Să se înveţe pe de rost textele care se referă la Magdalena

Meditaţiile lui Carlo Maria Martini

De Sergio Massironi

Evanghelia nu este pur şi simplu o carte: întâlnirea cu protagoniştii săi îi leagă pe creştini între ei şi face descifrabil fiecăruia propriul moment şi propria cale. Maria din Magdala, al cărei drum fascinează şi interoghează de multe secole pe cei care cred şi pe cei care nu cred, reiese mai vie ca niciodată din meditaţiile lui Carlo Maria Martini editate recent în volumul Maria Maddalena (Milano, Edizioni Terra Santa, 2018, 160 de pagini) care îi va surprinde şi pe cititorii mai obişnuiţi ai cardinalului. Păstorul biblist demonstrează de fapt cum ştiinţele exegetice pot să nu dezamorseze, ci chiar să elibereze energia internă a textului, conectând viaţa contemporană cu evenimente relatate tocmai pentru ca Dumnezeu să continue să se reveleze.

Martini i-a educat pe credincioşii şi persoanele care sunt în căutarea unui sens să intre în dialog direct cu figurile evanghelice, găsind în ele interlocutori reali, prieteni cărora să le ducă problemele prezentului. "M-am gândit la întrebările următoare: Maria din Magdala, care a fost principiul şi fundamentul tău, adică pe ce s-a bazat credinţa ta, în educaţia de credinţă pe care cu siguranţă ai primit-o? O a doua întrebare pe care aş vrea s-o adresez Mariei din Magdala este aceasta: de unde vii, ce anume ţi s-a întâmplat? Ce erau aceşti şapte demoni şi cum l-ai cunoscut pe Isus după ce ai fost eliberată? Şi în sfârşit aş vrea s-o întreb, dacă vom avea timp, şi cum participa, citea, vedea micile ambiţii, invidiile, personalismele grupului apostolic a căror martoră era, cum îi privea, cum intra înăuntru sau stătea în afară". Sunt desigur probleme de astăzi, pe care este corect să luăm cu noi în lectio divina. De fapt, rugăciunea nu este niciodată fără un context, fără circumstanţe care invocă un cuvânt al lui Dumnezeu care n-a fost ascultat niciodată înainte în întregime.

În Maria Magdalena se împletesc astfel, pagină după pagină, textul sacru şi setea spirituală a femeilor cărora se adresează bătrânul cardinal. Rămase inedite timp de câţiva ani, meditaţiile au origine, de fapt, în unul dintre ultimele cursuri de exerciţii spirituale predicate de el. Transcrierea nu ascunde afectul care curge printre interlocutorii originari, aşa încât ceva din iubirea dintre Isus şi femeile care-l urmau reverberează în comunicarea lor: "Am acceptat cu multă bucurie această invitaţie pentru a vă revedea pe voi, pe care vă recunosc pe toate pe fiecare în parte. Vă recunosc în frumuseţea voastră interioară şi exterioară, pentru că atunci când sufletul rămâne în propunerea sa constantă de slujire lui Dumnezeu, rămâne frumos şi această frumuseţe se răspândeşte. Admir toate acestea în fiecare dintre voi. Mă gândesc la atâtea timpuri petrecute cu voi din 1980 până astăzi, cu diferite evenimente, dar mereu cu ajutorul Domnului. deci sunt foarte bucuros să vă revăd, vă iubesc mult, vă ţin prezente de atâta timp în rugăciunea mea şi încă şi mai mult de astăzi, ba chiar deja de mult timp mă rog pentru voi".

Este neobişnuit ca un episcop să vorbească astfel femeilor, şi totuşi libertatea sa de a explica propriile sentimente şi mai mult încă însuşi faptul de a le simţi dau onoare noutăţii Evangheliei. De fapt, cartea ne inserează într-o experienţă de maturitate umană şi creştină în care misiunea împărtăşită a generat comuniune şi reciprocitate, fără romantisme, la un nivel de intensitate neobişnuită printre persoane adulte şi cu atât mai puţin ecleziastice.

"Maria Magdalena, cum îl căutai tu pe Domnul, cum l-ai proclamat, cum l-ai cunoscut?", se întreabă Martini, ducând Ordo Virginum ambrozian la rădăcinile propriei carisme. Metoda urmată de predicator este riguroasă şi străbate textul biblic de sus până jos, în semnul unei femei atinse în inimă. "Eu am căutat o ordine destul de logică: textele care vorbesc despre fapte, textele care vorbesc despre sentimente, textele care vorbesc despre concomitenţe şi afinităţi. Voi puteţi să le recitiţi altfel şi mai ales să acordaţi multă atenţie şi textelor paralele (...) aşa încât să aveţi ansamblul figurii şi să vă lăsaţi într-un fel luminate de ea, să lăsaţi ca să pătrundă înlăuntrul vostru şi să cereţi ca har să puteţi cunoaşte inima lui Dumnezeu aşa cum a cunoscut-o ea, cu acea totalitate, cu acea tresăltare, cu acea depăşire de sine care este proprie misterului divin".

Deci nu-l preocupă pe marele exeget posibila confundare între diferitele Marii numite în Evanghelii: dimpotrivă este ca şi cum una ar completa-o pe alta, aşa încât fără a secţiona textele ne simţim, meditând despre Maria Magdalena, "introduşi de istoria sa în inima lui Dumnezeu, în inima lui Isus, pentru că dacă acolo îşi are locul său, ea este semnul excesului creştin".

În acest sens, împotriva oricărei apropieri curioase în mod bolnăvicios de răul altuia, "putem înţelege experienţa sa: şapte demoni fac un număr complet şi indică probabil o serie de situaţii urâte şi nevindecabile, făcându-ne să înţelegem iubirea, afectul, dăruirea, recunoştinţa, duioşia Mariei faţă de Isus. Aşadar, ceea ce este important nu este a determina care sunt aceşti şapte demoni, ci contrariul care a urmat, adică eliberarea".

Nimic hagiografic nu este în acest mod de a se apropia de Magdalena: mai degrabă reiese profilul unei femei asupra căreia Împărăţia lui Dumnezeu a avut un atare impact încât să se reveleze atractiv prin el însuşi. De fapt, nicio Marie din Evanghelii nu leagă pe cineva cu sine: în schimb se întâmplă că Isus este în ele mai transparent, ca un fiu unic, un învăţător fără egal, un bărbat nou.

Feminină este mai ales generozitatea răspunsului lor: o mişcare de totalitate care provoacă obişnuinţe şi ameninţări. Şi tocmai diferenţa substanţială de încetineala apostolilor le face revelatoare ale trăsăturilor lui Dumnezeu cărora masculinitatea le opune rezistenţă instinctiv. Afirmă Martini: "Dumnezeu este dăruire de sine şi eu sunt sigur că atâţia nu-l înţeleg pe Dumnezeu, nu-l acceptă, trăiesc într-o formă de semi-agnosticism, pentru că n-au ştiut niciodată ce înseamnă un gest de adevărată ieşire din ei înşişi, un gest de adevărat dar gratuit, pentru că numai aşa se înţelege că există o oarecare sintonie cu misterul lui Dumnezeu. Atât timp cât se gândeşte la misterul lui Dumnezeu ca unul care stă în sine, care se simte întărit de privilegiile sale, care este puternic, care este capabil să se apere, să fie primul, nu se percepe; în schimb când se percepe ceva care se dăruieşte, care se jertfeşte, se adânceşte pentru celălalt, atunci intrăm. De fiecare dată când persoana este concentrată într-adevăr pe ea însăşi, ceea ce înţelege din misterul lui Dumnezeu este superstiţie: este ceva grandios, imens, adorabil, dar nu este misterul Dumnezeului creştin adevărat".

Este vorba despre un mod de a-l concepe pe Dumnezeu - afirmă cardinalul - care în Israel rămâne mereu "într-un fel eluziv, adică nu este niciodată definibil - "Este aşa şi gata" - dar rămân mereu cu respiraţia tăiată, primesc acţiunea sa de iubire, cer iertarea sa, îl iubesc, îl ador, dar după aceea nu ştiu niciodată cum va acţiona. Pentru că El este în libertatea sa şi în iubirea sa creativă şi constructivă", ceea ce împiedică să-l tratez aproape "geometric sau matematic: dacă este aşa, derivă A, B, C, sau D şi totul este în ordine. În schimb, nu, Dumnezeu este cel care se dăruieşte, este cel care este pasionat, este cel care este plin de pasiune, când înflăcărat când furibund: iată, acesta este misterul lui Dumnezeu aşa cum l-a cunoscut Maria Magdalena şi cum îl cunoaşte orice evreu bun".

Am putea spune că Martini găseşte pe această cale nucleul cristocentric al extazului evanghelic: este ca şi cum în grupul lui Isus componenta feminină s-ar revela depozitară a ceea ce în Dumnezeu este îmbelşugat şi dincolo de medie, exagerat, care depăşeşte schimbul do ut des. Este vorba de acel a da în pierdere, de acel dezechilibru al gratuităţii, "despre ceva care iese de pe şinele obişnuite ale vieţii zilnice în care unul încearcă să menţină mereu egalitatea". Excesului răului care este în lume - afirmă cardinalul - i se opune excesul binelui apărut în cuvintele şi în viaţa lui Isus, dar şi în comportamente, dincolo de convenţii şi de simţul măsurii, a celui care s-a lăsat iubit de El.

Rezistenţa Mariei din Magdala până la picioarele crucii merge aşadar dincolo de afectul pur şi este indicator a ceea ce Biserica le datorează încă de la origine femeilor sale membre. Cardinalul invită, în mod ignaţian, la compoziţia locului: "Aş vrea să facă să vă treacă prin faţa ochilor aceste imagini, imaginându-vă că sunteţi cu Maria Magdalena, să le vedeţi cu ea şi să le înţelegeţi aşa cum le-a înţeles ea".

Şi iată restituită, de exemplu, scena din Evanghelia lui Ioan a împărţirii hainelor între soldaţi. Este unul din pasajele cărţii în care reiese sensibilitatea unui om al Bisericii instruit de profunzimea feminină, adică a unui păstor care a ascultat şi a stimat femeile, recunoscându-le, în propria slujire, locul pe care-l au în Noul Testament. "Aici Maria Magdalena vede cu adevărat că iubitul său este făcut bucăţi, pentru că prin această împărţire a hainelor este făcută bucăţi omenitatea lui Isus: nu mai contează nimic, nu mai este demn nici măcar să aibă o haină, deci să trăiască între oameni: este expulzat din această lume. Însă Maria Magdalena are aici o mângâiere, pentru că această tunică, făcută dintr-o singură bucată - ţesută dintr-o singură bucată de sus până jos, fără cusături - nu este împărţită şi probabil că Maria Magdalena o cunoştea bine, probabil s-a îngrijit chiar ea de aceasta, pentru că-l urma pe Isus şi era atentă la lucrurile sale. Şi în timp ce suferă văzându-l pe Isus despuiat, simte în inima sa misterul prin care Dumnezeu într-un fel arată că acest Isus nu este eliminat de tot, viaţa sa nu este împrăştiată şi aruncată în cele patru vânturi, ci este ceva din El care se păstrează, ca simbol al acelei unităţi pe care după aceea Părinţii au văzut-o în această haină necusută şi neîmpărţită. (...) Şi probabil, când Magdalena împlineşte opera sa de pacificare, de recoasere între diferitele membre ale comunităţii, se gândeşte la acest fapt, este în faţa ei ca un model, pentru că Domnul a permis ca să nu se întâmple această sfâşiere: Biserica nu trebuie să fie sfâşiată, ci este una".

Este evident că Evangheliile, reparcurse cu Maria din Magdala, zdruncină conştiinţa şi o sintonizează pe frecvenţe neobişnuite. Martini doreşte ca să se înveţe "aproape pe de rost textele care se referă la ea, pentru a le putea regândi clar": el are în minte o adevărată locuire în Scripturi în compania celor care din ele ne vorbesc. Într-o lume care are nevoie de recoaseri şi de profunde vindecări va apare atunci necesar ca viaţa comunităţilor creştine să se structureze pe capacitatea de atenţie şi de iubire fără calcul pe care Isus a văzut-o în discipolele sale, în afară de aspectele sale ierarhice şi funcţionale. Cultivând o prietenie cu ele şi astăzi "se revelează excesul lui Dumnezeu şi se iese din acea gestiune a divinului care devine după aceea şi gestiune a umanului prin forme de dominare, de subjugare, de posesie şi, în schimb, nu de dăruire şi de capacitate de a-l promova pe celălalt".

Pentru Biserică este o purificare continuă - ecclesia semper reformanda - care are nevoie, mai mult decât de prezenţă feminină în ea, de o întoarcere la Evanghelii. De fapt, sunt de şaptezeci de ori câte şapte demonii de care Mireasa lui Cristos aşteaptă să fie eliberată. Şi atunci frumuseţea sa va străluci de o sută de ori mai mult faţă de aceea a celui care, fiindu-i iertat puţin, iubeşte puţin.

(După L'Osservatore Romano, 21 iulie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.