Pentru oameni obişnuiţi

De Paola Bignardi

Primul lucru care uimeşte în acest document este determinarea cu care se susţine că sfinţenia aparţine oamenilor obişnuiţi, care au o viaţă zilnică obişnuită făcută din lucruri simple care sunt structura existenţei tuturor. Aşadar o sfinţenie care nu este pentru puţini eroi sau pentru persoane excepţionale, ci care reprezintă modul obişnuit de a trăi existenţa creştină obişnuită. Consecinţa acestui lucru este spusă imediat: dacă nu există vocaţie sau condiţie existenţială incompatibilă cu chemarea la sfinţenie, atunci nu există viaţă creştină posibilă în afara acestui cadru exigent şi pasionant: viaţa creştină nu se poate realiza pe deplin decât în perspectiva sfinţeniei, nu există parcursuri intermediare sau acomodări cu ieftinire.

Regula ei este prezentată în capitolul al treilea şi al patrulea al documentului. Cartea de identitate a creştinului este dată de fericiri şi de ceea ce papa Francisc numeşte "marea regulă de comportament" propusă în capitolul 25 din Evanghelia lui Matei: milostivirea concretă faţă de cel sărac.

În fericiri este cartea de identitate a creştinului pentru că în ele se schiţează faţa Învăţătorului, pe care creştinul este chemat să o transpară în cotidianitatea vieţii sale (nr. 63). Cuvântul "fericit" este sinonim cu sfânt. Cine trăieşte în dăruirea de sine pentru că trăieşte după cuvântul lui Isus este sfânt şi ajunge la adevărata fericire.

Însă papa Francisc avertizează cu privire la ispita de a considera fericirile ca frumoase cuvinte profetice: ele merg împotriva curentului şi schiţează un stil diferit de cel al lumii. E suficient a citi simpla declinare care este făcută la sfârşitul descrierii fiecăreia dintre ele: sfântul este cel care este sărac în inimă; sfântul este cel care reacţionează cu blândeţe umilă; sfânt este cel care ştie să plângă cu alţii; sfânt este cel care caută dreptatea cu foame şi sete; sfânt este cel care priveşte şi acţionează cu milostivire; sfânt este cel care menţine inima curată de tot ceea ce murdăreşte iubirea; sfânt este cel care seamănă pace în jurul său; sfânt este cel care acceptă în fiecare zi calea Evangheliei în pofida faptului că asta îi procură probleme.

"Marea regulă de comportament" traduce în mod concret fericirile, mai ales cea a milostivirii. Exemplul care este prezentat la nr. 98 este chiar foarte concret şi arată discriminarea între a fi creştini şi a nu fi creştini. "Când întâlnesc o persoană care doarme sub intemperii, într-o noapte rece" (nr. 98) pot să-l consider un neprevăzut deranjant sau să recunosc în el o fiinţă umană cu aceeaşi demnitate a mea, ca şi mine iubit infinit de Tatăl: din atitudinea mea trece graniţa între a fi creştin şi a nu fi creştin.

Fericirile schiţează faţa Domnului Isus şi nu pot să fie trăite decât păstrând o unire intensă cu El. Dar nu este pe calea sfinţeniei nici acela care se teme de angajarea socială "considerând-o ceva superficial, lumesc, secularizat, imanentist, comunist, populist" (nr. 101); şi conclude textul: "Nu putem să ne propunem un ideal de sfinţenie care să ignore nedreptatea din această lume". Pentru că dacă sfinţenia înseamnă a trăi iubirea, dăruirea de sine aşa cum a trăit-o Domnul Isus, până la capăt, în manieră radicală şi totală, nu se va putea trece distraţi şi indiferenţi pe lângă fratele; şi pentru a face asta, creştinul va avea nevoie ca Domnul Isus să-l facă pe el capabil să iubească aşa cum a iubit El.

A trăi sfinţenia cere să fi realizat în propria viaţă acea unitate prin care se trece de la contemplarea feţei Domnului la gestul concret de caritate şi de la gest la faţă.

Capitolul al patrulea schiţează cinci mari manifestări ale iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele; cinci forme actuale, pentru că sfinţenia are forme concrete diferite în diferitele timpuri. Documentul este un instrument pentru a căuta formele sfinţeniei pentru astăzi. Cele cinci caracteristici propuse vor să se măsoare cu câteva riscuri şi limite ale culturii de astăzi: "anxietatea nervoasă şi violentă care ne risipeşte şi ne slăbeşte; negativitatea şi tristeţea; inactivitatea comodă, consumistă şi egoistă; individualismul şi atâtea forme de spiritualitate falsă fără întâlnire cu Dumnezeu care domină în piaţa religioasă actuală" (nr. 111).

Pentru aceasta, este nevoie de fermitate şi soliditate interioară pentru a rezista la agresivitatea care este înlăuntrul nostru, la ispita de a participa la acele forme moderne de violenţă cum sunt cele constituite de reţea, pentru a nu ne lăsa sugestionaţi de răul care se cuibăreşte subtil în relaţiile cu ceilalţi şi le otrăveşte...

Sfântul trăieşte cu bucurie şi are simţul umorismului; bucuria sa nu este bucuria năucă şi superficială, ci aceea care se naşte din conştiinţa că suntem infinit de iubiţi şi se exprimă în comuniunea fraternă.

În afară de asta sfinţenia este parresia, este curaj apostolic, este capacitate de a îndrăzni, de a experimenta, de a lua iniţiativa, de a se îndrepta spre noutate. Înseamnă a îndrăzni să se meargă spre periferii şi frontiere, pentru a descoperi că Domnul este deja acolo, "Isus ne precede în inima acelui frate, în trupul său rănit, în viaţa sa oprimată, în sufletul său întunecat. El este deja acolo" (135). Sfinţenia înseamnă a sfida obişnuinţa şi a ne lăsa mişcaţi de ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi de Cuvântul Celui Înviat.

Sfinţenia este un drum de parcurs în comunitate, aşa cum mărturisesc atâţia sfinţi, şi între ei călugării trapişti din Tibhirine, care s-au pregătit împreună pentru martiriu. Viaţa comunitară - în familie, în parohie, în comunitatea călugărească... - este "făcută din atâtea mici detalii zilnice" (nr. 143). Calea unităţii dorită de Isus în discursul de adio trece de la micile gesturi de fiecare zi.

În sfârşit, sfinţenia este rugăciune, făcută din tăcere, din a ne lăsa priviţi de Domnul, din a lăsa să alimenteze El căldura iubirii şi a duioşiei; este "contemplarea feţei lui Isus mort şi înviat care recompune umanitatea noastră". Sfinţenia înseamnă a ne lăsa transformaţi de Domnul şi de puterea Duhului său.

Aşadar, şi astăzi calea sfinţeniei este calea bucuriei.

(După L'Osservatore Romano, 10 aprilie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.