Papa Francisc: Omilia din Duminica Floriilor 2018

Duminică, 25 martie 2018, la ora 10.00, Sfântul Părinte Francisc a prezidat, în Piaţa „Sfântul Petru”, celebrarea liturgică solemnă de Duminica Floriilor şi a Pătimirii Domnului. În centrul pieţei, la obelisc, papa a binecuvântat ramurile de palmier şi de măslin şi, la sfârşitul procesiunii care ajunge pe platou, a celebrat sfânta Liturghie a Pătimirii Domnului. La celebrare au luat parte – cu ocazia celei de-a XXXIII-a Zi Mondială a Tineretului, cu tema: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu” (Lc 1,30) – tineri din Roma şi din alte dieceze. La sfârşitul celebrării euharistice, înainte de Binecuvântarea Apostolică, au fost încredinţate Sfântului Părinte concluziile Reuniunii pre-sinodale ca pregătire pentru a XV-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor programată pentru octombrie 2018, cu tema: „Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional. Publicăm în continuare omilia pe care papa Francisc a rostit-o după proclamarea Pătimirii Domnului după Marcu:

Isus intră în Ierusalim. Liturgia ne-a invitat să intervenim şi să participăm la bucuria şi la sărbătoarea poporului care este capabil să strige şi să-l laude pe Domnul său; bucurie care se întunecă şi lasă un gust amar şi dureros după ce am terminat de ascultat relatarea Pătimirii. În această celebrare par să se intersecteze istorii de bucurie şi de suferinţă, de greşeli şi de succese care fac parte din trăirea noastră cotidiană ca discipoli, pentru că reuşeşte să arate clar sentimente şi contradicţii care astăzi ne aparţin adesea şi nouă, bărbaţi şi femei din acest timp: capabili să iubim mult… dar şi să urâm – şi mult –; capabili de jertfe valoroase dar şi să ştim „să ne spălăm pe mâini” la momentul oportun; capabili de fidelităţi dar şi de mari abandonări şi trădări.

Şi se vede clar în toată naraţiunea din Evanghelie că bucuria provocată de Isus este pentru unii motiv de deranj şi de iritare.

Isus intră în cetate înconjurat de oamenii săi, înconjurat de cântece şi strigăte zgomotoase. Putem să ne imagină că este glasul fiului iertat, cel al leprosului vindecat sau behăitul oii rătăcite care răsună puternic în această intrare, toţi împreună. Este cântecul vameşului şi al celui impur; este strigătul celui care trăia la marginile cetăţii. Este strigătul bărbaţilor şi femeilor care l-au urmat pentru că au experimentat compătimirea sa în faţa durerii lor şi a mizeriei lor… Este cântecul şi bucuria spontană a atâtor marginalizaţi care, atinşi de Isus, pot să strige: „Binecuvântat cel care vine în numele Domnului!”. Cum să nu-l aclame pe Cel care le-a redat demnitatea şi speranţa? Este bucuria atâtor păcătoşi iertaţi care au regăsit încredere şi speranţă. Şi aceştia strigă. Se bucură. Este bucuria.

Această bucurie osanantă este incomodă şi devine absurdă şi scandaloasă pentru cei care se consideră drepţi şi „fideli” faţă de lege şi faţă de preceptele rituale[1]. Bucurie insuportabilă pentru cei care au blocat sensibilitatea în faţa durerii, a suferinţei şi a mizeriei. Dar atâţia dintre aceştia gândesc: „Uite ce popor needucat!”. Bucurie intolerabilă pentru cei care au pierdut amintirea şi au uitat de atâtea oportunităţi primite. Cât de greu este de înţeles bucuria şi sărbătoarea milostivirii lui Dumnezeu pentru cel care încearcă să se justifice pe sine însuşi şi să se aranjeze! Cât de greu este a putea împărtăşi această bucurie pentru cei care se încred numai în propriile forţe şi se simt superiori altora[2]!

Şi astfel se naşte strigătul celui căruia nu-i tremură glasul pentru a urla: „Răstigneşte-l!”. Nu este un strigăt spontan, ci strigătul montat, construit, care se formează cu dispreţul, cu calomnia, cu provocarea de mărturii false. Este strigătul care se naşte în trecerea de la fapt la darea de seamă, se naşte din darea de seamă. Este glasul celui care manipulează realitatea şi creează o versiune în folosul propriu şi nu are probleme să-i „închidă” pe alţii pentru a se descurca. Aceasta este o [falsă] dare de seamă. Strigătul celui care nu are scrupule să caute mijloacele pentru a se întări pe sine însuşi şi a reduce la tăcere glasurile disonante. Este strigătul care se naşte din „falsificarea” realităţii şi pictarea ei în aşa manieră încât ajunge să desfigureze faţa lui Isus şi-l face să devină un „răufăcător”. Este glasul celui care vrea să apere propria poziţie discreditând în special pe cel care nu se poate apăra. Este strigătul fabricat de „intrigile” autosuficienţei, orgoliului şi mândriei care proclamă fără probleme: „Răstigneşte-l, răstigneşte-l!”.

Şi astfel la sfârşit se reduce la tăcere sărbătoarea poporului, se demolează speranţa, se ucid visele, se suprimă bucuria; astfel la sfârşit se blindează inima, se răceşte caritatea. Este strigătul acelui „salvează-te pe tine însuţi” care vrea să adoarmă solidaritatea, să stingă idealurile, să facă insensibilă privirea… Strigătul care vrea să şteargă compătimirea, acel „a pătimi cu”, compătimirea, care este slăbiciunea lui Dumnezeu.

În faţa tuturor acestor glasuri urlate, cel mai bun antidot este a privi crucea lui Cristos şi a ne lăsa interpelaţi de ultimul său strigăt. Cristos a murit strigând iubirea sa faţă de fiecare dintre noi: faţă de tineri şi bătrâni, sfinţi şi păcătoşi, iubire faţă de cei din timpul său şi faţă de cei din timpul nostru. Pe crucea sa am fost mântuiţi pentru ca nimeni să nu stingă bucuria evangheliei; pentru ca nimeni, în situaţia în care se află, să nu rămână departe de privirea milostivă a Tatălui. A privi crucea înseamnă a ne lăsa interpelaţi în priorităţile, alegerile şi acţiunile noastre. Înseamnă a lăsa pusă în discuţie sensibilitatea noastră faţă de cel care trece sau trăieşte un moment de dificultate. Fraţi şi surori, ce vede inima noastră? Isus continuă să fie motiv de bucurie şi de laudă în inima noastră sau ne ruşinăm de priorităţile sale faţă de cei păcătoşi, cei din urmă, cei uitaţi?

Şi vouă, dragi tineri, bucuria pe care Isus o trezeşte în voi este pentru unii motiv de deranj şi chiar de iritare, pentru că un tânăr bucuros este greu de manipulat. Un tânăr bucuros este greu de manipulat!

Dar există în această zi posibilitatea unui al treilea strigăt: „Atunci unii farisei din mulţime i-au spus: «Învăţătorule, mustră-ţi discipolii!» Dar el le-a răspuns: «Vă spun, dacă aceştia vor tăcea, vor striga pietrele»” (Lc 19,39-40).

A-i reduce la tăcere pe tineri este o ispită care a existat mereu. Fariseii înşişi se iau de Isus şi îi cer să-i calmeze şi să-i facă să stea liniştiţi.

Există multe moduri pentru a-i face pe tineri tăcuţi şi invizibili. Multe moduri de a-i anestezia şi de a-i adormi pentru ca să nu facă „gălăgie”, pentru ca să nu-şi pună întrebări şi să nu se pună în discuţie. „Staţi liniştiţi voi!”. Există multe moduri de a-i face să stea liniştiţi pentru ca să nu se implice şi visele lor să piardă nivel şi să devină fantasmagorii mediocre, meschine, triste.

În această Duminică a Floriilor, celebrând Ziua Mondială a Tineretului, ne face bine să ascultăm răspunsul lui Isus dat fariseilor de ieri şi din toate timpurile, şi celor de astăzi: „Dacă aceştia vor tăcea, vor striga pietrele” (Lc 19,40).

Dragi tineri, vă revine vouă decizia de a striga, vă revine vouă să vă decideţi pentru Osana de duminică aşa încât să nu cădeţi în acel „răstigneşte-l!” de vineri… Şi vă revine vouă să nu rămâneţi liniştiţi. Dacă alţii tac, dacă noi bătrâni şi responsabili – de atâtea ori corupţi – stăm liniştiţi, dacă lumea tace şi pierde bucuria, vă întreb: voi veţi striga?

Vă rog, decideţi-vă înainte ca să strige pietrele.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. R. Guardini, Il Signore, Brescia-Milano 2005, 344-345.

[2] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 94.

lecturi: 8.