Urgenţa bucuriei

O lectură a exortaţiei apostolice "Gaudete et exsultate"

De Enzo Bianchi

Papa Francisc a dăruit Bisericii universale o exortaţie apostolică, a treia după Evangelii gaudium (2013) şi Amoris laetitia (2016), despre chemarea la sfinţenie în lumea contemporană. Această exortaţie poartă în mod semnificativ titlul Gaudete et exsultate, aşadar este o invitaţie la bucurie şi la exultare adresată tuturor creştinilor. Chiar şi numai în acest titlu răsună o urgenţă evanghelică la care papa Francisc este foarte atent, pentru că el o consideră decisivă în viaţa discipolilor lui Isus: urgenţa bucuriei, care este bucurie a Evangheliei, bucurie a iubirii, experienţă bucuroasă a comuniunii cu Domnul Isus.

Cunoaştem reproşurile adresate nouă creştinilor îndeosebi de Friedrich Nietsche la începutul secolului trecut, cu privire la faţa noastră care adesea apare tristă, obosită, deprimată, astenică şi chiar cinică. Suntem striviţi de povara preceptelor, în contradicţie profundă cu mesajul Evangheliei care este "veste bună", veste care ar trebui să trezească bucurie şi exultanţă: bucuria care se naşte dintr-o întâlnire care dă sens existenţei; bucuria descoperirii unei comori incalculabile; bucuria eliberării, a plinătăţii de viaţă pe care Domnul o oferă celui care primeşte iubirea sa, care niciodată nu trebuie să fie meritată. Din păcate, creştinii uită că bucuria este o poruncă apostolică, adresată de Paul Bisericii: "Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă!" (Fil 4,4). Uită că bucuria este un exerciţiu care trebuie făcut în lupta împotriva indiferenţei, împotriva tristeţii lumeşti; că bucuria este o confessio laudis care cântă acţiunea lui Dumnezeu în noi şi în istorie; că bucuria este darul Celui Înviat pe care nimic şi nimeni nu-l poate răpi (cf. In 15,11; 16,20-22). Este semnificativ că deja Paul al VI-lea a avut îndrăzneala de a scrie o exortaţie apostolică intitulată Gaudete in Domino (1975), cerând creştinilor ca viaţa lor să fie capabilă să arate bucuria credinţei, a speranţei şi a iubirii care locuiesc în inimile lor.

Aşadar Francisc subliniază că drumul sfinţeniei trebuie să fie marcat înainte de toate de bucurie, acea bucurie "rod al Duhului" (Gal 5,22), care a fost manifestată de sfinţi în viaţa lor şi a fost veste bună pentru fraţii lor şi surorile lor. Da, noi, discipoli şi discipole ai lui Isus pe căile lumii, suntem înconjuraţi de o mulţime de martori (cf. Evr 12,1), nu suntem singuri, ci suntem cufundaţi într-o comuniune de viaţă, de sentimente şi de rugăciune care ne face prieteni ai lui Dumnezeu, împreună.

În cadrul acestei viziuni despre marea ceată de martori, papa Francisc aminteşte că vocaţia la sfinţenie este adresată tuturor creştinilor şi că, fiind siguri de această chemare universală, ar trebui să fim capabili să facem discernământul "sfinţilor de la uşa vecină", pe care eventual îi întâlnim la acelaşi etaj, la locul de muncă sau pe străzi: sfinţi zilnici, bărbaţi şi femei care, în simplitatea unei vieţi care nu apare şi nu se impune, totuşi au trăsături în comuniune cu Isus şi sunt, chiar cu toate limitele şi slăbiciunile umane, conform Lui, ajungând să fie cu viaţa lor o reflexia a prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Anonimi, necunoscuţi de oameni, ignoraţi de puterile din această lume, sunt adevăraţi discipoli ai lui Isus, în urmarea sa.

Timp de secole, Biserica a proclamat ca sfinţi papi, episcopi, preoţi, monahi şi călugări, dar mult mai mulţi au fost sfinţi: creştini simpli, taţi şi mame care au cunoscut meseria dură de a trăi, au trăit cu fidelitate iubirea, au ştiut să primească rodul iubirii lor, copiii, şi i-au crescut cu grijă şi atenţie; săraci care au trebuit să muncească pentru a hrăni familiile lor; asupriţi pentru că nu aveau glas dar nu s-au plecat în faţa nedreptăţii şi a violenţei; bolnavi şi cei din urmă care au cunoscut mai ales truda şi suferinţa... În ultimul secol s-a simţit în Biserică această sete de sfinţenie "obişnuită" şi o întreagă etapă de literatură catolică, îndeosebi în Franţa (Mal?gue, Mauriac, Bernanos, Green), au încercat să o facă mai elocventă în relatarea vieţilor unor simpli creştini: sfinţenie reală, trăită în mod obişnuit, eroic în perseverenţă şi în umilinţă, nu în acţiuni extraordinare.

Sfinţii - spuneau părinţii pustiului - nu sunt cei care fac minuni sau învie morţii, ci aceia care se recunosc păcătoşi şi cerşesc de la Dumnezeu milostivirea sa, încercând să trăiască în iubire. Există un episod în tradiţia părinţilor pustiului care ilustrează bine sfinţenia indicată de Francisc. Se relatează că Antonie, părintele monahilor, după decenii de asceză şi de luptă spirituală a avut o viziune:

Într-o zi, abba Antonie se ruga în chilia sa şi a ajuns la el o voce care a spus: "Antonie, încă n-ai ajuns la măsura acelui cizmar din Alexandria". Bătrânul s-a sculat dis de dimineaţă, a luat în mână toiagul său şi a mers să-l viziteze pe cizmar. A intrat, l-a îmbrăţişat, s-a aşezat lângă el şi i-a spus: "Frate, spune-mi ce faci". Şi el a răspuns: "Nu ştiu ce fac bine, abba. Pur şi simplu, dimineaţa, când mă trezesc şi merg la muncă, îmi spun că toţi locuitorii din acest oraş, de la cel mai mic la cel mai mare, vor intra în Împărăţie din cauza faptelor lor de dreptate, numai eu voi primi pedeapsă pentru păcatele mele. Şi din nou, seara, înainte de a merge la culcare, îmi repet acelaşi lucru". La aceste cuvinte bătrânul a spus: "Cu adevărat, ca un bun aurar care este aşezat şi lucrează în pace în casa sa, tu ai moştenit împărăţia cerurilor; eu în schimb, care nu am discernământ, chiar dacă locuiesc mereu în pustiu, nu am ajuns la tine" (Vorbe ale părinţilor pustiului, Serie anonimă, Nau 490).

Iată "sfinţenia de la poarta vecină", sfinţenia posibilă pentru toţi cei care nu refuză harul Domnului, mereu prevenitor şi nemeritat. Această sfinţenie, ca aceea a celui care îşi dedică viaţa pentru alţii sau îşi pierde viaţa pentru cauza credinţei sale în Cristos, trece cu siguranţă graniţele Bisericii: este ecumenism al sângelui celor care, deşi în cadrul unor confesiuni diferite, devin martiri pentru cauza lui Cristos; este mărturie de gratuitate şi de umanitate dată tuturor şi din partea celui care nu este creştin dar şi-a dedicat întreaga sa viaţă pentru binele comun şi pentru slujirea celuilalt. Această sfinţenie este trăită pe atâtea căi diferite, deoarece "viaţa divină se comunică unora într-un mod şi altora într-un alt mod" (nr. 11); pentru că, dacă chemarea la sfinţenie este adresată tuturor, Dumnezeu îi dăruieşte fiecăruia un dar deosebit şi fiecăruia îi revine "drumul său", "calea sa" spre Împărăţie: nu izolat, niciodată fără ceilalţi, ci făcând ascultare faţă de propriul trup, faţă de propria istorie, faţă de propria situare în lume şi în Biserică, faţă de propria conştiinţă. În creştini mereu acţionează harul baptismal, dar niciodată în omologare, niciodată cerând o imitare, ci cerând numai urmarea Domnului Isus oriunde merge El (cf. Ap 14,4), în aşa fel încât să fim cufundaţi în moartea sa pentru a învia cu El la viaţă nouă (cf. Rom 6,4; Col 2,12), în sfinţenia pe care Dumnezeu o dăruieşte fiilor săi.

Chemarea la sfinţenie - să fim atenţi - nu înseamnă aplatizare, viaţă în lâncezeală, ci chemare la caritate, la iubirea trăită pe deplin: şi pentru iubire nu există măsură! În această privinţă papa Francisc poate să fie rău interpretat, deoarece viziunea sa foarte umană despre sfânt nu corespunde canoanelor prezente în tradiţie sau modelelor clasice ale hagiografiei şi devoţiunii. Într-adevăr, Francisc nu privilegiază nicio cale de sfinţenie, ci cere cu putere să fie recunoscută şi în vieţi care nu ies în evidenţă, nu se impun şi nu par să aibă nimic extraordinar sau eroic. Din partea celui care încă crede că nu există căi instituţionale sau benzi privilegiate marcate de caritate perfectă - aşa cum se spunea despre viaţa călugărească - această viziune despre sfinţenie nu poate să fie înţeleasă în adevărul său: aceea care recunoaşte că sfinţii sunt toţi păcătoşi, că nu există persoane perfecte, super-oameni, şi că Dumnezeu poate umple cu harul său pe păcătosul căit mai mult decât pe cel care respectă legea fiind mândru de sine însuşi. Sfinţii nu sunt aristocraţia spiritului, ci "mulţimile" pentru care Isus şi-a vărsat sângele, care au răspuns la iubirea lui Dumnezeu crezând şi trăind iubirea!

Sfinţenia trebuie să fie căutată în viaţa zilnică, nu inspirată din modele ideale, abstracte, supraumane şi relatată ca perfecţiune obţinută. Fiecare are un drum propriu pentru sfinţenie, drum trasat de Domnul şi care poate să fie parcurs şi în mijlocul imperfecţiunilor şi căderilor, dar drum luminat şi făcut să fie parcurs de harul Domnului.

A înţeles bine asta tânărul Angelo Roncalli, devenit apoi papa Ioan al XXIII-lea, când în Jurnalul sufletului scria la 16 ianuarie 1903, la 22 de ani: "Ajungând să ating cu mâna m-am convins de un lucru: şi anume că este conceptul pe care mi l-am format despre sfinţenia aplicată mie însumi. În fiecare acţiune a mea, în micile lipsuri simţite imediat, îmi aduceam aminte de imaginea vreunui sfânt pe care îmi propuneam să-l imit în toate lucrurile mici, aşa cum un pictor copie exact un tablou al lui Raffaello. (...) Însă se întâmpla că eu nu ajungeam niciodată să obţin ceea ce îmi imaginasem că pot să fac şi mă nelinişteam. (...) Eu nu sunt sfântul Alois, nici nu trebuie să mă sfinţesc exact aşa cum a făcut el, ci aşa cum o comportă fiinţa mea diferită, caracterul meu, condiţiile mele diferite". Şi Francisc anunţă aceste cuvinte afirmând: "Dumnezeu nu vrea pentru toate sufletele una şi aceeaşi perfecţiune!".

În fiecare cale de sfinţenie ceea ce este determinantă este iubirea faţă de alţii, iubirea faţă de aproapele, caritatea pe care unul o trăieşte faţă de fratele pe care-l vede şi nu aceea pe care se laudă că trăieşte faţă de Dumnezeu pe care nu-l vede (cf. 1In 4,20). Viaţa creştinului trebuie să cunoască şi să exercite tăcerea şi contemplaţia, dar nu ca scutire de truda de a trăi, nu ca fugă de fraţi şi de surori, nu ca refugiu într-o gnoză spiritualistă, nu ca privilegiu faţă de condiţia săracilor şi a oamenilor care trăiesc muncind şi trudind. Trebuie să ne punem în mod serios o întrebare: "O anumită viaţă, definită contemplativă şi declarată meritorie, n-a fost uneori o evadare din istorie şi din condiţia umană?". Spiritualitatea creştină - şi acest lucru astăzi trebuie afirmat cu putere - nu poate să aibă ca obiectiv ultim pacea interioară, cu atât mai puţin bună-starea cu noi înşine, ci iubirea faţă de alţii, caritatea trăită zilnic şi concret.

Când pontiful, în capitolul al doilea al exortaţiei, avertizează cu privire la riscurile gnosticismului şi pelagianismului, cere mai ales să se adere la realismul creştin al Evangheliei şi nu la canoane de spiritualitate care oricum trebuie supuse evaluării Evangheliei însăşi. Nu cunoaşterea intelectuală sau spiritualistă mântuieşte şi nici încrederea în propria voinţă, în propriile fapte, în îndeplinirea exactă a legilor, preceptelor şi metodelor indicate de multele spiritualităţi: numai iubirea lui Dumnezeu mântuieşte! Aşa încât, "şi atunci când existenţa vreunuia a fost un dezastru, şi atunci când îl vedem distrus de vicii şi de dependenţe, Dumnezeu este prezent în viaţa sa" (nr. 42). Da, pentru că harul, iubirea gratuită a lui Dumnezeu, Duh care iartă păcatele, acţionează mereu, şi în moduri pe care noi nu le cunoaştem şi în afara graniţelor pe care noi le trasăm. Într-adevăr - aşa cum afirmă sfântul Augustin - Dumnezeu invită fiecare persoană să facă ceea ce poate şi să ceară ceea ce nu poate (cf. nr. 49) pe calea urmării Domnului. De fapt, mântuirea vine numai de la Domnul şi fiecare fiinţă umană, fiecare creştin, "recunoaşte că este lipsit de adevărata dreptate şi că este justificat numai prin credinţa în Cristos" (nr. 52).

Acesta este mesajul cel mai nou al exortaţiei apostolice despre chemarea la sfinţenie, care este totuşi afirmare a mesajului veşnic al Evangheliei: "Cel care îl iubeşte pe altul a împlinit deja Legea" (Rom 13,8) şi "toată Legea este împlinită într-o singură poruncă: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Lev 19,18)" (Gal 5,14).

În centrul exortaţiei, în capitolul al treilea, papa schiţează faţa lui Isus, faţa primului destinatar al fericirilor, pentru că tocmai El e cel care le-a trăit pe deplin, scoţând din această experienţă autoritatea, exousia în proclamarea lor. Pentru Francisc fericirile sunt ilustrare a sfinţeniei creştine (cf. nr. 63), sunt proclamare a fericirii, a beatitudinii pe care discipolul lui Isus o cunoaşte trăindu-le şi arătând astfel trăsăturile sfinţeniei.

Pontiful comentează cele opt fericiri în versiunea lui Matei (cf. Mt 5,3-12). Cuvintele sale nu vor să fie ultimele şi nici singura interpretare a acestui text care în fiecare secol a inspirat comentarii, de la părinţii Bisericii la comentatorii din zilele noastre. În această ilustrare a fericirilor se simte spiritualitatea sa ignaţiană şi putea să fie altfel. Pe de altă parte, această exortaţie este rodul întregii sale vieţi spirituale, trăite într-un timp precis, inspirate dintr-o spiritualitate precisă şi într-o ţară care este a sa. Aşadar noi percepem în cuvintele sale o urmă de lectură a fericirilor printre multele parcurse, mărturisite şi puse în scris de alţi numeroşi martori ai lui Cristos. Pe papa nu-l interesează să fie citite fericirile numai în optica sa, ci mai degrabă să nu se uite această vestire aşa de decisivă şi rezumativă a trăsăturilor cerute de urmarea lui Isus. Este semnificativ că la predica de pe munte este alăturată predica Domnului despre judecata universală (cf. Mt 25,31-46), în care mântuirea este decisă de comportamentul avut de creştin în istorie, în faţa fratelui şi a surorii aflaţi în nevoie. Tocmai în cel flămând, în cel însetat, în străin, în cel care este gol, în cel bolnav şi în cel închis Cristos trebuie căutat, contemplat, iubit şi slujit. Creştinul este chemat să citească paginile fericirilor şi ale judecăţii primindu-le sine glossa, fără a le îndulci, ci considerându-le ilustrare a milostivirii necesare care trebuie trăită şi practicată precum "inima pulsantă a Evangheliei" (nr. 97).

Sfinţenia creştină nu este o acţiune personală de trăit şi de dus la plinătate numai în faţa lui Dumnezeu, ci este sfinţenie care în practica fraternităţii umane descoperă şi mărturiseşte paternitatea lui Dumnezeu. Fără ceilalţi niciodată nu este posibil un drum spre Dumnezeu; fără ceilalţi niciodată nu este posibilă comuniunea cu Cristos; fără ceilalţi niciodată nu putem fi mişcaţi de Duhul Sfânt. Dimpotrivă, tocmai iubirea faţă de aproapele poate mărturisi prezenţa iubirii faţă de Dumnezeu, deoarece a-l iubi pe Dumnezeu înseamnă absolut a împlini porunca sa, care este iubirea faţă de aproapele. Un sfânt care nu-i cunoaşte pe săraci, care nu se simte solidar cu cei din urmă, care nu trăieşte compasiunea cu cei suferinzi, este o minciună (pseudos) de sfinţenie. Va putea să fie un om ascetic, un care respectă practici religioase şi spirituale, dar nu va fi un discipol al lui Isus, aşadar nu va fi un creştin.

Ştim asta: săracii nu sunt frumoşi, străinii ne pot provoca frică şi ne complică viaţa, bolnavii adesea sunt insistenţi şi pretenţioşi, deranjând astfel cotidianitatea noastră, însă aceştia sunt "carnea lui Cristos", sunt primul său sacrament în lume. Idealul de sfinţenie creştină nu ignoră nedreptatea care este în lume, nu trece pe lângă victimele puterii şi violenţei, nu revendică ci ştie să discearnă pe cel sărac şi pe cel nevoiaş (cf. Ps 40 [41],2 conform Septuagintei), ştie să se îngrijească, ştie să asume apărarea lor şi responsabilitatea eliberării de asupririle lor. Acesta este cultul plăcut Dumnezeului lui Isus, pentru că El nu vrea ofrande şi jertfe, ci vrea ca viaţa noastră să fie dedicată şi oferită pentru alţii (cf. Rom 12,1), vrea milostivirea şi discernământul prezenţei sale în fraţii noştri şi în surorile noastre (cf. Os 6,6).

După această ilustrare a centralităţii mesajului fericirilor şi a amintirii judecăţii lui Dumnezeu cu privire la acţiunea noastră în istorie, în capitolul al patrulea papa Francisc indică anumite caracteristici ale sfinţeniei în lumea de astăzi. El evidenţiază cinci manifestări ale iubirii creştine, pentru a le reaminti celor care cred în Isus Cristos acelea care par urgenţe simţite mai ales astăzi. Din acest capitol trebuie subliniat înainte de toate apelul la credinţă, credinţa care este desigur un dar al lui Dumnezeu însă mereu trebuie cerut, păstrat şi reînnoit în viaţa creştină. Cine are credinţă (pistis), adeziune la Domnul, poate să devină credibil (pistos) în faţa altora şi astfel să mărturisească fidelitatea lui Dumnezeu care nu dispare niciodată.

O altă urgenţă indicată - aşa cum se spunea deja la început - este aceea a bucuriei: pontiful chiar vorbeşte despre importanţa simţului umorismului, pentru că "a fi creştini este «bucurie în Duhul Sfânt» (Rom 14,17)" (nr. 122), deoarece bucuria vorbeşte despre proximitatea fidelă a lui Dumnezeu, despre iubirea sa, despre săvârşirea de minunăţii în viaţa fiecăruia şi în istoria umanităţii. Desigur, nu este vorba despre bucuria lumească, individualistă şi fără ceilalţi, ci despre bucuria comuniunii (cf. nr. 128).

Apoi nu putea lipsi urgenţa lui parrhesia care este aşa de mult la inima lui Francisc: parrhesia ca lipsă de frică, aşadar îndrăzneala credinţei; parrhesia ca libertate trăită pentru a nu cădea sub povara Legii; parrhesia ca o convingere tare care învinge orice lipsă de fervoare, orice ezitare şi orice paralizie faţă de lucrurile noi pe care Dumnezeu ni le pregăteşte şi ni le oferă (cf. Is 43,19). Parrhesia este victoria asupra sindromului lui Iona, profetul ispitit de frică, neîncredere şi gelozie faţă de propria identitate, ezitant în primirea milostivirii lui Dumnezeu şi de aceea înclinat spre o slujire de condamnare a omenirii sărmane şi a tuturor creaturilor, de care Dumnezeu are compasiune.

Papa insistă apoi în mod deosebit pe urgenţa unei sfinţenii comunitare, adică a unui drum comunitar care trebuie parcurs mereu împreună, cu alţii şi niciodată singuri. Trebuie mărturisit că venim din secole în care spiritualitatea a fost adesea trăită în mod individualist, fără ca să se schiţeze pentru discipol orizontul comunitar. Este semnificativ că pontiful citează ca exemple apropiate de noi numai sfinţi manifestaţi în martiriul din ţările de misiune, până la cei şapte călugări trapişti din Algeria. Şi totuşi comunitatea, koinonia creştină, este locul în care se trăieşte experienţa lui Cristos înviat, se primeşte darul Duhului Sfânt, Duh al unităţii şi al diversităţilor reconciliate, se cunoaşte practica esenţială a poruncii noi date de Isus discipolilor săi (cf. In 13,34; 15,12) şi indicată ca unic semn al calităţii creştine a discipolilor săi (cf. In 13,35).

Comunitatea familială sau călugărească nu este un accident în viaţa creştină: este forma urmării lui Cristos, care a voit să trăiască vocaţia sa într-o viaţă comunitară de bărbaţi şi femei discipole şi care a indicat comunitatea familială ca naraţiune a alianţei fidele a lui Dumnezeu cu poporul său. A trăi în comunitate cere exerciţiul unei iubiri sincere, zilnice, concrete, nu ideale ci capabile să primească dificultăţile, tensiunile, conflictele şi să le depăşească în comuniunea pe care Duhul o edifică mereu. Aşadar, nu individualismului spiritual, ispită atât de prezentă astăzi pentru că individualismul cultural dominant inspiră din păcate, în spiritualitate şi în presupuse căi de sfinţenie, atitudini care nu sunt conforme cu koinonia, cu comuniunea care este Dumnezeu însuşi şi pe care Isus a voit să ne-o relateze şi s-o trăiască în mijlocul nostru.

Este în sfârşit urgenţa rugăciunii, adică a sta în prezenţa lui Dumnezeu, ascultarea cuvântului său, a-i spune tu Domnului pentru a-i spune pur şi simplu "amin" şi pentru a-l invoca pe Duhul său Sfânt şi milostivirea sa. Fără rugăciune, elocvenţa credinţei (cf. Iac 5,15), credinţa însăşi nu trăieşte ci ajunge să moară.

Ultimul capitol, cel despre căile sfinţirii, este dedicat la trei teme clasice pentru spiritualitatea creştină, teme centrale deja pentru părinţii din deşert şi de atunci reînnoite şi reactualizate mereu. Înainte de toate lupta spirituală, lupta împotriva ispitelor diavolului. Viaţa este o luptă (cf. Iob 7,1) şi viaţa creştină este luptă nu împotriva cărnii şi sângelui ci împotriva puterilor idolatrice alienante, care ne seduc şi ne fac sclavi (cf. Ef 6,12). Este luptă al cărei protagonist rămâne Domnul, pe care îl putem invoca astfel: "În lupta mea fii tu cel care luptă!" (Ps 43,1; 119,154). Este o luptă în care se poate experimenta bucuria datorită prezenţei Domnului care nu ne abandonează ispitei ci o învinge în noi şi ne face părtaşi de supunerea diavolului pe care El îl face să se retragă. Diavolul este o putere, diavolul este dezbinătorul, Satana este acuzatorul, este principele acestei lumi, dar în credinţă ştim că Isus l-a învins pentru totdeauna. Însă diavolul este încă activ şi nu trebuie să credem în prezenţa sa, pentru că o experimentăm în ispite, dar putem fi siguri că Domnul Isus îl învinge mereu în noi şi că harul ne eliberează de puterea sa întunecată şi alienantă.

Această luptă cere vigilenţă. "Cine este creştinul?", se întreba sfântul Vasile. Şi răspundea: "Cel care are un spirit vigilent". Pe calea sfinţeniei răsună apelurile repetate ale lui Isus: "Vegheaţi, vegheaţi". Trebuie să rămânem treji, să nu cedăm în faţa zăpăcirii spirituale, să nu obişnuim niciodată cu căderile, ci să primim mereu Cuvântul lui Dumnezeu care împiedică inima noastră să devină bătătorită, împietrită, insensibilă faţă de voinţa Domnului şi deci pradă corupţiei spirituale.

Ultima urgenţă a vieţii spirituale dar şi în viaţa Bisericii astăzi, aşa cum papa adesea avertizează şi subliniază, este discernământul. Discernământul este acea operaţiune care vine de la Duhul Sfânt, care se altoieşte în spiritul nostru uman permiţându-ne să percepem, să judecăm şi să facem ceea ce este după voinţa Domnului, aşadar este binele nostru, şi ceea ce în schimb contrazice viaţa bună, frumoasă şi fericită a creştinului. Discernământul este o temă foarte explorată, încă de Origene şi de părinţii din deşert, apoi de părinţii Bisericii nedespărţite şi de tradiţiile spirituale din Orient şi din Occident. Sfântul Ignaţiu de Loyola a făcut din el un punct central al drumului spiritual trăit şi apoi trasat pentru discipolii săi şi i-a furnizat o interpretare proprie, care însă nu epuizează bogăţia meditaţiei ecleziale despre această temă. Desigur, papa Francisc, ca iezuit, se referă mai ales la această tradiţie primită de el, dar nu vrea ca să se uite toată doctrina spirituală a părinţilor în această privinţă, mult mai variată şi bogată, care defineşte discernământul ca mama tuturor virtuţilor, darul şi exerciţiul decisiv pentru drumul de urmare a lui Cristos spre Împărăţie.

În orice caz, discernământul este unul dintre cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, esenţial în viaţa spirituală creştină, pentru că ne permite să-l ascultăm pe Domnul şi nu pe noi înşine şi cu atât mai puţin impulsurile care vin de la diavol. Discernământul ne permite să judecăm cu privirea lui Dumnezeu ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ne dă posibilitatea de a vedea semnele timpurilor şi ale locurilor, cu scopul de a trăi astăzi urmarea lui Cristos în compania oamenilor şi în comuniunea Bisericii.

Acestea sunt numai idei, indicaţii oferite Bisericii cu noi accente şi cu insistenţă deosebită. Însă exortaţia trebuie citită şi remeditată ca un dar care ne face să înţelegem că nu "ne facem sfinţi", ci Domnul ne face sfinţi în milostivirea sa infinită, dacă noi primim ca dar gratuit iubirea sa amabilă şi niciodată de meritat.

(După L'Osservatore Romano, 29 mai 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.