Oglinda unei culturi. Societatea în faţa morţii

de Lucetta Scaraffia

Anticipăm articolul În spitalele noastre învinge singurătatea muribundului care va apare în următorul număr al revistei "Vita e Pensiero", bilunar de cultură şi dezbatere al Universităţii Catolice "Sacro Cuore".

Cât de dificil este să mori în societatea noastră! Noi suntem obişnuiţi de acum cu faptul că sunt naşteri tot mai puţine, că sterilitatea crescândă, unită cu creşterea vârstei femeilor care încearcă să zămislească un copil, au făcut dificilă procrearea. Pentru multe femei a avea un copil devine un parcurs cu obstacole, cere îngrijiri hormonale, rapoarte cu termeni prefixaţi, dacă nu chiar trecerea la ingineria procreatoare. Am înţeles că este greu să se nască, dar dacă suntem foarte atenţi şi privim în jurul nostru, pentru mulţi - cel puţin în ţările aşa-numite avansate - a devenit greu şi de murit. Ne revelează asta simptomul evident, care până acum nu se prezentase niciodată cu atâta urgenţă şi forţă: cererea de eutanasie.

Nu trebuie să credem numai că este vorba despre o dorinţă a fiinţei umane devenite mândră să controleze orice aspect al vieţii sale, deci şi moartea, şi nici numai că în spatele cererii eutanasiei este mereu dispreţul faţă de suferinţă şi faţă de fragilitate care pot să existe în faze extreme - justificarea "durerilor insuportabile" din fericire cedează de acum în faţa afirmării îngrijirilor paliative - chiar dacă desigur aceste aspecte sunt prezente. Dar în multe privinţe cererea de eutanasie este o reacţie - deşi greşită - la o experienţă tot mai răspândită: a vedea cât de dificil este de murit pentru cel care este internat în spital - adică aproape toţi - din cauza îngrijirilor administrate cu modalităţi foarte apropiate de îndârjirea terapeutică. Desigur, sunt puţini cei care reuşesc să înţeleagă problemele medicale în detaliu, dar toţi percep că există ceva nenatural în calvarurile terapeutice, care ajung apoi în agonii foarte lungi, ale bătrânilor spitalizaţi. Şi ajunge atât pentru a invoca un parcurs prescurtat spre moarte, adică eutanasia, văzută şi propagată ca o trecere uşoară şi nedureroasă.

Şi în anumite aspecte au dreptate: s-a pierdut semnificaţia morţii în sensul cel mai profund al termenului, al morţii ca moment al adevărului şi al mântuirii unei întregi vieţi umane, deci se invocă numai - aşa cum repetă celebrităţile supuse de ziare chestionarului lui Proust - o moarte în somn, inconştientă şi nedureroasă. Aparte faptul că eutanasia prin definiţie nu este o moarte inconştientă, se pot chiar prezenta dubii cu privire la faptul că este aşa de sigur nedureroasă: de fapt, despre moarte ştim foarte puţin, şi cu atât mai puţin despre moartea provocată din exterior, şi ne face să ne gândim la o realitate neliniştitoare, adică medicamentul pe care îl folosesc diferitele Dignitas sau clinici elveţiene asemănătoare care practică eutanasia este acelaşi care e folosit în unele state din SUA pentru a aplica pedeapsa cu moartea. În acest al doilea caz, mulţi activişti au protestat spunând că medicamentul n-ar fi aşa de nedureros... în Elveţia plătesc şi tac. În clinici nu sunt activişti contra pedepsei cu moartea care supraveghează execuţia.

Însă pentru mulţi toate acestea par oricum mai bune decât lunga aşteptare a morţii pacienţilor supuşi la terapii care contribuie la menţinerea lor în viaţă. Toţi au motivele lor, desigur, şi totul se explică. Nu există nimeni care vrea cu cruzime să ţină în viaţă fiinţe umane, adesea foarte bătrâne, care suferă. Este un sistem global care, într-un anumit sens, îi obligă pe toţi la comportamente absurde. Amintim că în ultimii ani, chiar intercalate cu spoturi televizate, se înmulţea publicitatea la birouri de avocatură care-i invitau pe spectatori să dea în judecată pentru îngrijirile primite şi considerate ineficace, birouri de avocatură care acceptau să demareze practica fără a cere o sumă de garanţie, deci accesibile chiar tuturor. Era suficient a avea ideea, şi voinţa de a merge acolo. Şi mulţi au avut-o.

Dată fiind încetineala proverbială a justiţiei italiene, şi mecanismele sale adesea inexplicabile, administraţiile spitaliceşti au înţeles rapid că cel mai convenabil lucru pentru ei era oricum să facă pact, adică să plătească o sumă numai să închidă procesul contencios. În acest mod, spitalele au pierdut mulţi bani, în timp ce câştigau avocaţii şi pacienţii care îşi împărţeau în jumătate câştigul. Desigur a trebuit să se ia măsuri pentru a evita aceste hemoragii ale unor structuri aflate deja în criză economică cronică, şi măsura a fost găsită în protocolurile de îngrijire. Pentru fiecare patologie, pentru fiecare situaţie de internare, se prevede un protocol, confirmat de experţi şi egal pentru toţi, care pune la adăpost spitalul de pericolele legale. Urmând protocolul sunt siguri că nu intră în nicio posibilă situaţie de contencios legal. Deci protocolurile, din acest punct de vedere, sunt binecuvântate şi în multe cazuri chiar îi ajută pe medici care poate că n-ar fi la înălţimea misiunii lor să se mişte cu siguranţă în alegerea terapiilor. De aceea, din acest unghi de vedere, desfăşoară o funcţie pozitivă.

Dar există şi multe aspecte negative, care penalizează mai ales persoanele în vârstă. De fapt, terapiile sunt prevăzute egale pentru orice vârstă şi modelul de persoană aleasă este cel al unui tânăr care are toate posibilităţile de a se vindeca. A aplica aceleaşi terapii unuia de nouăzeci de ani poate să devină un exemplu de îndârjire terapeutică. Şi totuşi, dacă eşti în spital, se declanşează în mod necesar obligaţia de a urma protocolul pentru a se proteja de protestele legale şi astfel, dacă unul de nouăzeci de ani aflat la sfârşitul vieţii, de acum imobilizat la pat, spune că îl doare un picior, chiar dacă orice mutare îl costă ameţeală şi vomitare, este transportat într-o altă secţie pentru a-i face o radiografie şi a controla dacă are ceva rupt. Şi dacă ar avea, ce ar face? Nimic, în afară de a-i da un sedativ, lucru pe care-l fac oricum.

Acea radiografie nu numai că e dureroasă şi inutilă pentru pacient, ci este şi costisitoare pentru contribuabil, şi sănătatea noastră nu are desigur bani de aruncat: vedem asta din cozile lungi de oameni pe targă la primul ajutor care aşteaptă în zadar un pat liber în secţiile supraaglomerate, de la faţa epuizată a infirmierilor aflaţi la sfârşitul schimbului, de acum mereu în număr mai mic decât necesarul. Dar este necesar de făcut asta, pentru a evita contestaţii. Chiar dacă în acel caz specific, se înţelege bine, contestaţii n-ar exista: regula - în acest caz protocolul - este egală pentru toţi.

Desigur, există şi exemple opuse care pun în faţa unor decizii nemiloase: o prietenă olandeză mi-a povestit că mama sa, care avea în jur de 85 de ani, şi-a rupt femurul şi sănătatea publică nu-i mai plătea operaţia şi proteza pentru că nu se merita. Dar nu se poate gândi la o cale de mijloc de bun simţ, parcursă de medici preţuind simţul lor de responsabilitate? Eventual sprijiniţi de o comisie etică de consultat rapid, fără atâta birocraţie, dar capabilă să înţeleagă realitatea vieţii umane?

În schimb, pentru motivele spuse mai sus, în spitale bolnavii, chiar dacă de nouăzeci de ani, sunt supuşi la îngrijiri de orice tip ca şi cum ar mai trebui să trăiască mulţi ani, ca şi cum organismul lor ar fi puternic şi nu slăbit deja, ca şi cum ar trebui să lupte ca tineri atleţi pentru viaţa lor. În substanţă, ca şi cum moartea n-ar exista. Ca şi cum moartea nu i-ar aştepta, printr-un proces natural care revine tuturor fiinţelor umane.

Astfel, în loc de a recunoaşte semnele morţii iminente, bolnavul este instigat să lupte împotriva răului, să se agaţe de viaţă. Medicii, în substanţă, promit ceea ce nu pot să menţină, pentru a salva onoarea - sau aceea care după ei este onoarea - medicinii. Desigur bolnavul în inima sa, şi cei din familie cu jumătăţi de privire, cu jumătăţi de cuvinte, înţeleg ce se întâmplă, dar există o convenţie nespusă de a se preface că totul va evolua spre mai bine. În acest climat de optimism forţat sau prefăcut, se poate întâmpla chiar ca bolnavul să se scuze că nu corespunde aşteptărilor, îngrijirilor, dar să se înrăutăţească în mod constant.

A-l lăsa să moară protejându-l de durere, evitând intervenţii care prelungesc agonia sa cum ar alimentaţia prin furtun, ar fi în schimb corect şi oportun. Dar i-ar constrânge pe medici să admită că medicina nu este atotputernică, pe rude să nu se adreseze unui tribunal pentru a protesta împotriva suspendării unor îngrijiri. Ne-ar constrânge pe noi toţi să ne gândim la moarte ca la o eventualitate inevitabilă. Cum se poate înfrunta moartea într-un spital unde practic nu există un capelan, unde capela a devenit cameră a tăcerii care este închisă sâmbăta şi duminica, unde un muribund trăieşte agonia sa aproape de bolnavi vioi care urlă la celular şi primesc vizite mereu gălăgioase, ca şi cum marele mister al sfârşitului nu i-ar atinge?

Un complot al negării şi al tăcerii se strânge în jurul muribundului, care - se vede din privirea înspăimântată - ar vrea să vorbească despre ceea ce îl aşteaptă, despre frica sa, poate şi să se gândească la ultimele dorinţe pe care nu îndrăzneşte nici măcar să le spună, în acest puhoi de speranţe expuse.

Aici nu există diferenţă între laici şi credincioşi, în faţa morţii toţi suntem cuprinşi de nelinişte, trebuie să vorbim, dar pare imposibil să se strice tabuul. Sunt primite cu exclamaţii de bucurie ultimele semne slabe de interes faţă de politică sau faţă de sport, faţă de oameni, faţă de copii sau nepoţi, faţă de femei: muribundului i se cere să recite partea bolnavului care este aproape de vindecare, altminteri va fi exclus din lumea care-l înconjoară, fie ei rude sau infirmieri şi medici. Muribunzii trebuie să ţină totul înlăuntrul lor, să nu arate angoasa lor: deja deranjează pe alţii că mor şi astfel le amintesc lor că şi ei vor muri, oare nu vor să deranjeze şi mai mult vorbind despre asta în mod deschis? Să fie chemat un preot - eventual dacă există încă preoţi capabili să ajute în asemenea momente - nici măcar nu se vorbeşte: aduce rău, nu le-ar place colegilor de salon şi de altfel lipseşte chiar o aparenţă de privacy pentru o spovadă.

Din fericire, în multe cazuri se vede că există harul, că Dumnezeu nu ţine cont de circumstanţele oribile în care este cufundat muribundul: aceeaşi persoană care cu o seară înainte apărea distrusă de teroare, se poate transforma ziua următoare într-o imagine de pace, de dulceaţă pentru alţii, care nu ştiu să explice asta şi deci se prefac că nu este nimic. Apropierea cu misterul morţii poate învăţa atâtea lucruri, despre moarte şi despre viaţă, şi este una dintre ocaziile pentru a percepe acţiunea Duhului. Dar numai dacă nu suntem prea angajaţi să închidem ochii, să ştergem totul de frică.

Pentru că desigur frica este cea care domină în cei prezenţi, care paralizează: o frică din fericire străbătută, din când în când, de un act de iubire curată, chiar şi din partea medicilor şi infirmierilor, dacă nu chiar a altor pacienţi. În acest loc disperat se vede cu mai multă claritate mâna lui Dumnezeu care trece prin intervenţia umană.

Imediat ce în sfârşit moare, corpul va fi dus la morgă, care se află mereu în locul cel mai oribil din spital, cu zidurile ruinate de umiditate, adesea lângă depozitul de gunoi. Unde ca să mergi pentru o vizită este deja în sine o pocăinţă, fără a vorbi despre raporturile care îl legau cu cel mort şi cu durerea datorată pierderii sale.

Dacă ne gândim la cultura umană că este mărturisită, în primele sale forme preistorice, chiar de existenţa cultului morţilor, trebuie să concludem că, dincolo de rezultatele noastre tehnico-ştiinţifice, cădem mult în jos. Dacă un centru comercial, un restaurant, un cinematograf - de acum suntem capabili numai să construim acelea - sunt cu mult mai frumoase decât un spital sau decât o morgă încât ne vin lacrimi în ochi atunci când trebuie să le frecventăm pe acestea din urmă, care este adevărata stare a culturii noastre? Cine suntem? Cine devenim?

(După L'Osservatore Romano, 12 iulie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 8.