Consistoriu ordinar public pentru crearea de cardinali noi (28 iunie 2018)

Joi, 28 iunie, în Bazilica Vaticană, Sfântul Părinte Francisc a ţinut un Consistoriu Ordinar Public pentru crearea a 14 noi cardinali, pentru impunerea beretei, încredinţarea inelului şi acordarea Titlului sau Diaconiei.

Celebrarea a început cu salutul, rugăciunea şi lectura unui text din Evanghelia după Marcu (10,32-45). Apoi papa a rostit omilia sa.

Sfântul Părinte a citit apoi formula de creare şi a proclamat solemn numele noilor cardinali, anunţându-i Ordinul prezbiteral sau diaconal. Ritul a continuat cu mărturisirea de credinţă a noilor cardinali în faţa poporului lui Dumnezeu şi jurământul de fidelitate şi de ascultare faţă de papa Francisc şi faţă de succesorii săi.

Noii cardinali, după ordinea de creare, au îngenuncheat apoi în faţa Sfântului Părinte care le-a impus tichia şi bereta de cardinal, le-a încredinţat inelul şi a acordat fiecăruia o biserică din Roma ca semn de participare la grija pastorală a papei în Urbe.

După încredinţarea Bulei de creare de cardinal şi de acordare a Titlului, Sfântul Părinte Francisc a schimbat cu fiecare neo-cardinal îmbrăţişarea păcii.

Prezentăm în continuare textul omiliei pe care Sfântul Părinte a rostit-o în cursul consistoriului.

„Erau pe drum, urcând spre Ierusalim, iar Isus mergea înaintea[1] lor” (Mc 10,32).

Începutul acestui text paradigmatic din Marcu ne ajută mereu să vedem cum Domnul se îngrijeşte de poporul său cu o pedagogie imparabilă. În drum spre Ierusalim, Isus nu neglijează să-i preceadă (primerear) pe ai săi.

Ierusalimul reprezintă ora marilor determinări şi decizii. Toţi ştim că, în viaţă, momentele importante şi cruciale lasă inima să vorbească şi arată intenţiile şi tensiunile care locuiesc în ea. Aceste răscruci ale existenţei ne interpelează şi fac să se evidenţieze întrebări şi dorinţe nu întotdeauna transparente ale inimii umane. Este ceea ce revelează, cu mare simplitate şi realism, textul din evanghelie pe care tocmai l-am ascultat. În faţa celei de-a treia şi celei mai dure anunţări a pătimirii, evanghelistul nu se teme să dezvăluie anumite secrete ale inimii discipolilor: căutarea primelor locuri, gelozii, invidii, intrigi, ajustări şi acorduri; o logică ce nu numai că uzează şi corodează dinăuntru raporturile dintre ei, ci în afară de asta îi închide şi îi învăluie în discuţii inutile şi fără importanţă. Însă Isus nu se opreşte asupra acestui lucru, ci merge înainte, îi precede (primerea) şi le spune cu putere: „Între voi să nu fie aşa! Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să devină sclavul vostru” (Mc 10,43). Cu această atitudine, Domnul încearcă să recentreze privirea şi inima discipolilor săi, nepermiţând ca discuţiile sterile şi autoreferenţiale să găsească spaţiu în sânul comunităţii. La ce foloseşte să se câştige lumea întreagă dacă sunt corodaţi în interior? La ce foloseşte să se câştige lumea întreagă dacă se trăieşte cuprinşi cu toţii de intrigi asfixiante care usucă şi fac sterilă inima şi misiunea? În această situaţie – aşa cum a observat cineva – s-ar putea întrevedea deja intrigile din palat, şi în curiile ecleziastice.

„Dar între voi să nu fie aşa”: răspuns al Domnului care, înainte de toate, este o invitaţie şi un pariu pentru a recupera ceea ce este mai bun în discipoli şi astfel să nu se lase ruinaţi şi închişi de logici lumeşti care abat privirea de la ceea ce este important. „Între voi să nu fie aşa”: este glasul Domnului care mântuieşte comunitatea de la faptul de a se privi prea mult pe ea însăşi în loc să-şi îndrepte privirea, resursele, aşteptările şi inima la ceea ce contează: misiunea.

Şi astfel Isus ne învaţă că mereu convertirea, transformarea inimii şi reforma Bisericii este şi va fi mereu în cheie misionară, pentru că presupune ca să se înceteze de a vedea şi a îngriji propriile interese pentru a privi şi a îngriji interesele Tatălui. Convertirea de la păcatele noastre, de la egoismele noastre nu este şi nu va fi niciodată scop în sine, ci tinde îndeosebi la creşterea în fidelitate şi disponibilitate pentru a îmbrăţişa misiunea. Şi asta în aşa fel încât, în ora adevărului, în special în momentele dificile ale fraţilor noştri, să fim bine dispuşi şi disponibili să însoţim şi să primim pe toţi şi pe fiecare, şi să nu ne transformăm în respingători optimi, ori prin vederi strâmte[2], ori, şi mai rău, pentru că discutăm sau gândim între noi cine va fi cel mai important. Când uităm de misiune, când pierdem din vedere faţa concretă a fraţilor, viaţa noastră se închide în căutarea propriilor interese şi a propriilor siguranţe. Şi astfel încep să crească resentimentul, tristeţea şi dezgustul. Puţin câte puţin dispare spaţiul pentru alţii, pentru comunitatea eclezială, pentru săraci, pentru a asculta glasul Domnului. Aşa se pierde bucuria şi inima ajunge să se usuce (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 2).

„Dar între voi să nu fie aşa! – ne spune Domnul – […] cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor” (Mc 10,43.44). Este fericirea şi magnificat-ul pe care suntem chemaţi să-l intonăm în fiecare zi. Este invitaţia pe care ne-o adresează Domnul pentru ca să nu uităm că autoritatea în Biserică creşte cu această capacitate de a promova demnitatea celuilalt, de a-l unge pe celălalt, pentru a vindeca rănile sale şi speranţa sa de atâtea ori ofensată. Înseamnă a ne aminti că suntem aici pentru că suntem trimişi să „duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (Lc 4,18-19).

Iubiţi fraţi cardinali şi neo-cardinali! În timp ce suntem pe drumul spre Ierusalim, Domnul merge înaintea noastră pentru a ne aminti încă o dată că unica autoritate credibilă este aceea care se naşte din faptul de a ne pune la picioarele celorlalţi pentru a-l sluji pe Cristos. Este aceea care vine din faptul de a nu uita că lui Isus, înainte de a-şi înclina capul pe cruce, nu i-a fost frică să se încline în faţa discipolilor şi să le spele picioarele. Aceasta este cea mai mare distincţie pe care o putem obţine, cea mai mare promovare care ne poate fi conferită: a-l sluji pe Cristos în poporul credincios al lui Dumnezeu, în cel înfometat, în cel uitat, în cel închis, în cel bolnav, în cel dependent de droguri, în cel abandonat, în persoane concrete cu istoriile şi speranţele lor, cu aşteptările şi dezamăgirile lor, cu suferinţele şi rănile lor. Numai aşa autoritatea păstorului va avea gustul evangheliei şi nu va fi „ca o aramă sunătoare sau chimval zăngănitor” (1Cor 13,1). Nimeni dintre noi nu trebuie să se simtă „superior” cuiva. Nimeni dintre noi nu trebuie să-i privească pe ceilalţi de sus în jos. Putem privi aşa o persoană numai atunci când o ajutăm să se ridice.

Aş vrea să amintesc cu voi o parte din testamentul spiritual al sfântului Ioan al XXIII-lea, care înaintând pe drum a putut să spună: „Născut sărac, dar din oameni onoraţi şi umili, sunt deosebit de bucuros să mor sărac, după ce am împărţit după diferitele exigenţe şi circumstanţe ale vieţii mele simple şi modeste, în slujba săracilor şi a Sfintei Biserici care m-a hrănit, ceea ce mi-a venit în mâini – în măsură destul de limitată de altfel – în timpul anilor mei de preoţie şi de episcopat. Aparenţe de înstărire au învăluit, adesea, spini ascunşi de sărăcie chinuitoare şi m-au împiedicat să dau mereu cu generozitatea pe care aş fi voit-o. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest har al sărăciei pentru care am făcut vot în tinereţea mea, sărăcie în duh, ca preot al Preasfintei Inimi, şi sărăcie reală; şi care m-a sprijinit să nu cer niciodată nimic, nici locuri, nici bani, nici favoruri, niciodată, nici pentru mine, nici pentru rudele sau prietenii mei” (29 iunie 1954).

Franciscus

_________________

Consistoriu Ordinar Public: Acordarea Titlurilor (28 iunie 2018)

Prezentăm în continuare lista Titlului acordat de Sfântul Părinte fiecăruia dintre noii cardinali în momentul creării în Consistoriul Ordinar Public de astăzi:

[1] Verbul proago este acelaşi cu care Isus înviat îi anunţă pe discipoli că „va merge înaintea lor” în Galileea (cf. Mc 16,7).

[2] Cf. Jorge Mario Bergoglio, Ejercicios Espirituales a los Obispos españoles, 2006.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 21.