Papa Francisc: Sfânta Liturghie a Divinei Îndurări (8 aprilie 2018)

În evanghelia de astăzi revine de mai multe ori verbul a vedea: „Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul” (In 20,20); apoi i-au spus lui Toma: „L-am văzut pe Domnul” (v. 25). Însă evanghelia nu descrie cum l-au văzut, nu-l descrie pe Cel Înviat, evidenţiază numai un amănunt: „Le-a arătat mâinile şi coasta” (v. 20). Pare că vrea să ne spună că discipolii l-au recunoscut pe Isus aşa: prin intermediul rănilor sale. Acelaşi lucru i s-a întâmplat lui Toma: şi el voia să vadă „în mâinile sale semnul cuielor” (v. 25) şi după ce a văzut, a crezut (v. 27).

În pofida necredinţei sale, trebuie să-i mulţumim lui Toma pentru că nu s-a mulţumit să audă spunându-se de alţii că Isus era viu şi nici să-l vadă în carne şi oase, ci a voit să vadă înăuntru, să atingă cu mâna rănile sale, semnele iubirii sale. Evanghelia îl numeşte pe Toma „Geamănul” (v. 24) şi în asta este cu adevărat fratele nostru geamăn. Pentru că nici nouă nu ne este îndeajuns să ştim că Dumnezeu există: nu ne umple viaţa un Dumnezeu înviat dar îndepărtat; nu ne atrage un Dumnezeu distant, oricât ar fi de drept şi sfânt. Nu: şi noi avem nevoie să-l „vedem pe Dumnezeu”, să atingem cu mâna că a înviat şi a înviat pentru noi.

Cum putem să-l vedem? Ca discipolii: prin rănile sale. Privind acolo, ei au înţeles că nu-i iubea din glumă şi că îi ierta, cu toate că printre ei erau cel care l-a renegat şi cei care l-au abandonat. A intra în rănile sale înseamnă a contempla iubirea nemăsurată care provine din inima sa. Acesta este drumul. Înseamnă a înţelege că inima sa bate pentru mine, pentru tine, pentru fiecare dintre noi. Iubiţi fraţi şi surori, putem să ne considerăm şi să ne numim creştini, şi să vorbim despre multele valori frumoase ale credinţei, dar, ca discipoli, avem nevoie să-l vedem pe Isus atingând iubirea sa. Numai aşa mergem la inima credinţei şi, ca discipoli, găsim o pace şi o bucurie (cf. v. 19-20) mai puternice decât orice îndoială.

Toma, după ce a văzut rănile Domnului, a exclamat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (v. 28). Aş vrea să atrag atenţia asupra acelui adjectiv pe care îl repetă Toma: al meu. Este un adjectiv posesiv şi, dacă reflectăm, ar putea să pară nepotrivit să-l referim la Dumnezeu: cum poate Dumnezeu să fie al meu? Cum pot să-l fac pe Cel Atotputernic al meu? În realitate, spunând al meu nu-l profanăm pe Dumnezeu, ci noi cinstim milostivirea sa, pentru că el a voit „să devină al nostru”. Şi ca într-o istorie de iubire, îi spunem: „Te-ai făcut om pentru mine, ai murit şi ai înviat pentru mine şi atunci nu eşti numai Dumnezeu; eşti Dumnezeul meu, eşti viaţa mea. În tine am găsit iubirea pe care o căutam şi mult mai mult, cum nu mi-aş fi imaginat vreodată”.

Dumnezeu nu se supără să fie „al nostru”, pentru că iubirea cere destăinuire, milostivirea cere încredere. Deja la începutul celor zece porunci Dumnezeu spunea: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău” (Ex 20,2) şi reafirma: „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos” (v. 5). Iată propunerea lui Dumnezeu, iubitor gelos care se prezintă ca Dumnezeul tău. Şi din inima emoţionată a lui Toma iese răspunsul: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Intrând astăzi, prin intermediul rănilor, în misterul lui Dumnezeu, înţelegem că milostivirea nu este o calitate a sa printre altele, ci palpitaţia inimii sale înseşi. Şi atunci, ca Toma, nu mai trăim ca discipoli nesiguri, evlavioşi dar şovăielnici; devenim şi noi adevăraţi îndrăgostiţi de Domnul! Nu trebuie să ne fie frică de acest cuvânt: îndrăgostiţi de Domnul.

Cum să gustăm această iubire, cum să atingem astăzi cu mâna milostivirea lui Isus? Ne sugerează tot evanghelia, când subliniază că în însăşi seara de Paşti (cf. v. 19), adică abia înviat, Isus, ca prim lucru, îl dăruieşte pe Duhul pentru a ierta păcatele. Pentru a experimenta iubirea trebuie trecut pe acolo: a ne lăsa iertaţi. A ne lăsa iertaţi. Mă întreb pe mine şi vă întreb pe fiecare dintre voi: eu mă las iertat? Pentru a experimenta acea iubire, trebuie trecut pe acolo. Eu mă las iertat? „Dar, părinte, a merge la spovadă pare dificil…” În faţa lui Dumnezeu suntem tentaţi să facem ca discipolii din evanghelie: să ne baricadăm cu uşile încuiate. Ei făceau asta de teamă şi nouă ne este teamă, ruşine să ne deschidem şi să spunem păcatele. Fie ca Domnul să ne dea harul de a înţelege ruşinea, de a o vedea nu ca o uşă încuiată, ci ca primul pas al întâlnirii. Când simţim ruşine, trebuie să fim recunoscători: înseamnă că nu acceptăm răul şi acest lucru este bun. Ruşinea este o invitaţie secretă a sufletului care are nevoie de Domnul pentru a învinge răul. Drama este atunci când nu ne mai ruşinăm de nimic. Să nu ne fie frică să simţim ruşine! Şi să cerem de la ruşine la iertare! Să nu vă fie frică să vă ruşinaţi! Să nu vă fie frică.

Există în schimb o uşă încuiată în faţa iertării Domnului, cea a resemnării. Resemnarea este mereu o uşă încuiată. Au experimentat asta discipolii, care la Paşti constatau cu amărăciune cum totul a devenit ca mai înainte: erau tot acolo, la Ierusalim, descurajaţi; „capitolul Isus” părea terminat şi după atâta timp cu el nu s-a schimbat nimic, să ne resemnăm. Şi noi putem gândi: „Sunt creştin de atâta timp, şi totuşi în mine nu se schimbă nimic, fac mereu obişnuitele păcate”. Atunci, descurajaţi, renunţăm la milostivire. Însă Domnul ne interpelează: „Nu crezi că milostivirea mea este mai mare decât mizeria ta? Eşti recidivist în a păcătui? Fii recidivist în a cere milostivire şi vom vedea cine va câştiga!” Şi după aceea – cine cunoaşte sacramentul iertării ştie asta -  nu este adevărat că totul rămâne ca mai înainte. La fiecare iertare suntem reîmprospătaţi, încurajaţi, pentru că ne simţim de fiecare dată mai iubiţi, mai îmbrăţişaţi de Tatăl. Şi atunci când, fiind iubiţi, recădem, simţim mai multă durere decât înainte. Este o durere benefică, durere care lent ne dezlipeşte de păcat. Descoperim atunci că forţa vieţii înseamnă a primi iertarea lui Dumnezeu şi a merge înainte, din iertare în iertare. Aşa merge viaţa: din ruşine în ruşine, din iertare în iertare. Aceasta este viaţa creştină.

După ruşine şi resemnare există o altă uşă încuiată, uneori blindată: păcatul nostru, acelaşi păcat. Când comit un păcat mare, dacă eu, cu toată onestitatea, nu vreau să mă iert, de ce ar trebui s-o facă Dumnezeu? Însă această uşă este încuiată numai dintr-o parte, a noastră; pentru Dumnezeu nu este niciodată de netrecut. Lui, aşa cum învaţă evanghelia, îi place să intre chiar „când uşile sunt încuiate” – am auzit asta –, când orice prag pare blocat. Acolo Dumnezeu săvârşeşte minunăţii. El nu decide niciodată să se despartă de noi, noi suntem cei care-l lăsăm afară. Însă atunci când ne spovedim se întâmplă nemaiauzitul: descoperim că tocmai acel păcat, care ne ţinea departe de Domnul, devine locul întâlnirii cu el. Acolo Dumnezeul rănit de iubire vine în întâmpinarea rănilor noastre. Şi face rănile noastre mizerabile asemenea cu rănile sale glorioase. Există o transformare: rana mea mizerabilă se aseamănă cu rănile sale glorioase. Pentru că el este milostivire şi săvârşeşte minunăţii în mizeriile noastre. Ca Toma, să cerem astăzi harul de a-l recunoaşte pe Dumnezeul nostru: să găsim în iertarea sa bucuria noastră, să găsim în milostivirea sa speranţa noastră.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.