Aşa l-a povestit arta pe sfântul Iosif

De Cristina Uguccioni

La 19 martie, ca în fiecare an, Biserica îl sărbătoreşte pe sfântul Iosif, omul de stâncă şi liniştit care cu viaţa a păzit viaţa Mariei şi a lui Iosif, comorile preţioase pe care Dumnezeu i le-a încredinţat. Bărbatul drept care - amintea Francisc în omilia de la Liturghia pentru începerea pontificatului său, în urmă cu cinci ani - "trăieşte în atenţie constantă faţă de Dumnezeu, deschis la semnele sale, disponibil la proiectul său, nu atât la cel propriu". Şi este păzitor "pentru că ştie să-l asculte pe Dumnezeu, se lasă condus de voinţa lui, şi tocmai pentru aceasta este şi mai sensibil faţă de persoanele care-i sunt încredinţate, ştie să citească evenimentele cu realism, este atent la ceea ce-l înconjoară şi ştie să ia deciziile cele mai înţelepte". În acest dialog cu Vatican Insider, monseniorul Timothy Verdon - profesor de istorie a artei la Stanford University şi director al Muzeului Operei de la Domul din Firenze - propune şi comentează câteva reprezentări care au marcat istoria iconografiei lui Iosif.

În ce epocă figura lui Iosif începe să trezească un interes semnificativ în artişti?

În primele secole de viaţă a Bisericii arta nu rezervă o atenţie deosebită acestei figuri. În Evul Mediu se naşte un adevărat interes. Ştirile despre Iosif - fie cele prezente în Evangheliile canonice fie cele conţinute în textele apocrife - ajung să formeze un hinterland de curiozitate şi informaţii care explică diferite reprezentări din această perioadă ca, de exemplu, miniatura foarte frumoasă care provine din prima jumătate a secolului al XI-lea făcută de un călugăr german şi păstrată astăzi în Spania, la Escorial: îl arată pe Isus în iesle, care este pusă foarte sus, în timp ce dedesubt, întinsă, este o Marie foarte tânără: în centru, pentru a o proteja, ca şi cum ar fi ea însăşi o copilă care are nevoie să fie păzită, este reprezentat Iosif care, cum se întâmplă adesea, este un bărbat bătrân.

Pentru ce motiv deja în Evul Mediu, Iosif este adesea reprezentat ca un bărbat bătrân şi adesea chiar adormit?

Artiştii îl reprezintă în momentul când doarme pentru că este omul care primeşte în vis poruncile lui Dumnezeu şi bătrân pentru a evita ca poporul să poată ajunge la concluzii nepotrivite, adică el este adevăratul tată al Mântuitorului. Preocupaţi să nu provoace această credinţă greşită, aproape întotdeauna îl reprezintă şi fizic distant de Maria: între cei doi nu există niciun contact fizic. Iosif este prezentat în margine la evenimentul ilustrat din când în când pentru a insista asupra caracterului vicarial al rolurilor sale de "soţ" şi "tată".

Trebuie ţinut cont că istoria iconografiei lui Iosif depinde de gândirea pe care Biserica în decursul istoriei a elaborat-o cu privire la el. Epoca medievală este fascinată de bărbatul pe care Dumnezeu l-a voit alături de Maria. Sfântul Bernard de Clairvaux, de exemplu, deşi îşi concentrează propria reflecţie asupra Sfintei Fecioare Maria, este atent faţă de Iosif şi, cercetându-i umanitatea, îl descrie ca "slujitorul prudent şi credincios al Sfintei Fecioare Maria", şi ca "nutritor Domini", un titlu care va rămâne timp de secole. Un alt teolog, în secolul al XIII-lea, franciscanul Pietro Olivi, ajunge să susţină că Iosif, în cadrul Sfintei Familii, îl reprezintă pe Dumnezeu Tatăl: asta va avea mare importanţă mai târziu, aşa cum vom vedea. În secolul al XIV-lea, fraţii Slujitori ai Mariei şi franciscanii decid să instituie sărbătoarea sfântului Iosif, semn evident al importanţei pe care i-o conferă. Această progresivă creştere a interesului este datorată fie privirii noi pe care Biserica o rezervă familiei, deci figurii paterne, fie dezvoltării societăţii burgheze. Este preţios un triptic pictat prin anii 1425-1430, păstrat astăzi la Metropolitan Museum of Art din New York, al pictorului Robert Campin: în centru este Buna Vestire în timp cel în cele două părţi laterale apar, la stânga cei care au comandat tripticul, aparţinând burgheziei afacerilor, în timp ce la dreapta este reprezentat Iosif, îmbrăcat ca ei şi aşezat la masa de lucru, în tâmplăria sa. Desigur, Maria nu putea să lipsească, dar cei care au comandat tripticul au voit ca să fie prezent şi Iosif - omul care munceşte, care are o meserie ca şi ei - pentru că ei cu el se identifică.

Care eveniment determină o cotitură în istoria reprezentării lui Iosif?

Acest personaj dobândeşte o importanţă crescândă în primii ani ai secolului al XV-lea când, în contextul Conciliului din Constance, teologul Jean Gerson le cere părinţilor conciliari să instituie o sărbătoare universală pentru sfântul Iosif. Însă adevărata cotitură pentru teologie, şi prin urmare pentru iconografie, este din anul 1479 când papa Xist al IV-lea, franciscanul Francesco della Rovere, instituie pentru calendarul roman sărbătoarea sfântului Iosif. Din acel moment este o întreagă înflorire de opere: pentru unii artişti Iosif devine chiar personajul proeminent al Naşterii Domnului: mă gândesc de exemplu la marea pală de altar a lui Francesco di Giorgio păstrată la Pinacoteca din Siena: se văd câţiva sfinţi, îngerii, Maria, care este un pic în dreapta celui care priveşte, în timp ce în poziţie centrală, chiar deasupra Pruncului, este Iosif în rolul de protector şi păzitor.

O operă de mare putere expresivă este Naşterea Domnului de Sandro Botticelli, o pictură ovală expusă la Isabella Stewart Garden Museum din Boston. Artistul o reprezintă pe Maria în genunchi, încă o dată un pic în dreapta, care-l adoră pe Prunc. În prim plan este reprezentat Iosif, şi el în genunchi, care pare că vrea să-l ia pe Isus, înfăşat în vălul transparent al Mamei, un văl, aproape o placentă, care face aluzie la evenimentul naşterii. Iosif, ca şi cum ar fi un medic bătrân, pare deci să ajute la venirea lui pe lume, devenind protectorul şi păzitorul lui.

Şi apoi este pictura ovală Daruri de Michelangelo.

Probabil că aceasta poate să fie considerată opera cea mai sugestivă care-l reprezintă pe Iosif din acea epocă (suntem la începutul secolului al XVI-lea) şi o noutate absolută şi aproape scandaloasă. Pentru subiectul cel mai răspândit din întregul repertoriu religios, Maria, artistul inventează o figură unică, o atletă feminină cu braţe musculoase şi goale. Şi figura lui Iosif reprezintă o ruptură de tradiţia precedentă. Michelangelo îl prezintă ca bătrân respectabil foarte viril care cu familiaritate nemaiauzită lărgeşte gambele în jurul trupului Fecioarei: o interpretare fără precedent. Michelangelo pare să dea credit teologului Pietro Olivi: de fapt Iosif îl reprezintă aici pe Dumnezeu Tatăl. Aşadar opera ilustrează întruparea, momentul nu temporal, ci moral şi spiritual, în care Cuvântul veşnic iese de la Tatăl pentru a asuma trup omenesc în trupul unei femei. În această pictură se manifestă confuzia voluntară între părintele pământesc al lui Isus şi Tatăl.

Ce alte opere din această epocă le consideraţi mai semnificative?

Mă gândesc la Logodna Fecioarei, pictură celebră a lui Raffaello păstrată la Pinacoteca Brera din Milano. Poate că este mai puţin cunoscută este cea dedicată aceleiaşi teme şi acum expusă la Musée des Beaux-Artes di Caen Franţa, al cărui autor este Perugino, maestru al lui Raffaello. În ambele opere Iosif este în prim plan, în momentul în care pune inelul în degetul Mariei: pe fundal este o piaţă şi o mare biserică octogonală a cărei poartă centrală, epicentru al compoziţiei, este deschisă. Semnificaţia este precisă: dacă Iosif este slujitorul credincios pe care Dumnezeu l-a pus drept protector al Mariei şi dacă Maria este figură a Bisericii, atunci Iosif este protectorul Bisericii: un titlu care nu va dispare niciodată. Aş vrea să menţionez o altă operă foarte interesantă, chiar dacă e mai puţin cunoscută: situată în interiorul domului din Udine, este o pală de altar cu dimensiuni însemnate, operă a unui artist din şcoala veneţiană, Pellegrino da San Daniele: reprezintă o mare figură a lui Iosif care, complet singur, fără Maria, îl ţine în braţe pe Isus: prezentându-l ca unic părinte, pictorul îi conferă o relevanţă extraordinară.

O temă îndrăgită de artiştii epocii este şi fuga în Egipt.

Desigur. Mă gândesc la o operă a lui Battista Dossi, astăzi la Lowe Art Museum de la Universitatea din Miami: Maria este pe un măgar, Iosif pe un altul şi chiar el e cel care-l poartă pe Isus. Fecioara se ţine de animal cu o mână în timp ce cu cealaltă pare să dea instrucţiuni soţului, ca şi cum i-ar spune să fie atent la Prunc: este o pictură delicioasă. Fuga în Egipt devine şi tema multor imprimări care sunt produse ca urmare a evlaviei populare crescânde faţă de sfântul Iosif, datorată şi naşterii a numeroase confraternităţi şi companii, mai ales de meşteşugari, dedicate lui. Citez o operă a francezului Cristoforo Blanco: arată Sfânta Familie la întoarcerea din Egipt: Maria este pe măgar în timp ce Iosif merge pe jos purtându-l pe umeri pe Isus, care ţine mâinile încrucişate pe fruntea tatălui său, exact cum ar face orice copil. Suntem în pragul barocului şi această operă de mare realism ne ajută să percepem o tendinţă care se afirmă: atenţia faţă de dimensiunea umană a Sfintei Familii, o dimensiune pe care umanitatea lui Iosif contribuie să o evidenţieze.

Şi Caravaggio s-a măsurat cu Iosif.

În această incursiune a noastră nu putem uita de Odihna în timpul fugii din Egipt păstrată la Galleria Doria Pamphilj din Roma: Caravaggio reprezintă o Marie frumoasă şi fină care a adormit după ce l-a alăptat pe Prunc, aţipit în braţele sale. Iosif, care pare în schimb un rustic, ţine în mână o partitură care este citită de un înger care cântă la violă. Pe faţa lui Iosif se percepe uimirea datorită muzicii auzite. Caravaggio explorează sufletul acestui om simplu şi bun care, ascultând de cuvintele Domnului, decide să-i păzească pe Maria şi pe Prunc şi care rămâne încântat de sunetele cereşti; aşadar un om care ştie să asculte cerul.

În secolele următoare, al XVIII-lea şi al XIX-lea, artiştii propun teme şi dezvoltă reflecţii începute în secolele precedente. Voi cita, printre mulţi, pe Murillo şi Sfânta Familie a sa păstrată astăzi la National Gallery din Londra: sus sunt reprezentaţi Tatăl şi Duhul Sfânt, iar jos Isus cu părinţii: este clară intenţia artistului de a povesti Sfânta Familie ca expresie pământească, familială a Preasfintei Treimi şi Cristos ca fundament al amândurora.

Se poate afirma că reprezentările lui Iosif au contribuit la înţelegerea Mariei şi a vieţii de la Nazaret?

Desigur. Maria este o imagine aproape de neatins, o figură încărcată cu semnificaţii codificate de tradiţie care i-au obligat pe artişti care, aşadar, cu greu au comunicat dimensiunea propriu-zis familială a existenţei acestei femei şi a timpului trăit de Isus în familie. Arta s-a folosit de Iosif şi pentru a ne permite să o vedem pe Maria şi viaţa de la Nazaret într-o lumină diferită.

Papa Francisc în mai mult ocazii a denunţat "sentimentul de orfan şi de aceea de mare gol şi singurătate" care caracterizează cultura noastră "fragmentată şi dezbinată". Acest sentiment de orfan, cauzat şi de o pierdere a virtuţii păzirii, de o renunţare la responsabilitatea faţă de celălalt, poate explica atenţia scăzută pe care artiştii contemporani o rezervă lui Iosif, care este maestru al păzirii?

Da, fără îndoială. În comunităţile noastre se pierde dimensiunea păzirii, aşa de minunat trăită de Iosif. Trebuie spus că în arta contemporană este rezervată atenţie scăzută şi faţă de Maria şi faţă de Prunc. În Europa denatalităţii şi a individualismului autoreferenţial, imaginea unei femei cu un prunc pare aproape incorect politic, din păcate.

(După Vatican Insider, 18 martie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 24.