Întrebări ale tinerilor şi răspunsuri ale Sfântului Părinte

Întrebarea nr. 1

Blessing OKOEDION - tânără victimă a traficului de persoane din Nigeria

Mă numesc Blessing Okoedion şi sunt nigeriană. În urmă cu patru ani am ajuns în Italia implicată prin înşelăciune în traficul de fiinţe umane. O experienţă dramatică, de anulare totală a demnităţii mele. Dar cu credinţa într-un "Dumnezeu care nu doarme" am găsit curajul de a denunţa şi de a ieşi din iadul acela. Într-o comunitate de surori, am regăsit învierea mea. Dar tocmai datorită acestei libertăţi cucerite simt puternic şi îmi însuşesc strigătul de ajutor şi de eliberare a atâtor tinere femei surori ale mele, umilite şi reduse la sclavie şi astăzi pe străzile noastre şi mă întreb: cum pot fi ajutaţi tinerii să conştientizeze această "crimă împotriva umanităţii", aşa cum l-ai definit tu, papa Francisc? Cum pot fi ajutaţi să rămână umani şi să contrasteze şi să învingă o mentalitate bolnavă care reduce la sclavie o femeie, la proprietate a bărbatului, la marfă ori pentru profit ori pentru propria plăcere egoistă? Dragă papa Francisc, ceea ce mă nelinişteşte mai mult este tocmai cererea, clienţii prea mulţi şi mulţi dintre aceştia, aşa cum s-a spus, sunt catolici. Mă întreb şi te întreb, dar Biserica, încă prea masculină, este în măsură să se întrebe cu adevărat despre această ridicată cerere a clienţilor? Poate fi credibil în a propune tinerilor drumuri de relaţie între bărbat şi femeie libere şi eliberatoare?

[D-na Blessing OKOEDION, tânără victimă a traficului de persoane. A relatat istoria sa în cartea "Curajul libertăţii", Ed. Paolin (Nigeria)]

Papa Francisc:

Întrebarea este fără anestezie, dar este realitatea, este realitatea. Am vizitat anul trecut una dintre casele pentru tinerele care au fost eliberate din această sclavie: este de necrezut. Una a fost răpită în Moldova şi dusă în maşină, în spate, în portbagaj, legată, o noapte întreagă, până la Roma, ameninţată că, dacă va fugi, îi vor ucide părinţii. După aceea, aceia care au opus rezistenţă - am auzit în prima intervenţie despre Africa - sunt zile de înmuiere - în spaniolă spunem el ablande: te bat, te torturează şi până la urmă înving. Apoi - asta îmi povesteau tinerele - apoi încep munca şi în acel moment, pentru a se apăra, fac ceea ce eu numesc - nu ştiu dacă ştiinţific este aşa, dar eu numesc - o schizofrenie defensivă: izolează inima, izolează mintea şi spun doar: "Aceasta este munca mea", dar nu se implică, pentru a salva ceea ce pot din demnitatea lor internă, dar demnitatea externă şi socială este la pământ. Şi aşa se apără. Dar fără nicio speranţă. Unele au reuşit să fugă, dar mafia acestor oameni, legăturile dintre ei, le persecută; le găsesc şi uneori se răzbună. Acelea care vin, de exemplu, din Africa şi dintr-o ţară din Europa - cel puţin asta e ceea ce ştiu - sunt înşelate pentru un loc de muncă, nu sunt răpite, ci unele înşelate: [promit] un loc de muncă de hostess sau de stewardese în avioane, şi aici imediat sunt introduse în această viaţă. Dar când se eliberează, nu au curajul să se întoarcă acasă, pentru că este demnitatea familiei şi nu au curajul să spună adevărul, nu pot. Dar nu pentru că sunt laşe, pentru că iubesc mult familia le împiedică să fie murdăriţi de această istorie părinţii lor, fraţii şi surorile lor. Şi nu se pot întoarce. Şi rămân umblând aşa cum pot, găsind un alt loc de muncă... Una dintre tinere a spus că atunci când de două ori n-a adus suma pe care trebuia s-o aducă în ziua aceea, i-au tăiat urechea; alţii le rup degetele şi aceste lucruri, torturi, dacă nu fac asta. Aceasta este o sclavie de astăzi. Şi cred că aici în Italia, vorbind despre clienţi, cred - fac un calcul fără fundament, dar cred că este verosimil - 90% sunt botezaţi, adică, aşa cum spuneaţi dumneavoastră, catolici. Eu mă gândesc la scârba pe care trebuie s-o simtă aceste tinere când aceşti bărbaţi le obligă la aceste lucruri... Îmi amintesc odată, a fost un incident la Buenos Aires, într-o discotecă, au murit 200 de persoane; eu m-am dus să-i vizitez pe răniţi în spital şi într-o terapie intensivă erau doi bătrâni: îşi pierduseră simţurile, au avut un ictus. Mi-au spus: "Aceştia doi au fost aduşi aici din bordel". Bătrâni, tineri... aceste tinere suportă totul... Am vorbit cu ele - o reuniune frumoasă - într-una din casele părintelui Benzi, un preot care a făcut o întreagă lucrare pentru a răscumpăra aceste tinere; ei au o metodă. Tinerele sunt supravegheze; se apropie de una dintre ele şi începe să vorbească, aparent pentru a se pune de acord cu privire la preţ, însă în loc să le spună: "Cât coşti?", se întreabă: "Cât suferi?". Tânăra ascultă, el îi vorbeşte pe scurt, îi dă un bilet: "Noi te vom lua, nimeni nu te va găsi", cu un număr de telefon. Şi 80% dintre tinere sună. "Este foarte bine, stai liniştită: care zi este cea mai sigură pentru tine?" - "Cutare" - "În acel colţ la ora cutare", trece cu maşina... şi le duc în afara Romei. Au casele şi acolo începe terapia. Este o terapie frumoasă pe care o fac. Şi apoi inserarea. Este una dintre operele care se fac aici la Roma, pe care eu o cunosc, care m-a implicat; dar se fac multe din acestea. După aceea vorbesc despre fenomen, dar am voit să încep cu acest [aspect] pozitiv. Este interesant: la acea reuniune erau capelanul şi doi voluntari. Când o tânără a povestit istoria, voluntarul care era lângă ea, unul din aceia care o ajutaseră să se refacă... era soţul! S-au îndrăgostit, s-au căsătorit. Şi celălalt era logodnicul celeilalte. Am văzut o reinserare foarte frumoasă. Însă revin aici la ceea ce aţi spus dumneavoastră: este o crimă împotriva umanităţii, este un delict împotriva umanităţii şi se naşte dintr-o mentalitate bolnavă: femeia trebuie exploatată. Şi în ziua de azi nu există feminism care să fi reuşit să elimine asta din conştiinţă, din inconştientul cel mai profund sau din imaginarul colectiv, să spunem aşa. Femeia trebuie exploatată, într-un mod sau în altul. Şi astfel se explică această... boală a umanităţii, este o boală a unui mod social de a gândi, este o crimă împotriva umanităţii.

Am vorbit despre metode [pentru a le ajuta]. Acelea care sunt capabile să ajute mai bine aceste tinere sunt femeile, surorile. Dar există şi femei care le vând! Am aflat istoria uneia din Africa, o tânără care terminase o parte din universitate şi voia să lucreze; şi o doamnă, nu-mi amintesc dacă era o consacrată dintr-o parohie sau o doamnă din Acţiunea Catolică din parohia aceea, s-a interesat: "Eu îţi fac legătura, toată legătura...", şi o aşteptau în aeroport şi de la aeroport la muncă. A fost înşelată. Apoi a fost răscumpărată de unul din aceste grupuri şi au dus-o într-o casă pentru a-şi reveni. A ieşit superioara: "Nu!", a strigat [tânăra aceea]; a văzut o soră şi a spus "Nu!", pentru că fusese vândută. Nu ştiu dacă de o soră, probabil... ea spunea o doamnă, o laică, o catolică, dar din parohie. Şi la sfârşit a rămas acolo şi a ajutat mult. Dar şi oameni care spun că sunt catolici... dar probabil o minoritate dintre aceştia... este o boală: femeia trebuie exploatată! Eu mă bucur că tinerii luptă pentru această cauză. Aceasta este una dintre luptele pe care eu vă cer vouă tinerilor s-o faceţi: pentru demnitatea femeii. Pentru demnitate, care este mai mult decât faptul că femeia poate să facă asta sau nu poate să facă asta, că poate să devină asta sau alta, nu: este demnă, este fiică a lui Dumnezeu. Mai mult: în relatarea creaţiei este aceea care l-a uimit pe bărbat: ah, frumuseţea, frumuseţea femeii! Şi apoi, se termină aşa. Unele guverne încearcă să le dea amenzi clienţilor, dar nu funcţionează mult asta, din datele pe care le am. Problema pe care tu ai spus-o este o problemă gravă, gravă, gravă, şi eu aş vrea ca voi să luptaţi pentru asta. Tinerii. Şi vă rog, dacă un tânăr are acest obicei, să-l întrerupă! Este un criminal. Cine face asta este un criminal. "Dar, părinte, nu se poate face dragoste?". Nu, nu, asta nu înseamnă a face dragoste. Asta înseamnă a tortura o femeie. Să nu confundăm termenii. Acesta este un criminal. Mentalitate bolnavă. Şi eu vreau să profit de acest moment, pentru că tu ai vorbit despre botezaţi, despre creştini, pentru a vă cere iertare vouă şi societăţii, pentru toţi catolicii care fac acest act criminal.

Întrebarea nr. 2

Maxiome RASSION - Franţa

Sfinte Părinte, mă numesc Maxime, sunt student la drept în Paris. Eu n-am fost botezat şi nu sunt catolic. Astăzi, ca mii de tineri, care cred sau nu cred, trebuie să fac alegeri, îndeosebi în privinţa orientării mele profesionale. Cu toate acestea, sunt nehotărât, pierdut şi neliniştit. Această alegere crucială pentru studiile mele a făcut să apară în mine o formă de nesiguranţă şi de oprimare. Ca şi cum m-aş fi construit în mod esenţial pe formă şi nu pe fond. Eu mă aflu actualmente ca în faţa unui zid, cel al sensului profund pe care să-l dau vieţii mele. Eu cred că am nevoie de discernământ în faţa acestui vid. Aş vrea să găsesc fundamentele mele pentru ca să mă cunosc mai bine, să ştiu cine sunt, în această lume şi în raportul cu Dumnezeu. Dacă eu cred într-o putere transcendentă, eu sunt depăşit de imensitatea Bisericii şi interogat între voinţa mea personală sau influenţa pe care o poate avea o mişcare. Am impresia că nu am construit realmente coloana mea vertebrală, aş vrea să construiesc o fortăreaţă în inima mea. Vreau să pot alege şi înainta, am această voinţă în profunzimea mea, dar nu ştiu de unde să încep. Ştiţi cumva acel drum pe care trebuie să pornesc? Vă mulţumesc cu sinceritate.

Dl. Maxime RASSION, preşedinte al "Junior Consulting" de la Institut Catholique de Paris (ICP) (Franţa)

Papa Francisc:

Îţi spun: cu asta, tu deja ai început. Pericolul este de a nu lăsa să apară întrebările. Ceea ce văd este că tu le laşi să vină la iveală, pentru a le vedea. Tu deja ai început; tu ai început lăsând să apară întrebările, fără a anestezia întrebările! Întrebările noastre puternice - şi acest lucru este important, notaţi asta - pot să îndure procesul de a fi diminuate în ton, anesteziate un pic, un pic, un pic sau total. Există un mod "educat" de a anestezia întrebările şi acesta nu este social. Este tehnica ce ajunge în corupţia cu mănuşi albe! Se începe aşa. Sinceritatea faţă de noi înşine trebuie să aibă curajul de a spune adevărurile crunte, aşa cum sunt şi de a ne pune întrebările crunte, aşa cum sunt, fără anestezie. "Je pense avoir besoin de discernement face ? ce vide" [Eu cred că am nevoie de discernământ în faţa acestui vid]. Este adevărat. Noi toţi avem nevoie de discernământ. Pentru aceasta în titlul Sinodului este acest cuvânt, nu-i aşa? Şi când există acest gol, această nelinişte, trebuie să se discearnă. Trebuie să spunem, cu privire la acest punct, că atâtea comunităţi ecleziale nu ştiu să facă asta sau le lipseşte capacitatea de discernământ. Este una dintre problemele pe care le avem, dar nu trebuie să ne înspăimântăm. [Tinerii] trăiesc această nelinişte, unele nelinişti, care de atâtea ori sunt respinse moral. [În schimb] nu te înspăimânta: ia-o, însoţeşte-o, ajută la discernământ. A discerne, a însoţi, a asculta şi a căuta ca persoana să scoată afară tot şi ea înseşi să încerce să găsească drumul. De exemplu, voi veţi avea aici facilitatori în grupuri: este un mod de a ajuta să se facă în aşa fel încât întrebările să vină afară. Ajută la discernământ. Dialogul, dialogul pentru a discerne. A face ca să te ajute. Asta este cu privire la "besoin de discernement face ? ce vide" [discernământ în faţa acestui vid]. Pentru că este un gol înăuntru. În viaţă trebuie să avem două lucruri: primul, a avea curaj de a vorbi despre lucrurile care se întâmplă; dar nu despre toate lucrurile se poate vorbi cu toţi; există lucruri care se referă la identitatea noastră cea mai profundă. Cauţi pe cineva care să-ţi dea încredere? Poate să fie un bătrân, o persoană înţeleaptă, un tânăr înţelept: înţelepciunea o au şi tinerii! Gândeşte-te la Solomon. Tinerii au înţelepciune. Unii tineri. Caută o persoană înţeleaptă. Înţeleptul este unul care nu se înspăimântă de nimic, care ştie să asculte şi care are darul Domnului pentru a spune cuvântul potrivit la momentul potrivit. Lasă ca el să fie interpelat de neliniştea ta şi lasă-te interpelat de el: dialogul, nu-i aşa? Dar asta ce ai spus tu, Maxime, este unul din lucrurile de care avem nevoie mai mult. Tu eşti preşedinte al "Junior Consultig" de la Institut Catholique de Paris. Acolo, ai experienţă cu se face asta şi cum se ajută în toate acestea. Este important, pentru că atunci când un tânăr nu găseşte acest drum de discernământ - nu numai vocaţional, discernământ înseamnă mii de lucruri, despre ceea ce simţi tu, nu-i aşa? - se va încheia în mod negativ. Şi a ne închide astfel în viaţă înseamnă a purta înăuntru o tumoare. Un lucru închis în suflet care mai devreme sau mai târziu te apasă şi îţi ia libertatea. Este important de a deschide tot, a nu măslui sentimentele, a nu camufla sentimentele. Gândurile care vin să fie [duse] în discernământ, cu cineva. Eu cred că ceea ce spui tu, că tu ai vrea "choisir et avancer" [a putea alege şi înainta], cred că această voinţă aşa de profundă este tocmai începutul unui proces de discernământ care trebuie să meargă înainte şi durează toată viaţa. Însă este frumos atunci când unul are o persoană cu care să vorbească despre aceste lucruri. A lăsa să vină afară sentimentele. A nu le anestezia, a nu le diminua. A căuta pe cineva care îmi dă încredere pentru a vorbi despre ele şi a face discernământul. Acesta este răspunsul meu ? toi, Maxime.

Întrebarea nr. 3

María de la Macarena SEGUI - Argentina

În experienţa noastră ca studenţi, de asemenea la muncă împreună cu tineri, ne dăm seama că astăzi se educă la adevărate construcţii de la raţiune, se transmit certitudini care au slăbit simţul transcendenţei, îndoiala care permite credinţa şi uimirea, între alte valori care constituie umanitatea noastră. Ca educatori intuim un drum care lărgeşte privirea noastră, pentru a ne deschide la misterul celuilalt şi a mulţumi pentru acest unic şi, prin urmare, atât de frumos dintre toţi. Am dori să ştim ce părere aveţi despre acest concept de educaţie pe care îl are Scholas şi cum putem face pentru ca experienţa transcendentă pe care o trăiesc tinerii la această întâlnire să dureze în timp.

[D-na María de la Macarena SEGUI, Scholas Occurentes (Argentina)]

Papa Francisc:

Pot să răspund în spaniolă, este traducerea? [răspund: da]. María Macarena mi-a spus: "Scholas mi-a schimbat viaţa". Unul dintre lucrurile pe care ea le-a spus critic despre un sistem educativ, este sistemul educativ care educă în adevăruri construite pornind de la raţiune care slăbesc simţul transcendenţei, slăbesc îndoiala şi slăbesc uimirea. Gândiţi-vă la structurile şcolare, şi sunt multe, unde se creşte foarte mult în cunoaştere. Sunt excepţionale, de nivel foarte înalt în cunoaştere, însă la sfârşit, au pierdut capacitatea de a se uimi. Au pierdut capacitatea uimirii. Asta este direct o moştenire educativă a Iluminismului, nu-i aşa? Care a ajuns la acest tip de şcoală educativă, care astăzi este criticată mult şi se reacţionează împotriva ei. De fapt, experienţa Scholas, în Paraguay s-a înrădăcinat mult, aşa cum, cu siguranţă, se va povesti în grup mai ales din partea paraguaienilor, şi a ajuns să inverseze această tendinţă, inclusiv la nivel de Minister al Educaţiei Naţionale, nu-i aşa? Şi acest lucru este foarte important. Deoarece [contrariul] elimină uimirea, şi asta elimină şi capacitatea de a contempla frumuseţea şi de a se deschide la misterul celuilalt. Şi este bună sinteza pe care am ascultat-o.

Repet. Repet un lucru pe care îmi place să-l spun, dar care pentru mine este evident. Pentru a avea o educaţie completă trebuie folosite cele trei limbaje. Limbajul capului, adică a învăţa să gândim bine. Nu numai a gândi lucruri. A gândi, a şti lucruri. Asta e important. Dar şi a gândi şi a progresa cu gândirea. Libertate de gândire, a căuta cu gândirea. Asta numesc eu a gândi bine. Iată limbajul capului, primul dintre cele trei.

Al doilea: limbajul inimii. A învăţa să simţi bine. Există o problemă, care este veche. Problema nu este de acum, însă astăzi măcar se vorbeşte de ea, problema bullying, problema bullying în şcoli este o problemă de a nu simţi bine. A dat un singur exemplu, însă există mii de lucruri. A învăţa să se simtă bine lucrurile. A educa sentimentul şi acest lucru nu este aşa de obişnuit în şcolile moştenitoare ale Iluminismului.

Şi al treilea, limbajul mâinilor: a face. Pentru că este tot moştenire pe care am primit-o de la Dumnezeu. A fi artizani şi creatori. Şi arta se naşte de aici. Ingineria se naşte de aici. Capacitatea de construcţie se naşte de aici.

Şi aceste trei limbaje, al capului, al inimii şi al mâinilor armonizate. Până acolo încât eu gândesc ceea ce simt şi ceea ce fac şi fac ceea ce simt şi ceea ce gândesc. Armonia celor trei limbaje. Şi aceasta este experienţa Scholas. A merge pe acest drum şi a înainta într-o educaţie totală şi comunitară. Desigur atunci când se merge pe acest drum, educaţia este personală, ca persoană care în mod necesar are nevoie de comunitate pentru a înainta. Nu este adevărat?

Aş spune un alt lucru. Îl spun pentru că eu critic mult lumea virtuală. Dar nu pentru că eu sunt un bătrân înapoiat, ci pentru că are pericolele sale. De exemplu, la o cină într-o familie, tata şi mama se uită la televizor şi fiecare copil are în mână telefonul şi vorbeşte cu prietenii, dar trebuie să spună ceva tatălui sau celuilalt şi îi scrie pe telefon. Cu alte cuvinte, de acum lumea virtuală te poate duce la un nivel de înstrăinare foarte mare care te face nu lichid cu spunea marele Bauman, ci gazos! Fără înrădăcinare. Pentru aceasta critic eu lumea virtuală. Dar să n-o demonizăm. Pentru că este o bogăţie, trebuie să ştim s-o folosim şi să nu permitem să ne facă sclavi îndepărtându-ne de concret. Aşadar pentru a salva ceea ce este bun din lumea virtuală, numai un cuvânt, concretul. În italiană concreteţe. A ne obişnui să mergem la concret. Da, a putea folosi virtualul, dar cu picioarele pe pământ şi nu lăsându-mă supt, nu în mod gazos, nu în mod lichid, ci în mod solid. Este un ajutor. Şi acolo trebuie să mergem în urmă.

Sâmbătă am celebrat o căsătorie la "Sfânta Marta" şi am întâlnit o doamnă tânără, o fată care este muziciană, compozitoare, artistă, şi era înspăimântată de lumea virtuală din cariera sa de profesoară, vedea răul pe care-l producea în tineri şi cu câţiva ani în urmă a decis să lupte împotriva acestei exagerări a lumii virtuale pentru ca ea să aibă locul care-i corespunde dar în mod concret şi mi-a dat o păpuşă de cârpă. O întreb: "Ce este?". "Cu asta, în mod artizanal recuperez capacitatea de joc în rândul tinerilor". De la jocul iluzoriu, virtual, coboară la jocul real şi începe de acolo cu tinerii. În acest mod trebuie încercat să se salveze persoanele din realitatea gazoasă, din lichidul virtualităţii pentru ca virtualitatea să fie înrădăcinată în concret.

O virtualitate înrădăcinată este foarte bine. Însă atunci când de acum se face abstracţie de la atingerea pământului, acolo se destramă totul, nu se maturizează. Vedeţi cum această femeie, în experienţa sa pedagogică, fiind învăţătoare, a descoperit că unica manieră era să reia jocul. Şi jocul este concret.

Lumea virtuală are un alt defect, vorbind clar despre Scholas, în concretul lui Scholas, care îţi poate lua dimensiunea de amateur, nu ştiu cum să spun, amator. De exemplu jocul, sportul a pierdut astăzi simţul de amateur, şi se transformă în comercial, sau orice altceva, şi jocul pierde. Mereu pierde jocul. Într-o lume lichidă, fără rădăcini, mereu pierde jocul. Adevăratul joc. Jocul gratuit. Capacitatea tinerilor pe care-i vedem pe un teren şi pe care-i găsim mai curaţi decât aceştia, şi care sunt capabili să organizeze o echipă de fotbal cu două bare pentru poartă şi portarul zburător care înaintează, care merge şi dă gol, adică libertate concretă. Concretul îţi dă libertate, lichidul şi gazosul îţi iau libertatea. Scholas a luat-o pe acest drum de a uni cele trei limbaje, pe planul social. Am asistat la concluziile din Paraguay, în portul unde se află acum cartierul San Francisco - pentru aceasta am nominalizat Paraguayul - ale unei întâlniri de tineri din Scholas despre sarcinile adolescentelor. Vă spun că nici într-o reuniune a camerei deputaţilor din Argentina n-am ascultat reflecţiile acestor tineri, pentru că sunt educaţi să gândească concretul şi cu inima şi cu capul. Acest lucru este minunat. Acesta este drumul educaţiei. Mulţumesc.

Întrebarea nr. 4

Yulian VENDZILOVICH - seminarist din Ucraina

[Salută cu "Lăudat să fie Isus Cristos"; papa Francisc îi răspunde în ucraineană]

Sunt Yulian Vendzilovych, seminarist din seminarul "Sfântul Duh" din Lviv, Biserica greco-catolică ucraineană. Aceasta este întrebarea Seminarului nostru pentru Sfântul Părinte. Sfinte Părinte, timpul nostru este caracterizat de diferite mişcări culturale noi. Astăzi este important ca un preot să poată fi nu numai un profesor de religie, ci un martor viu al lui Cristos, unul care înţelege cererile din timpul său şi nu vrea să piardă suflul Duhului Sfânt, care inspiră cultura de astăzi. După părerea dumneavoastră, cum ar trebui un tânăr care se pregăteşte la preoţie şi vrea să fie deschis la tineret şi la cultura de astăzi să se întrebuinţeze pentru a înţelege ce este preţios în cultură şi ce este fals? De exemplu, tatuajul pentru un grup de persoane exprimă adevărată frumuseţe, însă pentru un alt grup este un exemplu al culturii, care este greu de înţeles şi de priceput. Cum ar trebui să reacţioneze tânărul păstor la circumstanţele complexe ale culturii de astăzi? Mulţumesc, mulţumesc, Sfinte Părinte.

Papa Francisc:

Până la urmă este un coleg! Îţi mulţumesc. Tu vorbeşte despre "martor viu al lui Cristos". Este adevărat, un preot care nu este martor al lui Cristos face mult rău, mult rău. Mult rău, greşeşte, dezorientează oamenii, face rău. Însă cea care trebuie să fie martoră a lui Cristos este comunitatea: preotul este martor al lui Cristos pentru că este membru al acelei comunităţi. Sărmanul preot, într-o comunitate care nu este martoră a lui Cristos, nu ştiu dacă va reuşi să meargă înainte. Da, el va putea să dea mărturie, însă sprijinul comunităţii este mărturie, şi prima muncă este ca să fie comunităţile martore ale lui Cristos, comunităţi creştine. Altminteri preotul va fi singur, şi sărmanii, preoţii singuri, afectiv singuri deoarece comunitatea nu-i însoţeşte în mărturie, devin un preot numai funcţional: comunitatea merge la biserică, "închiriază" o Liturghie, cere o înmormântare, prima Împărtăşanie, şi apoi îl lasă singur. Este un izolat într-o comunitate care nu este martoră a lui Cristos. Primul lucru pe care eu ţi l-aş spune este să se întrebe: "Cum este comunitatea ta, sau comunitatea fratelui tău, a celuilalt?...". Dacă o comunitate nu este martoră a lui Cristos, acolo trebuie să intervină episcopul şi să-l ajute pe preot şi să nu-l lase singur. "Îl vor mânca de viu", pentru că nu poate să fie martor singur: mereu este nevoie de comunitate, şi marii sfinţi - să ne gândim la Francisc - au căutat imediat însoţitori, imediat! Comunitatea. Filip Neri, imediat. Pentru că nu putem fi martori ai lui Cristos dacă nu este o comunitate martoră. Tu eşti martor într-o comunitate martoră a lui Cristos. Şi aici este raportul dintre preot şi comunitate: şi raportul trebuie să fie de mărturie. Pentru că există o boală foarte mare, care este clericalismul, şi noi trebuie să ieşim din această boală. Unii dintre voi nu sunt catolici, alţii sunteţi necredincioşi, dar eu spun cu multă umilinţă: este una dintre cele mai rele boli ale Bisericii. Clericalismul. Când o comunitate caută un preot şi nu găseşte un părinte, nu găseşte un frate, găseşte un doctor, un profesor sau un principe... Şi asta este una dintre bolile care fac atâta rău Bisericii. Eu sunt preocupat de asta, pentru că se confundă rolul patern al preotului şi este redus la un rol de conducere: "bossul". Bossul firmei, conducătorul... Şi mă preocupă şi atitudini non-paterne, non-fraterne ale preotului care în raportul său cu comunitatea nu-l fac martor al lui Cristos. De exemplu, spiritualismul exagerat: când tu găseşti astfel de preoţi care cred că sunt mereu în cer, care sunt incapabili să înţeleagă, cred că printr-o astfel de atitudine - aşa cum spun eu - "cu faţa fericitei Imelda" [râd], aşa nu, nu merge... Ca şi tine, dacă ai avut una din alunecările care există în viaţă, mergi să-i spui lui? Dar ţie nu-ţi este frică! Nu găseşti în el mărturia milostivirii lui Cristos. Sau când tu vezi un preot care este rigid, care merge mereu înainte cu rigiditate, dar cum poate să meargă comunitatea la el? Lipseşte mărturia. Şi când tu vezi un preot lumesc, este urât, este mai rău. Rugaţi-vă pentru el ca Domnul să-l convertească, pentru că preoţii lumeşti fac mult rău, mult rău comunităţilor. Dar şi comunităţile: trebuie să fie comunităţi-martore. Unul dintre viciile comunităţii este bârfa. Îmi povestea un cardinal, simpatic, care a cunoscut un preot care cu un mare simţ al umorului şi în parohie avea o femeie aşa de bârfitoare încât vorbea despre toţi şi despre orice. Însă locuia aproape, aproape de parohie, aşa încât de la fereastra locuinţei sale putea să vadă altarul parohiei. Venea la Liturghie în fiecare zi şi după aceea, în celelalte ore din zi mergea prin parohie, bârfind despre alţii. Într-o zi era bolnavă, îl sună pe preot şi îi spune: "Părinte, sunt la pat cu o gripă puternică, vă rog, îmi puteţi aduce Împărtăşania?" - "Nu vă îngrijoraţi: dumneavoastră, cu limba pe care o aveţi, ajungeţi de la fereastră până la tabernacol". Dar spune-mi, într-o parohie în care credincioşii bârfesc toată ziua împotriva lor şi împotriva preotului, sărmanul preot este singur, fără mărturia comunităţii adusă lui Cristos. Şi eu menţionez numai bârfa, deoarece pentru mine este unul dintre cele mai urâte lucruri din comunităţile creştine. Dar ştiţi că bârfele sunt un terorism? Un terorism, bârfele! Da, pentru că bârfitorul face acelaşi lucru ca un terorist: se apropie, vorbeşte cu unul, aruncă bomba bârfei, distruge şi pleacă. Liniştit. Tu şeti martori al preotului cu comunitatea şi al comunităţii cu preotul.

Apoi, ultima ta întrebare, despre cultură. Nu te înspăimânta de tatuaje: eritreii, de mulţi ani, îşi făceau crucea aici [arată fruntea], şi vedem şi azi asta. Îşi tatuau crucea. Da, există exagerări, astăzi văd că unii... cred că aceia care au o măsură puternică de tatuaje nu pot să doneze sânge, nu-i aşa? Cred ceva de genul acesta, pentru că există pericolul de intoxicare. Tatuajul indică aparenţă. Tu, tinere, care te-ai tatuat aşa, ce cauţi? Ce apartenenţă exprimi? Şi a începe să dialoghezi cu acesta şi de acolo se ajunge la cultura tinerilor. Este important. Dar nu te înspăimânta: cu tinerii nu trebuie să ne înspăimântăm niciodată, niciodată! Pentru că mereu, şi în spatele lucrurilor care nu sunt aşa de bune, există ceva care ne face să ajungem la vreun adevăr. Şi nu uita niciodată asta: dubla mărturie împreună, cea a preotului şi cea a comunităţii cu preotul. Mulţumesc.

Întrebarea nr. 5

Sora Teresina Chaoying CHENG - China

Bună ziua tuturor, şi Sfântului Părinte!

Preaiubite papa Francisc, sunt sora Teresina Chent, chinezoaică. Studiez ştiinţe religioase la Universitatea Pontificală Urbaniana, cu sediul în Colegiul Mater Ecclesiae de la Castel Gandolfo. Sunt foarte onorată şi fericită să am această oportunitate de a vă întâlni şi a vă putea cere un sfat. Actualmente China face paşi de uriaş în dezvoltare; oamenii urmăresc mai ales căutarea de bunuri materiale, în timp ce tinerii trec printr-o criză de identitate. Inima lor este dusă la confruntarea şi la emulaţia celorlalţi. Internetul face totul rapid şi rentabil. În acest mod devine dificil a rezista la propunerile societăţii secularizate, iar tinerii urmăresc curentul. Formarea culturală a surorilor este în general scăzută şi numai spiritualitatea lor este în măsură să interacţioneze cu tinerii şi să-i atrage. Adesea rezultatele nu sunt foarte evidente. Înfruntând această situaţie, Sfinte Părinte, aş vrea să vă întreb: noi, călugăriţe tinere, cum putem să echilibrăm cultura dominantă a societăţii şi viaţa spirituală pentru a realiza misiunea? Mulţumesc.

[Sora Chaoying (sora Teresina) CHENG, studentă în teologie, Colegiul Misionar Mater Ecclesiae de la Castel Gandolfo, soră de la Maica Domnului de la Daming-Hebei (China)].

Papa Francisc:

[sora i-a dăruit o eşarfă roşie]. Din papă m-a făcut cardinal! [râd] Aţi spus că acesta este un lucru pe care-l fac ele, că eşarfa dă căldură şi că roşul este culoarea bucuriei, în China; urează ca aceasta să dea căldură papei şi bucurie. Este frumos! Vedeţi, două lucruri care sunt "din casă", două lucruri care fac raportul dintre mamă şi tată şi prunc: a da căldură şi a da bucurie. Aceşti chinezi ştiu unde sunt rădăcinile! Mulţumesc.

Întrebarea ta era mai lungă, eu am citit-o ieri. Tu vorbeşti despre formare; cred că este important ceea ce spui tu. Înainte de toate, ceea ce spui despre intrarea în Congregaţie. Este adevărat, există un prim timp de viaţă spirituală pentru a înţelege bine dimensiunea spirituală; însă după aceea, nu se poate merge înainte aşa fără o formare de tip uman, intelectual... Dar, aş spune, adevărata formare religioasă în viaţa consacrată - asta pentru congregaţiile care au tineri, ca şi pentru preoţi - trebuie să aibă patru pilaştri: formare la viaţa spirituală, formare la viaţa intelectuală - trebuie să studieze -, formare în viaţa comunitară - trebuie să înveţe să rezolve problemele comunitare şi să convieţuiască în mod comunitar - şi formare la viaţa apostolică - trebuie să înveţe să facă vestirea evanghelică. Şi dacă una, aşa cum spuneai tu aici, dezvoltă numai viaţa spirituală şi apoi te trimit să predai la şcoală sau la cateheză, psihologic veţi fi imature. Şi aceasta este o problemă a acestei mentalităţi. De ce se face asta? Pentru a proteja de lume. Dar a proteja de lume "curăţind" potenţialităţi? Potenţialităţi afective, potenţialităţi intelectuale, potenţialităţi comunicative? Aceasta nu este protecţie, asta înseamnă a anula; îmi permit un cuvânt psihiatric un pic puternic: asta înseamnă "a castra" persoana. Adevărata protecţie se face în creştere. O mamă care hiper-protejează copilul, îl nimiceşte, nu-l lasă să crească, nu-l lasă să fie liber. Şi astfel găsim în viaţă atâţia, atâţia holtei şi fete bătrâne care n-au ştiu să găsească o viaţă de iubire, de căsătorie pentru că au fost constrânşi la dependenţa maternă sau nu aveau libertatea de a alege. Însă este un pericol, pot pierde vocaţia! Eu prefer ca un tânăr, o tânără mai degrabă să piardă vocaţia decât să fie un călugăr sau o călugăriţă bolnavi care după aceea să facă rău. Sau atunci când noi citim - trebuie să vorbim clar - atunci când noi citim cazurile de abuzuri: câte dintre acestea au fost anulate în dezvoltare, în libertate, în educaţia afectivă şi s-au terminat aşa? Nu ştiu, fiecare are propriul drum, însă noi putem să ne gândim la oameni care termină aşa pentru că n-au fost educaţi în afectivitate. Pentru aceasta, eu aş spune, când tu vei fi superioară generală sau ceva asemănător [râde, râd], încearcă să schimbi această mentalitate. Educaţia spirituală, intelectuală, comunitară şi apostolică. Dar de la început. Conform dozelor pentru fiecare etapă, dar să nu neglijezi niciuna. Acest lucru este foarte important, foarte important. Şi acest lucru care este valabil pentru preoţi şi pentru surori, este valabil şi pentru laici. Majoritatea dintre voi vă veţi căsători, veţi avea copii, dar vă rog, educaţi-i bine, aşa, cu toate aceste potenţialităţi. A nu anula. A nu hiper-proteja: acest lucru este rău, este foarte rău, şi se devine psihologic imaturi.

Apoi, este un alt lucru... de exemplu, în China: "ceea face dificilă dezvoltarea germenului vocaţiei prezent în tineri este faptul că ei sunt cufundaţi într-un mediu în care confruntarea cu alţii îi determină să întreprindă o cursă spre obţinerea de bunuri materiale tot mai mari". Este adevărat. Să ne gândim la întâlnire lui Isus cu bogatul, cu acel tânăr bogat. Spune Evanghelia că Isus l-a îndrăgit. Avea o viaţă perfectă, dar era atât de alipit de bani, atât de alipit de bani. Şi asta face rău. Şi atunci când - au vorbit un preot şi o soră, eu profit de ocazie - când un preot sau o soră sunt alipiţi de bani, este cel mai rău. Nu uitaţi că diavolul intră prin buzunare. Mereu. Este prima treaptă. După aceea vanitatea, după aceea mândria, tu te crezi totul, şi de acolo toate păcatele! Eu îmi amintesc - pentru a vă face să râdeţi - o economă dintr-o congregaţie, o femeie puternică, bătrână, o nemţoaică, în Argentina, fiica de nemţi, din migraţia nemţească; avea 70 de ani, dar era în formă! Conducea un colegiu enorm... Era foarte alipită de bani, nu pentru ea, pentru Institut, dar banii erau lucrul principal, sărmana femeie, era bună dar nu a fost educată la asta. Şi într-o zi, la cafea, în pauza cu profesorii, a leşinat. Toţi au exclamat: "soră, soră, soră", şi nu reacţiona. Şi o profesoară a spus: "Are cineva o bancnotă de 100? Să-l dăm pe sub nas, poate reacţionează". Acesta este comentariul oamenilor când văd un preot sau o soră alipiţi de bani. Vă rog, este mai bine să înduri foamea şi să nu fim alipiţi de bani.

"În acest moment, Sfinte Părinte - ai scris o întrebare lungă iniţială - aş vrea să vă adresez următoarea întrebare: în faţa culturilor care nu lasă spaţiu lui Dumnezeu, societăţii care adoră supremaţia materiei, noi călugăriţe tinere cum putem să echilibrăm formarea noastră culturală şi viaţa noastră spirituală?". Vă rog, protejaţi dezvoltarea surorilor, dar protejaţi-o cu viaţa, prin dialog cu această viaţă care nu-l caută pe Dumnezeu, care este alipită numai de bunurile materiale. Să înveţe să meargă aşa, dar nu să le protejaţi ca pe roşiile iarna în sere, vă rog, nu, nu. Pentru că atunci când va veni vara şi vor ieşi de acolo, nu vor fi de folos, nu vor avea gust. A le proteja este bine, cu riscurile mediului, dar trebuie să fie protejate bine. A proteja înseamnă a însoţi, a învăţa, a ajuta şi mai ales a iubi. Acesta este lucrul principal.

Asta cred că pentru China este suficient. Mulţumesc.

Şi mulţumesc pentru eşarfă!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 64.