Biserici nefolosite, în curând linii călăuzitoare pentru a evita să devină pub-uri şi magazine de îngheţată

de Francesco Peloso

Nu există statistici complete, şi totuşi este vorba de un fenomen în creştere în multe ţări occidentale: procesul de secularizare are drept consecinţă şi cel al nefolosirii edificiilor de cult, adică a bisericilor. Ţări ca Franţa, Belgia, Olanda, Elveţia, Statele Unite şi Canada sunt printre cele mai lovite, dar şi în Italia efectele încep să se facă simţite chiar dacă în măsură mai mică. Problema este folosinţa care se face de patrimoniul nefolosit, de fapt riscul este ca cedarea binelui să ducă la transformări în care să se piardă complet sensul originar al edificiului: foste biserici devin discoteci, night club (aşa cum s-a întâmplat pentru o celebră biserică din Praga), garaj, magazine de îngheţată, moschei, magazine, baruri, restaurante, săli de antrenament, centre de înfrumuseţare şi aşa mai departe.

Schimbări radicale care uneori rănesc însăşi comunităţile de cetăţeni sau de credincioşi, care desigur riscă să şteargă pentru totdeauna sensul sacrului înnăscut în istoria şi în arhitectura acelor edificii. Pentru aceste motive, Consiliul Pontifical pentru Cultură, Universitatea Pontificală Gregoriana şi CEI au promovat o întâlnire internaţională programată în noiembrie 2018 la Ateneul iezuiţilor, cu titlul "Dumnezeu nu mai locuieşte aici?" dedicată temei. Dar mai ales, cu acea ocazie, vor fi prezentate linii călăuzitoare cu privire la nefolosirea şi refolosirea patrimoniului ecleziastic al căror text va fi discutat şi aprobat în următoarele săptămâni de delegaţii Conferinţelor Episcopale din Europa, America de Nord şi Oceania, care vor lua parte şi la întâlnire.

Totuşi, obiectivul documentului nu va fi acela de a sugera "dacă sau când să nu se folosească sau să se vândă o biserică - alegerea finală este a episcopilor şi uneori este o alegere obligatorie - cât mai mult să demonstreze necesitatea unei programări pe termen lung care să implice comunităţile şi căutarea unei înţelegeri cu autorităţile civile", au explicat promotorii iniţiativei în timpul prezentării evenimentului care a avut loc în sediul Consiliului Pontifical pentru Cultură.

Fenomenul, în ceea ce priveşte Italia, trebuie evaluat "în jurul sutelor de biserici nefolosite", a subliniat părintele Valerio Pennasso, director al Oficiului naţional pentru bunurile culturale ecleziastice şi al serviciului naţional pentru construcţiile de cult din CEI. "În multe cazuri - spune el - biserica, chiar şi atunci când este mai puţin frecventată, reprezintă o puternică legătură cu amintirea locurilor, cu istoria acelei comunităţi, şi acele transformări comerciale în care se pierde complet amintirea a toate acestea, adesea provoacă protestul comunităţilor locale". Sunt 3.000 de biserici afectate de ultimele două cutremure care au lovit îndeosebi centrul Italiei: există o mare angajare - şi din partea statului - de a le recupera, "pentru că reprezintă un centru, un punct de întâlnire, pentru oameni, un prezidiu, posibilitatea de a reconstrui o comunitate şi de a nu pierde o identitate".

În Italia sunt circa 100.000 de biserici, cele ale parohiilor sunt însă 65.000, celelalte sunt în proprietatea unei pluralităţi de subiecţi diferiţi: persoane private înainte de toate, apoi proprietate de stat, primăriile, regiunile, ordinele şi congregaţiile călugăreşti (nu se cunoaşte numărul exact al acestora, nu au fost numărate), confraternităţile. FEC, Fondul Edificii de Cult din Ministerul de Interne, este proprietar a peste 820 de biserici, între acestea unele dintre cele mai celebre: la Firenze, bazilica "Sfânta Cruce", apoi "S. Maria Novella" şi "S. Marco"; la Roma, "S. Maria in Ara Coeli", "S. Maria del Popolo", "S. Maria della Vittoria", "S. Ignazio", "S. Maria Nova" sau "S. Francesca Romana", "S. Maria Sopra Minerva", "S. Andrea della Valle", bazilica "Ss. Giovanni e Paolo al Celio". Edificiile de cult ale FEC derivă din exproprierile făcute de statul italian la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Gestiunea bisericilor nefolosite - îndeosebi dacă sunt de valoare artistică - este reglementată şi de acordurile concordatare, totuşi uneori ceea ce favorizează cedarea edificiului este valoarea sa comercială, datorită zonei din oraş în care se află, datorită economiilor de gestiune care rezultă pentru parohii aflate în condiţii economice nu atât de înfloritoare sau pentru institute de întreţinere a clerului care se ocupă de edificii care - în acest caz - nu produc profit. Însă este o realitate de fapt că cedând unui privat o biserică devine dificil după aceea pentru episcopul local să împiedice transformări succesive ale fostului edificiu de cult eventual într-o discotecă sau într-un centru comercial; este diferit cazul comodatului de folosinţă, eventual realizat în înţelegere cu o instituţie publică. Aşadar, cadrul normativ, deşi diferit de la ţară la ţară, există: în Canada sunt ocrotite şi capelele cele mai simple şi izolate; în Franţa bisericile sunt în proprietatea statului; în schimb, în Olanda şi în Belgia, pentru bisericile vândute problema "destinaţiei de folosinţă" este deosebit de simţită.

În pregătirea întâlnirii, a spus cardinalul Gianfranco Ravasi, preşedinte al dicasterului pentru cultură, "am înregistrat un interes extraordinar din partea episcopatelor din diferite ţări". Ravasi a explicat că fenomenul are diferite transversalităţi: "Prima este istorică, pentru că problema rechiziţionării proprietăţilor Bisericii a existat mereu, e suficient să ne gândim la Napoleon, şi apoi la Risorgimento. Există apoi o transversalitate geografică pentru că problema interesează ţări foarte diferite între ele care merg de la Europa, la America, la Oceania. În sfârşit reiese o transversalitate socio-culturală pentru că fenomenul nefolosirii este una dintre oglinzile declinului practicii religioase şi a clerului, a progresului secularizării".

Şi de fapt acest ultim aspect este determinant în decizia, din partea diferitelor autorităţi ecleziastice, de a trece la vânzarea sau la nefolosirea unei biserici (de aici derivă şi excesiva povară economică "de gestionare" a bisericii). La rândul său, Monseniorul Nunzio Galantino, de puţin timp numit la conducerea APSA (Administraţia Patrimoniului Scaunului Apostolic) dar prezent la întâlnire încă în calitate de secretar general al CEI, a afirmat că nici opţiunea de a impune plătirea unui bilet turiştilor şi vizitatorilor anumitor locuri de cult deosebit de semnificative sub profilul cultural şi istoric nu s-a revelat o soluţie rodnică din punct de vedere economic şi al opiniei publice. De fapt, adesea sumele obţinute când s-a încercat să se urmeze acest drum, erau până la urmă mici, în timp ce intrarea cu plată, fie ea şi reglementată, în biserici a provocat mereu proteste şi critici.

(După Vatican Insider, 10 iulie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 12.