos sau pe o bucată de scândură.

Un alt lucru trist a fost să constat realitatea Bisericii. Venind dintr-o dieceză în care poţi vedea şi câte doi preoţi slujind la altar, greu mi-a fost să văd că există comunităţi uitate, ca nişte oiţe fără păstor, vizitate poate o dată pe lună sau la câteva luni. Cu bucurie am constatat că iubirea lor faţă de Dumnezeu şi setea de a asculta din învăţăturile Domnului îi fac să răspundă afirmativ la orice întâlnire de cateheză sau curs biblic care se desfăşoară fie în parohiile lor, fie în vecinătate.

Deşi Filipine este o ţară cu regim democratic, realitate nu e chiar aşa. Armata e cea care a preluat toată puterea în ţară. Se impune cenzura, interzicându-le oamenilor să vorbească împotriva statului, iar simpla încercare de a-şi apăra drepturile se soldează cu moartea. Primul duşman al statului este tocmai Biserica. În ultimele luni, câţiva preoţi au fost omorâţi deoarece au luptat pentru drepturile oamenilor. Armata nu mai are nicio lege morală, omoară şi evacuează sătuce întregi tocmai pentru a pune stăpânire pe pământurile lor. E o realitate dură, dar nimic din toate astea nu diminuează credinţa oamenilor în Dumnezeu şi rugăciunile acestora spre Tatăl ceresc.

Ajunsă din nou pe meleagurile noastre stau şi reflectez asupra acestei experinţe ce a avut un impact major asupra conştiinţei şi existenţei mele. Viaţa consacrată, o viaţă dedicată pentru alţii nu este uşoară, dar nimic nu este imposibil alături şi împreună cu Domnul. Hrana noastră vine din Cuvântul Domnului pe care dorim să-l trăim prin slujirea aproapelui, iar zâmbetul de pe faţa lor este un plus la ceea ce deja avem, pentru a merge mai departe.

Iulia Andreea Agiurgioaei

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 25 februarie şi 10 iunie: Experienţa cu săracii îmbogăţeşte şi umanizează. Impresii misionare din Filipine

lecturi: 45.