Întâlnirea de la Bari şi "semnul" creştinilor din Orientul Mijlociu

Gianni Valente

Episcopul Bisericii de Roma, cea "care prezidează în caritate" (Sfântul Ignaţiu din Antiohia), a convocat la Bari pe patriarhii şi conducătorii Bisericilor din Orient, invitându-i să se roage împreună pentru pacea în regiunea aceea. Vor veni aproape toţi, de la papa copt Tawadros la catholicos-ul armean Aram I, de la patriarhul ecumenic Bartolomeu la mitropolitul Hilarion, înalt reprezentant al patriarhiei de Moscova. Va fi un eveniment inedit, niciodată petrecut în istorie. Însă ocazia nu sfătuieşte să se recurgă la tonuri demagogice sau triumfaliste. Conducătorii Bisericilor, în unele părţi din Orient, vor relata mai degrabă cum văd că se subţiază prezenţa creştină în ţinuturi de unde vestirea lui Cristos s-a propagat în toată lumea şi unde acum creştinismul pare că se îndreaptă spre dispariţie.

Întâlnirea de la Bari nu apare ca un summit strategic organizat imitând reuniunile de vârf ale liderilor politici. Nu se prestează nici să fie redusă la o parada de jet-set clericală. Nu va fi redactat niciun "document final". Nu vor ieşi planuri elaborate de rezistenţă şi de contraofensivă. După rugăciune, confruntarea dintre conducătorii Bisericilor se va ţine cu uşile închise, temperând protagonismele. Va fi o ocazie pentru a vorbi şi a asculta şi pentru a se ajuta mai ales să se privească la ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu cu privire de credinţă.

Ceea ce face preţioasă întâlnirea de la Bari este mai ales prezenţa a aproape tuturor conducătorilor Bisericilor care au trăit pe teren convulsiile medio-orientale din ultimele timpuri. Nu reprezintă o grupare compactă: între unii dintre ei se înregistrează diferenţe care nu sunt secundare în evaluarea faptelor şi fenomenelor din timpul prezent. Însă în ultimii ani mulţi dintre ei, aproape întotdeauna ignoraţi, au sugerat criterii şi au furnizat detalii preţioase pentru a percepe ce se întâmplă Orientului Mijlociu şi creştinilor din Orientul Mijlociu. În afară de locuri comune şi operaţiuni politice care în Occident continuă să fie cusute pe pielea comunităţilor creştine medio-orientale.

Suferinţe pentru toţi

Conducătorii Bisericilor prezente în Orientul Mijlociu tind de obicei să nu izoleze suferinţele creştinilor de cele ale restului popoarelor medio-orientale. "În ultimii ani", a spus patriarhul caldeean (şi acum cardinal) Louis Raphael Sako, "creştinii au îndurat nedreptăţi, violenţe şi terorism. Însă asta s-a întâmplat şi celorlalţi fraţi ai lor irakieni musulmani şi celor de alte credinţe religioase. Nu trebuie despărţiţi creştinii de ceilalţi, pentru că în acest mod se alimentează mentalitatea sectară". Cine ţine numărătoarea lugubră a botezaţilor ucişi în ţările arabe şi medio-orientale recunoaşte că în ultimele timpuri au fost măceluri de creştini copţi în Egipt, împreună cu omucideri, răpiri, asalturi şi distrugeri de biserici, deportări şi fugi în masă. Dar aşa cum a repetat patriarhul maronit Béchara Boutros Rahi, când este haos în Orientul Mijlociu "creştinii intră la mijloc, se întâmplă mereu aşa. Dar nu putem vorbi despre persecuţie adevărată şi sistematică, şi cu atât mai puţin de genocid... Creştinii sunt victime ca toţi ceilalţi, şi cei 12 milioane de sirieni care au trebuit să fugă din casele lor nu sunt creştini". Şi atrocităţile jihadiştilor s-au îndârjit "mai mult împotriva musulmanilor decât împotriva creştinilor". "Mă preocupă", a spus odată Antoine Audo, episcop caldeean de Alep şi responsabil al Caritas în Siria, "folosirea cazurilor de persecuţie ca instrument de propagandă pentru a aduna bani. Fiind creştini, dorim dreptate pentru toţi, şi când există persecuţii ale creştinilor, le relatăm. Dar nu folosim referinţa la suferinţele creştinilor pentru a-i acuza pe alţii sau pentru a alimenta interesele noastre. Aceste fenomene reprezintă un adevărat pericol şi pentru Bisericile din Orientul Mijlociu".

"Duşmanul" nu este islamul

Şi în ultimii ani, cu câteva excepţii rare, responsabilii comunităţilor creştine din Orientul Mijlociu au evitat mereu să atribuie în manieră nedefinită islamului violenţele şi samavolniciile ale căror victime erau. Barbaria jihadistă este o patologie religioasă dezvoltată printre comunităţile islamice. Luptele de putere, aşa cum a spus patriarhul siro-ortodox Ignatius Aphrem al II-lea, care are sediul său la Damasc, s-au folosit "şi de o ideologie religioasă aberantă care spune că face referinţă la Coran. Şi poate să facă asta pentru că în islam nu există o structură de autoritate care să aibă forţa de a furniza o interpretare autentică a Coranului şi de a renega cu autoritate pe aceşti predicatori ai urii". Însă conducătorii creştini din Orientul Mijlociu nu au renegat niciodată comuniunea de destin care îi leagă de comunităţile islamice majoritare: "Noi - a spus patriarhul Rahi - vrem să rămânem în ţara noastră, împreună cu musulmanii, unde am trăit împreună timp de 1400 de ani, şi vrem să rămânem aici în numele Evangheliei. Am creat o cultură împreună, o civilizaţie împreună".

Neîncrederi faţă de aspiranţii "protectori"

Comunităţile creştine din Orient repetă ca un ritual că ei nu sunt un corp străin transplantat în acele ţinuturi ca produs de export al altor civilizaţii. Continuă să reafirme cu încăpăţânare propria fizionomie de Biserici născute din predica apostolilor şi prin urmare propriul caracter autohton de neşters, care în unele cazuri - ca acela al copţilor sau asirienilor - în primele secole ale creştinismului i-au expus chiar samavolniciilor soldaţilor şi funcţionarilor din imperiul creştin bizantin. Creştinii medio-orientali rămân o prezenţă incomodă pentru toţi cei care vor să dezbine lumea de-a lungul faliilor etnico-religioase de adevărate sau presupuse "ciocniri de civilizaţii". Şi pentru aceasta, adunarea de la Bari nu merită să fie redusă la exprimare a unei alianţe politice între aparate ecleziastice pentru a face "front comun" împotriva cuiva, şi cu atât mai puţin la apel pentru a invoca protecţii şi patronate geo-politice din extern.

În august 2016, patriarhul copt Tawadros al II-lea a ajuns să se distanţeze public de manifestările promovate în SUA de grupuri din diaspora coptă pentru a protesta împotriva violenţelor sectare îndurate de comunităţile creştine copte în diferite zone ale teritoriului egiptean. Papa copt ortodox a renegat vastul program de iniţiative demonstrative puse în agendă mai ales în Statele Unite sub steagul "apărării" creştinilor din Orientul Mijlociu, afirmând că: "Noi, în Egipt, ştim să înfruntăm mai bine problemele noastre şi contratimpii noştri". În timp ce patriarhul maronit a amintit că şi în trecut formele de "protectorat" exercitate de puteri occidentale faţă de creştinii din Orient "au făcut mai mult daune decât bine", dat fiind că "statele şi fac numai interesele lor, iar creştinii erau identificaţi ca un corp străin, de extirpat. În timp ce noi în ţinuturile noastre ne-am născut şi am ştiut să trăim şi sub regimurile cele mai dictatoriale".

Martiriul sustras de la propagandele "persecuţioniste"

La Bari, unii patriarhi şi conducători ai Bisericilor din Orient vor avea ocazia de a repropune privirea de credinţă pe care de obicei o mărturisesc în faţa experienţelor de martiriu trăite de comunităţile lor. "Martirii noştri, şi actul martiriului în sine", a spus în decembrie 2016 papa copt Tawadros, celebrând funeraliilor măcelului făcut în biserica din Botrosiya, "ne unesc cu cerul şi fac să se înalţe inima noastră până la aceia care deja sunt acolo şi de acolo mijlocesc pentru noi...". "Le spunem adio celor dragi ai noştri cu spirit de laudă", a adăugat primatul Bisericii copte ortodoxe, "deoarece credem că nu există moarte pentru cei care-l iubesc pe Dumnezeu: ei vor fi înviaţi în bucurie la viaţa veşnică".

În experienţa atâtor creştini din Orient, posibilul martiriu nu este trăit ca o anomalie de şters sau o conjunctură incidentală împotriva căreia trebuie să se mobilizeze, să se protesteze şi să se ridice glasul. Însăşi existenţa lor reprezintă un dig în faţa contrafacerilor care pun suferinţele celor botezaţi sub stigmatul fricii, al revanşei faţă de orice duşman. Şi tocmai factorii de neputinţă încredinţată harului, care caracterizează trăirea atâtor creştini medio-orientali, fac din comunităţile lor un semn şi o prefigurare a condiţiei proprii şi reale a credinţei şi a Bisericii de-a lungul întregii istorii, în afara oricărui victimizări şi a oricărui triumfalism clerical patetic.

Şi pentru aceasta - a spus odată Aram I, catholicos armean apostolic al Marii Case de Cilicia - merită mereu "să găsim drumuri creştine pentru a exprima apropierea de creştinii din Orientul Mijlociu. Trebuie să evităm cele două extreme. Extrema celor care se agită şi spun că trebuie făcut ceva şi mers în Orientul Mijlociu pentru a-i proteja pe creştini. Şi extrema opusă, a imobilismului care devine indiferenţă. Toţi trebuie să vadă că creştinii din Orientul Mijlociu nu sunt lăsaţi singuri. Că sunt parte dintr-o singură Biserică a lui Cristos, fac parte din unicul Trup al lui Cristos".

(După Vatican Insider, 4 iulie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 20.