Două falsificări

De Gianni Valente

În capitolul al doilea al exortaţiei apostolice Gaudete et exsultate papa se opreşte asupra celor pe care defineşte "două falsificări ale sfinţeniei care ne-ar putea face să greşim drumul: gnosticismul şi pelagianismul". Apoi, încă o dată papa face referinţă la numele acestor două erezii "apărute în primele secole creştine", şi care după evaluarea sa "continuă să aibă o actualitate alarmantă" (35).

Pentru a încerca să sugereze ce caută gnosticism şi pelagianism într-un text papal despre chemarea universală la sfinţenie, merită să pornim chiar de la natura sfinţeniei, de la modul în care sfinţenia este trăită şi considerată în Biserică şi în învăţătura sa.

Şi această exortaţie repetă în atâtea moduri şi în atâtea pasaje că sfinţenia vine de la Dumnezeu. Este un rod, este un dar al harului în viaţa Bisericii. Asta înseamnă că sfinţenia nu este rezultatul unui efort propriu, nu este un munte de escaladat singuri. Înseamnă că nu se pot face strategii sau programe pastorale pentru "a produce" sfinţenia. Înseamnă mai ales că însuşi Cristos este iniţiatorul şi perfecţionatorul sfinţeniei. Pentru aceasta sfinţenia este comoara Bisericii: pentru că dacă există sfinţi înseamnă că Cristos este viu şi continuă să lucreze în ei, să mângâie şi să schimbe vieţile lor, şi noi putem vedea efectele. Şi tot pentru aceasta este adevărat şi că "propunerile înşelătoare" care se mişcă pe urma pelagianismului şi a gnosticismului reprezintă o piedică pentru chemarea universală de a fi sfinţi: de fapt, ele repropun în diferite forme vechea înşelătorie pelagiană sau cea gnostică: adică ascund sau înlătură necesitatea harului lui Cristos, sau golesc dinamica reală şi gratuită a acţiunii sale.

Sfântul Augustin scria că eroarea otrăvitoare a pelagienilor din timpul său era pretenţia de a identifica harul lui Cristos "în exemplul său şi nu în darul prezenţei sale". Conform lui Pelagiu, călugăr din secolul al V-lea de la care îşi ia numele acea erezie antică, natura tuturor fiinţelor umane n-ar fost rănită de păcatul lui Adam, aşadar toţi erau mereu în măsură să aleagă binele şi să evite păcatul exercitând pur şi simplu propria forţă de voinţă. Pentru Pelagiu, Cristos a venit mai ales pentru a da un exemplu bun şi era urmat ca un învăţător pentru a învăţa să se cultive propria virtute morală. Însă acest parcurs putea să fie făcut bazându-se pe propriile forţe şi lipsindu-se de El, de darul şi de ajutorul harului său.

Cu privire la acest punct exortaţia apostolică Gaudete et exsultate se pune în matca multelor pronunţări cu care în schimb magisteriul eclezial a repetat mereu că în condiţia reală în care se află toate fiinţele umane nu putem fi sfinţi şi nu putem nici măcar trăi o viaţă corectă pe urmele lui Isus fără intervenţia harului lui Cristos, fără a fi îmbrăţişaţi în manieră misterioasă dar reală de Duhul său.

Papa Francisc citează printre alte lucruri al doilea Sinod din Orange, care deja în 529 atesta că "până şi dorinţa de a fi făcuţi curaţi se naşte în noi prin lucrarea Duhului Sfânt". Citează şi Catehismul Bisericii Catolice, pentru a aminti că recunoaşterea necesităţii absolute a harului ar trebui să fie "una dintre marile convingeri dobândite definitiv de Biserică", dat fiind că "ia din inima Evangheliei" (55).

În schimb, trebuie să ne confruntăm mereu cu manifestări ale atitudinii pelagiene care se infiltrează şi în practicile cele mai obişnuite ale vieţii ecleziale.

Exortaţia apostolică vede o amprentă pelagiană în toţi cei care "se bazează numai pe propriile forţe" şi chiar atunci când vor să se arate fideli faţă de "un anumit stil catolic" (46), în realitate exprimă "ideea că totul depinde de efortul uman", fie el "canalizat prin norme şi structuri ecleziale" (58).

În schimb papa scrie că această chemare universală la sfinţenie este adresată chiar celui care recunoaşte că în fiecare pas al vieţii şi al credinţei este nevoie mereu de har. Pentru că - aşa cum se citeşte în text - "în această viaţă fragilităţile umane nu sunt vindecate complet o dată pentru totdeauna de har" (49). Şi lucrarea harului nu-i face pe oameni nişte super-oameni, ci "acţionează istoric şi, în mod obişnuit, ne ia şi ne transformă în mod progresiv" (50).

Şi cealaltă "propunere înşelătoare" semnalată de papa este asemănată cu o antică falsificare a noutăţii creştine, aceea a vechilor învăţături gnostice care adesea absorbeau cuvinte şi adevăruri ale credinţei creştine în sistemele lor conceptuale, dar făcând asta goleau din interior evenimentul creştin de istoricitatea sa.

Pentru teoriile gnostice, mântuirea consta într-un proces de auto-divinizare, un drum de cunoaştere în care subiectul trebuia să conştientizeze divinul pe care-l avea deja înlăuntrul său. În timp ce credinţa creştină recunoaşte că mântuirea şi fericirea pentru fiinţele umane sunt un dar gratuit al lui Dumnezeu, care ajunge la om din exterior, din afara lui.

Pentru aceasta şi istoriile celui care este chemat la sfinţenie, şi chiar cele ale sfinţilor deja canonizaţi, sunt presărate cu fapte, cu întâlniri, cu circumstanţe concrete în care lucrarea harului devine perceptibilă şi atinge şi schimbă vieţile lor. În manieră asemănătoare cu ceea ce li se întâmpla primilor discipoli ai lui Cristos, care în Evanghelie au putut să marcheze şi ora primei lor întâlniri cu Isus.

În schimb - scrie papa - mentalitatea gnostică alege mereu calea raţionamentelor abstracte şi formale şi astfel vrea să domine, "să domesticească misterul" (40). Şi acesta, şi în Biserică, este parcursul luat adesea de cel care este nerăbdător, nu aşteaptă cu umilinţă revelarea misterului, pentru că - aşa cum afirmă exortaţia apostolică - nu suportă faptul că "Dumnezeu ne depăşeşte infinit, este mereu o surpriză şi nu noi suntem cei care determinăm în ce împrejurare istorică să-l găsim, din moment ce nu depind de noi timpul şi locul şi modalitatea întâlnirii" (41).

Exortaţia apostolică avertizează că un spirit gnostic poate să se insinueze şi astăzi în viaţa Bisericii ori de câte ori se vrea să se facă abstracţie de formele concrete şi gratuite cu care lucrează harul şi se ia calea abstracţiei, care înaintează "dezincarnând misterul". De exemplu, asta se întâmplă când prevalează pretenţia de a reduce apartenenţa eclezială la "o serie de raţionamente şi cunoştinţe" de stăpânit (36), sau la "capacitatea de a înţelege profunzimea unor doctrine determinate" (37). Şi dacă creştinismul este redus la o serie de mesaje, de idei, fie ele şi ideea de Cristos sau ideea de har, făcând abstracţie de lucrarea sa reală, atunci în mod inevitabil misiunea Bisericii se reduce la o propagandă, un marketing, adică la căutarea de metode pentru a răspândi acele idei şi a-i convinge pe alţii să le susţină.

Exortaţia apostolică semnalează şi alte urme ale mentalităţii gnostice care se pot găsi şi în cercuri ecleziale, precum elitarismul celui care se simte superior mulţimilor de botezaţi, sau dispreţul faţă de cei imperfecţie, faţă de cei care cad, faţă de cei pe care gnosticii antici i-ar fi definit drept "carnalii".

Oricum, în faţa acestor fenomene de auto-complăcere eclezială, exortaţia apostolică nu începe bătălii culturale împotriva neo-gnosticilor şi neo-pelagienilor. Papa se roagă ca însuşi Domnul să elibereze Biserica de noile forme de gnosticism şi de pelagianism care pot frâna drumul atâtora "spre sfinţenie" (62). Intenţia întregului document nu este aceea de a stigmatiza noi forme de pelagianism şi gnosticism, ci numai aceea de a-i invita pe toţi să caute în fiecare zi faţa sfinţilor presăraţi în rândul poporului lui Dumnezeu şi de a-i recunoaşte ca semn real şi eficace al prezenţei şi al milostivirii lui Cristos.

(După L'Osservatore Romano, 10 aprilie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.