De ce să vorbim despre sfinţenie?

Prezentarea exortaţiei apostolice "Gaudete et exsultate"

De Angelo De Donatis

Exortaţia apostolică a papei despre chemarea la sfinţenie în lumea contemporană a fost prezentă în dimineaţa zilei de luni, 9 aprilie 2018, în Sala de Presă a Sfântului Scaun. Au intervenit arhiepiscopul Angelo De Donatis, vicar general al Sanctităţii Sale pentru Dieceza de Roma, jurnalistul Gianni Valente şi fostul preşedinte al Acţiunii Catolice Italiene, Paola Bignardi. Introduşi de directorul Sălii de Presă, Greg Burke, care a transmis şi un videoclip despre documentul pontifical, cei trei vorbitori au prezentat cele cinci părţi în care este împărţit şi au răspuns la câteva întrebări ale jurnaliştilor acreditaţi. În sfârşit, patru persoane de diferite naţionalităţi şi culturi, care au citit mai dinainte Gaudete et exsultate, au rămas la dispoziţia mass-media pentru a exprima şi a împărtăşi impresiile lor. Este vorba despre afganul Mohammad Jawad Haidari, musulman care a obţinut un master despre religia şi medierea culturală la Universitatea La Sapienza din Roma; despre canadianul Adam Hinsks, diacon iezuit şi astrofizician; despre sora Josepha, franceză, din fraternităţile monastice din Ierusalim; şi despre italiana Veronica Polacco, regizoare şi fostă actriţă, convertită recent la catolicism.

De ce o exortaţie despre chemarea la sfinţenie? Acest limbaj eclezial nu este, cel puţin, de "lucrători" (adică de călugări)? De fapt, cuvântul "sfinţenie" este considerat un pic învechit tocmai de acea lume contemporană căreia exortaţia ar vrea să se adreseze. Cine ar exprima astăzi cu acest cuvânt la ceea ce aspiră inima sa, pentru sine şi pentru propria existenţă zilnică?

Aceste scurte consideraţii, care exprimă probabil gândirea atâtor persoane, ne spun imediat care este provocarea pe care vrea s-o înfrunte exortaţia: să arate actualitatea perenă a sfinţeniei creştine, prezentându-i conţinutul, aşa cum este relatat de Scriptură, în aşa fel încât să poată fi propusă tuturor ca ţintă de dorit a propriului drum uman, ca o chemare pe care Dumnezeu o adresează fiecăruia. Papa Francisc sintetizează astfel: sfinţenia este "adevărata viaţă, fericirea pentru care am fost creaţi" (1). Contrariul sfinţeniei nu este, înainte de toate, o viaţă de păcat, cât mai ales "mulţumirea cu o existenţă mediocră, diluată şi inconsistentă" (1). A fi creştini înseamnă a primi de la Dumnezeu darul unei vieţi frumoase, bogate de sens, pline de gust, a porni pe un drum care să ne facă "mai vii şi mai umani" (32). Împotriva răului de a trăi sau acceptarea (împăcată în mod fals) nonsensului realităţii pentru a ne limita să locuim propriul fragment de existenţă, Dumnezeu oferă un drum de sfinţenie, curajos şi umanizator, de trăit în urmarea lui Cristos şi în reţeaua relaţiilor cu ceilalţi. Dumnezeu este cel de trei ori Sfânt şi revarsă asupra oamenilor însăşi viaţa sa divină: "Fiţi sfinţi, pentru că eu Domnul, sunt sfânt" (Lev 11,44), transfigurând existenţa omului şi făcând-o tot mai mult după chipul şi asemănarea sa.

Este evident că papa Francisc cu această exortaţie vrea să îndrepte atenţia spre ceea ce este decisiv şi esenţial în viaţa creştină şi să ne ajute să ţinem largă privirea noastre, împotriva ispitei de a reduce vizuala sau de a pierde orizontul, de a ne mulţumi şi "a vegeta". Apartenenţa la Domnul Isus şi la Biserică se dizolvă şi se goleşte de sens dacă nu se ţine dreaptă direcţia drumului în traiectoria sfinţeniei şi ajunge în mod fatal în căutarea a "altceva", a ceea ce n-are nimic de-a face cu construirea împărăţiei lui Dumnezeu.

Finalitatea exortaţiei nu este să ofere "un tratat despre sfinţenie, cu atâtea definiţii şi distincţii"; "obiectivul meu umil - scrie papa Francisc - este de a face să răsune încă o dată chemarea la sfinţenie, încercând s-o întrupăm în contextul actual, cu riscurile sale, provocările sale şi oportunităţile sale" (2). Deja Conciliul al II-lea din Vatican subliniase cu putere această chemare universală, reafirmând faptul că ea este adresată tuturor: "Întăriţi cu atâtea mijloace puternice de mântuire, toţi credincioşii, de orice condiţie şi stare, sunt chemaţi de Domnul, fiecare pe calea sa, la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui" (Lumen gentium, 11). Papa reia şi reafirmă acest punct al conciliului, actualizându-l şi făcându-l mai comprehensibil şi atrăgător pentru omul de astăzi.

Dintre temele atinse de papa, eu voi prelua primul (chemarea la sfinţenie) şi ultimul capitol (lupta spirituală, vigilenţa şi discernământul). Gianni Valente, al doilea, dedicat celor doi duşmani ai sfinţeniei, pelagianismul şi gnosticismul; Paola Bignardi al treilea şi al patrulea capitol: a trăi fericirile astăzi şi câteva caracteristici ale sfinţeniei în lumea actuală.

În ceea ce priveşte primul capitol, aş vrea să reiau patru puncte fundamentale, care reprezintă tot atâtea dimensiuni ale chemării la sfinţenie.

Înainte de toate papa vrea să ne spună că sfinţenia nu este un alt lucru faţă de viaţa pe care o ducem în toate zilele, ci este exact această existenţă obişnuită a noastre trăită în manieră extraordinară, pentru că este făcută frumoasă de harul lui Dumnezeu, de acţiunea Duhului Sfânt primit la Botez. Rodul Duhului este de fapt o viaţă trăită în bucurie şi în iubire, şi în asta constă sfinţenia. Nu există condiţii deosebite: sfinţenia nu este apanaj al celui care trăieşte dedicând mult timp rugăciunii sau studiului teologic sau exercitând o slujire deosebită în Biserică, ci este acea viaţă nouă care prin darul lui Dumnezeu este posibilă concret pentru toţi, "în ocupaţiile de fiecare zi, acolo unde se află fiecare" (14). Francisc aminteşte cuvintele cardinalului vietnamez Van Thuân, în zilele lungi de închisoare: "Trăiesc momentul prezent, umplându-l de iubire" (17). Papa dă în mod voit exemple de sfinţenie luându-le din viaţa obişnuită: "părinţii care-i cresc cu atâta iubire pe copiii lor, în bărbaţii şi în femeile care lucrează pentru a duce pâine acasă, în bolnavi, în călugăriţele bătrâne care continuă să zâmbească" (7). Sunt sfinţii "de la uşa vecină", sau "clasa de mijloc a sfinţeniei" (7, titlul unei cărţi a lui Joseph Malegue). Pentru aceasta, papa Francisc la un moment dat schimbă stilul şi se adresează direct interlocutorului său, celui care îl citeşte, pentru a-i spune că sfinţenia, adică viaţa adevărată şi fericită, este cu adevărat posibilă şi pentru tine: "Lasă ca harul Botezului tău să rodească pe un drum de sfinţenie. Lasă ca totul să fie deschis lui Dumnezeu şi în acest scop alege-l pe El, alege-l pe Dumnezeu mereu din nou. Nu te descuraja, pentru că ai puterea Duhului Sfânt pentru ca să fie posibil, şi sfinţenia, în fond, este rodul Duhului Sfânt în viaţa ta" (15; dar acel tu începe şi la numărul 10, 14 etc.). Conciliul, în textul citat deja, spunea: toţi sunt chemaţi, "fiecare pe calea sa". Nu este vorba de a copia lucrările sfinţilor, pentru că în definitiv fiecare are viaţa sa şi locul său în lume; este vorba în schimb, "sub impulsul harului lui Dumnezeu, de a construi cu atâtea gesturi acea figură de sfinţenie pe care Dumnezeu a voit-o pentru noi" (18). Chiar dacă viaţa mea ar fi prăbuşită în păcat sau în faliment, chemarea la sfinţenie ajunge la mine acolo unde sunt pentru a-mi dărui o repornire şi o posibilitate de reabilitare.

Alt punct: sfinţenie nu este posibilă singuri. Individualismul şi pretenţia de autosuficienţă nu duc la viaţa adevărată. Avem nevoie de ceilalţi, avem nevoie să simţim că viaţa noastră este inserată în aceea a poporului lui Dumnezeu, în care Duhul lui Dumnezeu revarsă sfinţenia sa. Dumnezeu nu ne mântuieşte singuri, ci aşa cum El a voit să se reveleze intrând în istoria unui popor, într-o "dinamică populară", scrie papa (6), tot aşa şi parcursul nostru de apropiere de Domnul şi de creştere în credinţă este posibil numai în cadrul "reţelei complexe de relaţii interpersonale care se stabilesc în comunitatea umană" (7). Francisc citează aici omilia pentru începerea slujirii petrine a papei Benedict: "Nu trebuie să duc singur ceea ce în realitate n-aş putea duce niciodată singur": sfântul popor al lui Dumnezeu "mă ocroteşte, mă susţine şi mă poartă". În Biserică găsesc mărturia celorlalţi, a sfinţilor canonizaţi, a persoanelor mai umile, a celui care "cu statornicie merge înainte zi de zi" (7); în Biserică "vei găsi tot ceea ce ai nevoie pentru a creşte spre sfinţenie. Domnul a umplut-o de daruri cu Cuvântul, Sacramentele, sanctuarele, viaţa comunităţilor, mărturia sfinţilor, şi o frumuseţe multiformă care provine din iubirea Domnului" (15). În poporul lui Dumnezeu este prezent un stil masculin şi unul feminin de a trăi sfinţenia, amândouă "indispensabile pentru a reflecta sfinţenia lui Dumnezeu în această lume" (12). De asemenea, "în afara Bisericii catolice şi în locuri foarte diferite", Duhul ridică "semne ale prezenţei sale, care-i ajută pe înşişi discipolii lui Cristos" (9, citând Novo millennio ineunte). Cum se înţelege, spiritualitatea creştină este în mod esenţial comunitară, eclezială, profund diferită şi departe de o viziune elitară sau de eroism individual al sfinţeniei.

Izvorul din care provine sfinţenia este Domnul Isus, ţinta spre care tinde este istoria umană, transformarea istoriei în împărăţia lui Dumnezeu. Acesta este un punct central. Scrie papa că fiecare om care vine în această lume are "nevoie să conceapă totalitatea vieţii sale ca pe o misiune" (23). Când mă întreb: "De ce m-am născut? De ce trăiesc şi la ce foloseşte viaţa mea? Care este contribuţia mea la creşterea acestei lumi?, mă întreb despre care este misiunea mea. Ei bine, "fiecare sfânt este o misiune" (19), adică este un trimis de Tatăl pentru a-l întrupa şi a-l face prezent pe Cristos, omul nou, în lume. De fapt, Isus este izvorul oricărei sfinţenii: Duhul Sfânt nu face altceva decât să reproducă astăzi, în noi, trăsăturile feţei lui Cristos. Însă, fiecare într-un mod diferit: există sfinţi care reproduc viaţa sa ascunsă la Nazaret, alţii apropierea sa de cei din urmă; soţii devin sacrament al lui Cristos mire, preoţii sacramentul lui Cristos Bun Păstor... "Contemplarea acestor mistere, aşa cum propunea sfântul Ignaţiu de Loyola, ne orientează să le întrupăm în alegerile noastre şi în atitudinile noastre" (20). Pe de altă parte Cristos a fost trimis pentru Împărăţie, pentru aceasta spune Francisc, adresându-se tot fiecăruia dintre noi cititorii săi, şi tu "nu te vei sfinţi fără să te încredinţezi trup şi suflet pentru a da ceea ce este mai bun din tine pentru această angajare" (25). Sfinţenia creştină nu înstrăinează de angajarea faţă de istoria umană, dimpotrivă! Sfinţii sunt revoluţionari periculoşi, pentru că sunt decişi să intre total în joc pentru misiunea încredinţată lor de Tatăl. Ştiu că acela care îşi pierde viaţa pentru împărăţie, o regăseşte, ca Isus. Aşa cum reafirmase Francisc în Evangelii gaudium (87-92) din spiritualitatea creştină nu se poate scoate întruparea şi crucea, eventual pentru a se dedica unui Dumnezeu al bunăstării personale, dezlipit de evenimentele umane, de trupul îndurerat al fiilor săi. Nu există sfinţenie creştină acolo unde spiritualitatea se dezlipeşte de istorie şi în numele unei comuniuni vagi, eventual cu "energii armonizatoare", uită comuniunea cu celelalte fiinţe umane şi căutarea feţei celuilalt, uită fraternitatea şi revoluţia duioşiei. Nouă ne este încredinţată misiunea de a primi această chemare la sfinţenie, făcută din imitarea lui Isus şi angajare cu El pentru transformarea istoriei umane. "Fie ca tu să poţi recunoaşte care este acel cuvânt, acel mesaj al lui Isus pe care Dumnezeu doreşte să-l spună lumii cu viaţa ta" (24).

Această propunere de viaţă care este sfinţenia creştină tinde treptat să-l conformeze pe om cu Cristos unificând şi integrând viaţa sa. Rugăciunea şi acţiunea în lume, timpi de tăcere şi timpi de slujire, viaţă familială şi angajarea muncii, "totul poate să fie acceptat şi integrat ca parte a propriei existenţe în această lume şi face parte din drumul de sfinţire" (26). Căutarea momentelor de singurătate şi de tăcere, ieşind din cursa febrilă din care este făcută viaţa noastră este în vederea acestei unificări interioare sub privirea lui Dumnezeu. În acest spaţiu personal, în contact în sfârşit cu adevărul despre noi înşine, vom putea trăi un dialog sincer cu Domnul şi să ne lăsăm invadaţi de El. "Nu-ţi fie frică să ţinteşti mai sus, să te laşi iubit şi eliberat de Dumnezeu. Nu-ţi fie frică să te laşi condus de Duhul Sfânt. Sfinţenia nu te face mai puţin uman, pentru că este întâlnirea slăbiciunii tale cu forţa harului său" (34).

Permiteţi să adaug câteva cuvinte despre ultimul capitol, pentru că este vorba despre o parte oricum foarte importantă a exortaţiei. Titlul explică faptul că drumul spre sfinţenie implică lupta şi cere atitudinea unei vigilenţe constante. Pentru a o trăi, trebuie să cerem darul discernământului.

Lupta este împotriva "mentalităţii lumeşti", "împotriva propriei fragilităţi şi a propriilor înclinaţii" dezordonate, dar este şi "o luptă împotriva Celui Rău" (159-161). Papa Francisc, aşa cum ştim, vorbeşte adesea despre asta şi în exortaţie subliniază că atunci când se vorbeşte despre Duşman nu avem de-a face numai cu "un mit, o reprezentare, un simbol, o figură sau o idee" (161), ci "cu o fiinţă personală care ne chinuieşte" (40). În Tatăl nostru ultima invocaţie în realitate este "ne mântuieşte de Cel Rău". Scopul Duşmanului este acela de a ne despărţi de Dumnezeu, făcându-ne să trecem de la experienţa păcătosului iertat, a celui "milostivit" (păcatul ca loc al întâlnirii eliberatoare şi umanizatoare cu milostivirea lui Dumnezeu), la acea răsturnare a realităţii noastre de fiu al lui Dumnezeu care este corupţia (164-165). Aici este necesar de exercitat o mare vigilenţă, deoarece coruptul este cel care trăieşte o "orbire comodă şi autosuficientă, unde până la urmă totul pare permis" (165). Satana aici este capabil "să se mascheze în înger de lumină", numai să ne înşele şi să ne conducă în autoreferenţialitatea cea mai radicală (165).

Ce-i de făcut? Papa ne invită să cerem darul discernământului. Acest har al Duhului se transformă într-o privire permanentă asupra realităţii: aceea care este în inima noastră (gândurile, sentimentele, dorinţele noastre, acolo unde Dumnezeu stimulează, atrage, mângâie...) şi realitatea care ne înconjoară, unde Duhul acţionează trezind ceea ce conciliul numeşte "semnele timpurilor" (Gaudium et spes, 11). "Discernământ" este cu adevărat un cuvânt cheie al acestui pontificat, pentru că exprimă stilul şi modalitatea spirituală cu care discipolul lui Isus şi comunitatea sunt chemaţi să interpreteze lucrurile vieţii, să decidă alegând voinţa lui Dumnezeu, să realizeze împărăţia sa în lume: Nu este vorba numai de inteligenţă sau de bun simţ, nici cu atât mai puţin de a folosi aportul ştiinţelor umane (psihologie, sociologie...) crezându-le ca rezolutive. Discernământul transcende toate acestea, pentru că punându-ne în tăcere şi în rugăciune în faţa Domnului, cu o atitudine de totală deschidere, "ne dispunem să ascultăm: pe Domnul, pe ceilalţi, realitatea însăşi care mereu ne interpelează în moduri noi". Numai cel care "are libertatea de a renunţa la propriul punct de vedere parţial şi insuficient, la propriile obiceiuri şi la propriile scheme, este realmente disponibil să primească o chemare care strică siguranţele sale" (172). De exemplu, papa Francisc cere tuturor creştinilor "să nu neglijeze să facă în fiecare zi, în dialog cu Domnul care ne iubeşte, o sinceră cercetare a cugetului" (169), creând astfel în propria viaţă personală un spaţiu de singurătate şi de rugăciune în care să citească şi să înţeleagă propria viaţă, percepând acolo apelurile lui Dumnezeu.

"În ziua de astăzi aptitudinea la discernământ a devenit deosebit de necesară", pentru că "suntem expuşi la ispita unui zapping constant... putem să ne transformăm cu uşurinţă în păpuşi la îndemâna tendinţelor momentului" (167).

Închei cu citatul foarte frumos al frazei care se găseşte pe mormântul sfântului Ignaţiu de Loyola şi pe care papa Francisc o aminteşte în notă pentru a descrie viaţa trăită în atitudinea permanentă a discernământului: Non coerceri a maximo, contineri tamen a minimo divinum est, "Să nu ai nimic mai mare care să te limiteze şi totuşi să stai în ceea ce este mai mic: acest lucru este divin".

(După L'Osservatore Romano, 10 aprilie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.