Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 27 iunie 2018

Salut adresat pelerinilor din Organizaţia „Deaf Catholic Youth Initiative of the Americas” în Aula „Paul al VI-lea”

Bună ziua!

Adresez un călduros bun-venit grupului „Deaf Catholic Youth Initiative of the Americas”. Mă rog pentru ca pelerinajul vostru, pe care l-aţi numit „Un timp pentru a merge cu Isus” – să vă poată ajuta să creşteţi în iubirea faţă de Cristos şi unii faţă de alţii. Domnul rezervă un loc special în inima sa pentru oricine prezintă vreo dezabilitate şi aşa este şi pentru succesorul sfântului Petru! Sper ca timpul pe care-l veţi petrece la Roma să vă îmbogăţească spiritual şi să întărească mărturia voastră faţă de iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi fiii săi. Voi continuaţi călătoria voastră, vă cer, cu rugăminte, să vă amintiţi să vă rugaţi pentru mine. Fie ca Dumnezeu Atotputernicul să vă binecuvânteze din belşug pe voi toţi.

Salut adresat delegaţiei Organizaţiei „Special Olympics” în Aula „Paul al VI-lea”

Adresez un bun-venit special delegaţiei organizaţiei „Special Olympics” cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a întemeierii sale. Lumea sportului oferă o oportunitate deosebită persoanelor de a creşte în înţelegerea şi prietenia reciprocă şi eu mă rog pentru ca această Flacără Olimpică să poată fi un semn de bucurie şi de speranţă în Domnul, care acordă darurile unităţii şi păcii fiilor săi. Asupra tuturor celor care susţin finalităţile lui „Special Olympics”, cu plăcere invoc binecuvântările de bucurie şi de pace ale lui Dumnezeu Atotputernicul.

Cateheze despre porunci – 3. Iubirea lui Dumnezeu precede legea şi îi dă sens

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi, această audienţă se va desfăşura ca miercurea trecută. În Aula Paul al VI-lea sunt atâţia bolnavi şi pentru a-i păstra la căldură, pentru ca să fie mai comozi, sunt acolo. Dar vor urmări audienţa pe ecranele mari şi noi împreună cu ei, adică nu sunt două audienţe. Este una singură. Să-i salutăm pe bolnavii din Aula Paul al VI-lea. Şi continuăm să vorbim despre porunci care, aşa cum am spus, mai mult decât porunci sunt cuvintele lui Dumnezeu adresate poporului său pentru ca să meargă bine; cuvinte iubitoare ale unui Tată. Cele zece cuvinte încep aşa: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei” (Ex 20,2). Acest început ar părea străin de legile adevărate şi proprii care urmează. Dar nu este aşa.

Pentru ce această proclamare pe care Dumnezeu o face despre sine însuşi şi despre eliberare? Pentru că se ajunge la Muntele Sinai după ce s-a trecut prin Marea Roşie: Dumnezeul lui Israel mai întâi mântuieşte, apoi cere încredere[1]. Adică: Decalogul începe de la generozitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu cere niciodată să se dea mai înainte. Niciodată. Mai întâi mântuieşte, apoi dă, apoi cere. Aşa este Tatăl nostru, Dumnezeu bun.

Şi înţelegem importanţa primei declaraţii: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”. Există un posesiv, există o relaţie, ne aparţinem. Dumnezeu nu este un străin: este Dumnezeul tău[2]. Asta luminează tot Decalogul şi dezvăluie şi secretul acţiunii creştine, pentru că este însăşi atitudinea lui Isus care spune: „Aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa v-am iubit şi eu pe voi” (In 15,9). Cristos este cel iubit de Tatăl şi ne iubeşte cu acea iubire. El nu porneşte de la sine ci de la Tatăl. Adesea faptele noastre eşuează pentru că pornim de la noi înşine şi nu de la recunoştinţă. Şi cine parte de la sine însuşi, unde ajunge? Ajunge la sine însuşi! Este incapabil să parcurgă drum, se întoarce asupra sieşi. Este tocmai acea atitudine egoistă pe care, glumind, oamenii spun: „Acea persoană este un eu, mine cu mine, şi pentru mine”. Iese din ea însăşi şi se întoarce la sine.

Viaţa creştină este înainte de toate răspuns recunoscător dat unui Tată generos. Creştinii care urmează numai „obligaţii” denunţă că nu au o experienţă personală a acelui Dumnezeu care este „al nostru”. Eu trebuie să fac asta, asta, asta… Numai obligaţii. Dar îţi lipseşte ceva! Care este fundamentul acestei obligaţii? Fundamentul acestei obligaţii este iubirea lui Dumnezeu Tatăl, care mai întâi dă, apoi porunceşte. A pune legea înainte de relaţie nu ajută drumul credinţei. Cum poate dori un tânăr să fie creştin, dacă pornim de la obligaţii, angajamente, coerenţe şi nu de la eliberare? Însă a fi creştin este un drum de eliberare! Poruncile te eliberează de egoismul tău şi te eliberează pentru că iubirea lui Dumnezeu te duce înainte. Formarea creştină nu este bazată pe forţa de voinţă, ci pe primirea mântuirii, pe faptul de a ne lăsa iubiţi: mai întâi Marea Roşie, apoi Muntele Sinai. Mai întâi salvarea: Dumnezeu salvează poporul său în Marea Roşie; apoi pe Muntele Sinai îi spune ce trebuie să facă. Însă acel popor ştie că aceste lucruri le face pentru că a fost salvat de un Tată care-l iubeşte.

Recunoştinţa este o trăsătură caracteristică a inimii vizitate de Duhul Sfânt; pentru a asculta de Dumnezeu înainte de toate trebuie amintite binefacerile sale. Spune sfântul Vasile: „Cine nu lasă să cadă în uitare aceste binefaceri, se orientează spre virtutea bună şi spre orice faptă de dreptate” (Reguli scurte, 56). Unde ne duc toate acestea? Să facem un exerciţiu de memorie[3]: câte lucruri frumoase a făcut Dumnezeu pentru fiecare dintre noi! Cât de generos este Tatăl nostru ceresc! Acum eu aş vrea să vă propun un mic exerciţiu, în tăcere, fiecare să răspundă în inima sa. Câte lucruri frumoase a făcut Dumnezeu pentru mine? Aceasta este întrebarea. În tăcere fiecare dintre noi să răspundă. Câte lucruri frumoase a făcut Dumnezeu pentru mine? Şi aceasta este eliberarea lui Dumnezeu. Dumnezeu face atâtea lucruri frumoase şi ne eliberează.

Şi totuşi cineva poate să simtă că încă n-a trăit o adevărată experienţă a eliberării lui Dumnezeu. Asta se poate întâmpla. Ar putea să fie ca să ne privim înăuntru şi să găsim numai simţul datoriei, o spiritualitate de slujitori şi nu de fii. Ce este de făcut în acest caz? Aşa cum a făcut poporul ales. Spune cartea Exodului: „Fiii lui Israel gemeau sub povara sclaviei şi strigau, iar strigătele lor de sub povara sclaviei au urcat până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit geamătul lor. Dumnezeu şi-a adus aminte de legământul său cu Abraham, cu Isaac şi cu Iacob. Dumnezeu a privit spre fiii lui Israel şi a luat Dumnezeu cunoştinţă de ei” (Ex 2,23-25). Dumnezeu se gândeşte la mine.

Acţiunea eliberatoare a lui Dumnezeu pusă la începutul Decalogului – adică al poruncilor – este răspunsul la această plângere. Noi nu ne mântuim singuri, ci de la noi poate să pornească un strigăt de ajutor: „Doamne, salvează-mă, Doamne, învaţă-mă drumul, Doamne, mângâie-mă, Doamne, dă-mi un pic de bucurie”. Acesta este un strigăt care cere ajutor. Asta ne revine nouă: cere să fim eliberaţi de egoism, de păcat, de lanţurile sclaviei. Acest strigăt este important, este rugăciune, este conştiinţă a ceea ce există încă oprimat şi neeliberat în noi. Există atâtea lucruri neeliberate în sufletul nostru. „Salvează-mă, ajută-mă, eliberează-mă”. Aceasta este o frumoasă rugăciune către Domnul. Dumnezeu aşteaptă acel strigăt, pentru că poate şi vrea să frângă lanţurile noastre; Dumnezeu nu ne-a chemat la viaţă pentru a rămâne oprimaţi, ci pentru a fi liberi şi a trăi în recunoştinţă, ascultând cu bucurie de Cel care ne-a dat atât de mult, infinit mai mult decât am putea noi să-i dăm Lui vreodată. Este frumos acest lucru. Dumnezeu să fie mereu binecuvântat pentru tot ceea ce a făcut, face şi va face în noi!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] În tradiţia rabinică se găseşte un text iluminant în acest sens: „De ce n-au fost proclamate cele 10 cuvinte la începutul Torei? […] Cu ce se poate asemăna? Cu unul care asumând conducerea unui oraş i-a întrebat pe locuitori: «Pot să domnesc asupra voastră?». Dar ei răspund: «Ce ne-ai făcut bine pentru ca tu să pretinzi să domneşte asupra noastră?». Şi atunci ce a făcut? Le-a construit ziduri de apărare şi o canalizare pentru a asigura oraşului apă; apoi s-a luptat pentru ei în războaie. Şi când a întrebat din nou: «Pot să domnesc asupra voastră?», ei i-au răspuns: «Da, da». Tot aşa şi Domnul l-a scos pe Israel din Egipt, a despărţit marea pentru ei, a făcut să coboare mana pentru ei şi în sfârşit a luptat în război pentru ei împotriva lui Amalec. Şi când i-a întrebat: «Pot să domnesc asupra voastră?», ei i-au răspuns: «Da, da» (Il dono della Torah. Commento al decalogo di Es 20 nella Mekilta di R. Ishamael, Roma 1982, pag. 49).

[2] Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 17: «Istoria iubirii dintre Dumnezeu şi om constă tocmai în faptul că această comuniune de voinţă creşte în comuniunea de gândire şi de sentiment şi, astfel, voinţa noastră şi voinţa lui Dumnezeu coincid mereu mai mult: voinţa lui Dumnezeu nu mai este pentru mine o voinţă străină, pe care poruncile mi-o impun din afară, ci ea este propria mea voinţă, în baza experienţei că, de fapt, Dumnezeu este mai interior mie însumi decât îmi sunt eu mie însumi. Atunci creşte uitarea de sine în Dumnezeu şi Dumnezeu devine bucuria noastră».

[3] Cf. Omilia la Liturghia la „Sfânta Marta”, 7 octombrie 2014: «[Ce înseamnă a ne ruga?] Înseamnă a comemora în faţa lui Dumnezeu istoria noastră. Pentru că istoria noastră [este] istoria iubirii sale faţă de noi». Cf. Detti e fatti dei padri del deserto, Milano 1975, pag. 71: «Uitarea este rădăcina tuturor relelor».

lecturi: 15.