Papa Francisc: Omilia de la Liturghia Crismei (29 martie 2018)

Iubiţi fraţi, preoţi din Dieceza de Roma şi din celelalte dieceze din lume!

Citind textele de la liturgia de astăzi îmi venea în minte, cu insistenţă, textul din Deuteronom care spune: "Care este neamul acela atât de mare încât să aibă dumnezeii lui atât de aproape cum îl avem noi pe Domnul Dumnezeul nostru ori de câte ori îl chemăm?" (4,7). Apropierea lui Dumnezeu... apropierea noastră apostolică.

În textul din profetul Isaia îl contemplăm pe trimisul lui Dumnezeu deja "uns şi trimis", în mijlocul poporului său, aproape de cei săraci, de bolnavi, de cei închişi...; şi Duhul care "este asupra lui", care-l împinge şi îl însoţeşte de-a lungul drumului.

În Psalmul 88 vedem cum compania lui Dumnezeu, care încă din tinereţe a condus prin mâna regelui David şi i-a oferit braţul său, acum când este bătrân ia numele de fidelitate: apropierea menţinută în decursul timpului se numeşte fidelitate.

Apocalipsul ne apropie, până la a ni-l face vizibil, de "Erchomenos", de Domnul în persoană care mereu "vine", mereu. Aluzia la faptul că îl vor vedea "şi cei care l-au străpuns" ne face să simţim că mereu sunt vizibile rănile Domnului înviat, că Domnul ne vine mereu în întâmpinare dacă noi vrem "să ne apropiem" de carnea tuturor celor care suferă, în special a copiilor.

În imaginea centrală din Evanghelia de astăzi îl contemplăm pe Domnul prin ochii consătenilor săi care era "îndreptaţi spre El" (Lc 4,20). Isus s-a ridicat pentru a citi în sinagoga din Nazaret. I-a fost dat sulul profetului Isaia. L-a desfăcut până a găsit textul despre trimisul lui Dumnezeu. A citit cu glas tare: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns... m-a trimis..." (61,1). Şi a încheiat stabilind apropierea aşa de provocatoare din acele cuvinte: "Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o" (Lc 4,21).

Isus găseşte textul şi citeşte cu competenţa cărturarilor. El ar fi putut foarte bine să fie un cărturar sau în învăţător al legii, dar a voit să fie un "evanghelizator", un predicator de stradă, "Mesagerul veştilor bune" pentru poporul său, predicatorul ale cărui picioare sunt frumoase, cum spune Isaia (cf. 52,7). Predicatorul este apropiat.

Aceasta este marea alegere a lui Dumnezeu: Dumnezeu a ales să fie unul care stă aproape de poporul său. Treizeci de ani de viaţă ascunsă! Numai după aceea va începe să predice. Este pedagogia întrupării, a înculturării; nu numai în culturile îndepărtate, chiar şi în propria parohie, în noua cultură a tinerilor...

Apropierea este mai mult decât numele unei virtuţi deosebite, este o atitudine care implică toată persoana, modul său de a stabili legături, de a fi în acelaşi timp în ea însăşi şi atentă faţă de celălalt. Când oamenii spun despre un preot că "este apropiat", de obicei evidenţiază două lucruri: primul este că "e prezent mereu" (contrariul lui "nu este de găsit niciodată": "Ştiu, părinte, că dumneavoastră sunteţi foarte ocupat" - spun adesea). Şi celălalt lucru este că ştie să găsească un cuvânt pentru fiecare. "Vorbeşte cu toţi - spun oamenii -: cu cei mari, cu cei mici, cu săracii, cu cei care nu cred...". Preoţi apropiaţi, care sunt prezenţi, care vorbesc cu toţi... Preoţi de stradă.

Şi unul care a învăţat bine de la Isus să fie predicator de stradă a fost Filip. Spune cartea Faptele Apostolilor că mergea din loc în loc anunţând Vestea Bună a Cuvântului, predicând în toate oraşele, şi că acestea se umpleau de bucurie (cf. 8,4-8). Filip era unul dintre aceia pe care Duhul putea să-i "sechestreze" în orice moment şi să-i facă să plece pentru a evangheliza, mergând dintr-un loc în altul, unul capabil chiar să boteze oameni de bună credinţă, precum ministrul reginei Etiopiei, şi să facă asta acolo, de-a lungul drumului (cf. Fap 8,5.36-40).

Apropierea, iubiţi fraţi, este cheia evanghelizatorului pentru că este o atitudine-cheie în Evanghelie (Domnul o foloseşte pentru a descrie Împărăţia). Noi considerăm ceva dobândit că apropierea este cheia milostivirii, pentru că milostivirea n-ar fi aşa dacă nu s-ar strădui mereu, ca "bună samariteană", pentru a elimina distanţele. Însă cred că avem nevoie să dobândim mai bine faptul că apropierea este şi cheia adevărului; nu numai a milostivirii, ci şi cheia adevărului. Se pot elimina distanţele în adevăr? Da, se poate. De fapt, adevărul nu este numai definiţia care permite să se numească situaţiile şi lucrurile ţinându-le la distanţă cu concepte şi raţionamente logice. Nu este numai asta. Adevărul este şi fidelitate (emeth), aceea care-ţi permite să numeşti persoanele cu propriul lor nume, aşa cum le numeşte Domnul, înainte de a le clasifica sau de a defini "situaţia lor". Şi aici, există această obişnuinţă - urâtă, nu-i aşa? - a "culturii adjectivului": acesta este aşa, acesta este un aşa, acesta este un aşa... Nu, acesta este fiu al lui Dumnezeu. După aceea, va avea el virtuţile sau defectele, dar adevărul fidel al persoanei şi nu adjectivul făcut substanţă.

Trebuie să fim atenţi să nu cădem în ispita de a ne face idoli din unele adevăruri abstracte. Sunt idoli comozi, la îndemână, care dau un anumit prestigiu şi putere şi sunt greu de recunoscut. Pentru că "adevărul-idol" se camuflează, foloseşte cuvintele evanghelice ca pe o haină, dar nu permite ca să i se atingă inima. Şi, ceea ce este mult mai rău, îndepărtează pe oamenii simpli de apropierea vindecătoare a Cuvântului şi a sacramentelor lui Isus.

Asupra acestui punct, să ne adresăm Mariei, Mama preoţilor. O putem invoca drept "Sfânta Fecioară Maria a Apropierii": "Ca o adevărată mamă, merge cu noi, luptă cu noi şi revarsă neîncetat apropierea iubirii lui Dumnezeu" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 286), în aşa fel încât nimeni să nu se simtă exclus. Mama noastră nu numai că este aproape prin slujirea sa cu acea "grijă" (ibid., 288) care este o formă de apropiere, ci şi cu modul său de a spune lucrurile. La Cana, promptitudinea şi tonul cu care le spune servitorilor: "Faceţi tot ce vă va spune" (In 2,5), va face în aşa fel încât acele cuvinte să devină modelul matern al oricărui limbaj eclezial. Însă, pentru a le spune ca ea, în afară de a cere harul, trebuie să ştim să stăm acolo unde se "gătesc" lucrurile importante, acelea care contează pentru orice inimă, orice familie, orice cultură. Numai în această apropiere - putem spune "de bucătărie" - se poate discerne care este vinul care lipseşte şi care este vinul de calitatea mai bună pe care Domnul vrea să-l dea.

Vă sugerez să medităm trei domenii de apropiere sacerdotală în care aceste cuvinte: "Faceţi tot ce vă va spune Isus" trebuie să răsune - în mii de moduri diferite dar cu unul şi acelaşi ton matern - în inima persoanelor cu care vorbim: domeniul însoţirii spirituale, cel al spovezii şi cel al predicării.

Apropierea în dialogul spiritual o putem medita contemplând întâlnirea Domnului cu samariteana. Domnul o învaţă să recunoască înainte de toate cum să adore, în Duh şi adevăr; apoi, cu delicateţe, o ajută să dea un nume păcatului său, fără a o ofensa; şi în sfârşit Domnul se lasă contagiat de spiritul său misionar şi merge cu ea ca să evanghelizeze în satul său. Model de dialog spiritual, acesta al Domnului, care ştie să aducă la lumină păcatul samaritenei fără ca să arunce umbră asupra rugăciunii sale de adoratoare şi nici să pună piedici vocaţiei sale misionare.

Apropierea în spovadă o putem medita contemplând textul despre femeia adulteră. Acolo se vede clar cum apropierea este decisivă pentru că adevărurile despre Isus mereu apropie şi se spun (se pot spune mereu) faţă în faţă. A-l privi pe celălalt în ochi - ca Domnul când se ridică în picioare după ce a fost în genunchi aproape de adultera pe care voiau s-o ucidă cu pietre şi îi spune: "Nici eu nu te condamn" (In 8,11) - nu înseamnă a merge împotriva legii. Şi se poate adăuga: "De acum să nu mai păcătuieşti" (ibid.) nu cu un ton care aparţine domeniului juridic al adevărului-definiţie - tonul celui care trebuie să determine care sunt condiţionările Milostivirii divine - ci cu expresia care se spune în domeniul adevărului-fidel, care permite păcătosului să privească înainte şi nu înapoi. Tonul corect al acestui "să nu mai păcătuieşti" este cel al duhovnicului care spune asta dispus să repete de şaptezeci de ori câte şapte.

În sfârşit, domeniul predicării. Să medităm asupra lui gândindu-ne la cei care sunt departe şi facem asta ascultând prima predică a lui Petru, care se situează în contextul evenimentului Rusaliilor. Petru vesteşte că acel cuvânt este "pentru toţi cei care sunt departe" (Fap 2,39) şi predică în aşa fel încât kerygma "străpunge inima lor" şi îi face să întrebe: "Ce trebuie să facem?" (Fap 2,37). Întrebare care, aşa cum spuneam, trebuie s-o punem şi la care trebuie să răspundem tot în ton marian, eclezial. Omilia este piatra de comparaţie "pentru a evalua apropierea şi capacitatea de întâlnire a unui păstor cu poporul său" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 135). În omilie se vede cât de aproape am fost de Dumnezeu în rugăciune şi cât de aproape suntem de oamenii noştri în viaţa lor zilnică.

Vestea bună se realizează atunci când aceste două apropieri se alimentează şi se îngrijesc reciproc. Dacă te simţi departe de Dumnezeu, dar te rog, apropie-te de poporul său, care te va vindeca de ideologiile care ţi-au lâncezit fervoarea. Cei mici te vor învăţa să-l priveşti pe Isus într-un mod diferit. În ochii lor, Persoana lui Isus este fascinantă, exemplul său bun dă autoritate morală, învăţăturile sale folosesc pentru viaţă. Şi dacă tu, te simţi departe de oameni, apropie-te de Domnul, de Cuvântul său: în Evanghelie, Isus te va învăţa modul său de a-i privi pe oameni, cât valorează în ochii săi fiecare dintre cei pentru care şi-a vărsat sângele pe cruce. În apropierea de Dumnezeu, Cuvântul se va face trup în tine şi vei deveni un preot apropiat de orice trup. În apropierea de poporul lui Dumnezeu, trupul său dureros va deveni cuvânt în inima ta şi vei avea despre ce să vorbeşti cu Dumnezeu, vei deveni un preot mijlocitor.

Preotul apropiat, care merge în mijlocul oamenilor săi cu apropierea şi duioşia de bun păstor (şi, în pastoraţia sa, uneori stă în faţă, uneori în mijloc şi uneori în spate), oamenii nu numai că-l apreciază mult, merg mai departe: simt faţă de el ceva special, ceva ce simt numai în prezenţa lui Isus. De aceea nu este un lucru în plus această recunoaştere a apropierii noastre. În ea noi jucăm dacă Isus va fi făcut prezent în viaţa omenirii, sau dacă va rămâne pe planul ideilor, închis în caractere mici, întrupat cel mult în vreo obişnuinţă bună care puţin câte puţin devine routine.

Iubiţi fraţi preoţi, să-i cerem Mariei, "Sfânta Fecioară Maria a Apropierii", să ne apropie între noi şi, în momentul în care spunem oamenilor noştri să "facă tot ce spune Isus", să ne unifice tonul, pentru ca în diversitatea opiniilor noastre să se facă prezentă apropierea sa maternă, aceea care cu "da"-ul său ne-a apropiat de Isus pentru totdeauna.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Vatican News: Papa Francisc, Liturghia Crismei, videonews, 23 martie 2018

lecturi: 24.