Omenitate şi har

Implicaţiile ecleziologice în "Placuit Deo"

De Maurizio Gronchi

Ce viziune despre Biserică este prezentă în scrisoarea Placuit Deo? Şi, mai ales, ce consecinţe derivă pentru viaţa credincioşilor, din moment ce este adresată episcopilor pentru ca să aibă grijă s-o transmită comunităţilor lor? La o primă lectură, este uşor să ne dăm seama de accesibilitatea lingvistică: înainte de toate scurtimea şi stilul oferă posibilitatea de a-i percepe substanţa. Primatul harului lui Dumnezeu - centru pulsant al magisteriului papei Francisc - este declinat prin şase pasaje rapide şi intense, dintre care penultimul se referă mai îndeaproape la Biserică.

Adevărul vrednic de iubire al mântuirii dăruite lumii de către Tatăl, prin intermediul Fiului, în harul Duhului Sfânt (Introducere), în pofida dificultăţilor individualismului şi eficientismului de astăzi, constituie o ofertă de sens şi de plinătate întregii omeniri şi generează o nouă ordine de relaţii, care în Biserică ajunge la forma sacramentală (capitolul II). Aspiraţia universală şi variată la mântuire, implicită sau manifestă, ascunsă sau exprimată ca nevoie de fericire, sănătate, bunăstare economică, pace interioară sau convieţuire senină, animă inima umană şi o determină la căutarea binelui, o angajează în lupta împotriva răului. În faţa neliniştii umane, vestea creştină promite că Dumnezeu nu numai că împlineşte, ci depăşeşte orice nevoie pusă de El însuşi în interiorul fiecărei persoane. În întâlnirea reînnoită cu Isus Cristos, izvorul iubirii pierdute cu păcatul este regăsit: vestea mântuirii sale "nu se referă numai la interioritatea noastră, ci la fiinţa noastră integrală" (capitolul III).

Istoria umană este parcursă de oferta insistentă de iubire a lui Dumnezeu care ia formă în Alianţă. De la ordinea creaţiei la cea a răscumpărării, şi de-a lungul tradiţiei seculare a Bisericii, străluceşte dorinţa neobosită de a-l vindeca şi a-l ridica pe om din partea lui Dumnezeu, în "Cristos, Mântuitor şi Mântuire", îndreptându-se de sus în jos şi viceversa. De fapt, pe de o parte, "sensul descendent mărturiseşte primatul absolut al acţiunii gratuite a lui Dumnezeu" şi, pe de altă parte, "sensul ascendent ne aminteşte că, prin acţiunea pe deplin umană a Fiului său, Tatăl a voit să regenereze acţiunea noastră" (capitolul IV).

Aşadar, privirea îndreptată spre Isus susţine permanent Biserica, loc istoric şi comunitar în care este posibil de depăşit orice tendinţă reducţionistă: fie a individualismului pelagian, fie a interiorismului gnostic. În Biserică suntem făcuţi părtaşi de noua ordine de relaţii pe care însuşi Cristos a trăit-o: "În ea atingem trupul lui Isus, în mod singular în fraţii mai săraci şi suferinzi". Medierea mântuitoare a Bisericii - prin economia corporală a sacramentelor şi relaţiile trăite în caritate, în special cu faptele de milostenie - "ne asigură că mântuirea nu constă în auto-realizarea individului izolat şi nici în fuziunea sa interioară cu divinul; ne încorporează în Biserică ce este o comunitate în acelaşi timp vizibilă şi invizibilă, în care în timp ce ne apropiem de fraţi, în special de cei care sunt mai mult în nevoie, atingem realmente carnea lui Isus. Mântuirea, mediată de Biserică, constă deci în încorporarea într-o comuniune de persoane, care participă la comuniunea Treimii" (capitolul V). Concluzia scrisorii deschide orizontul ultim al mântuirii, pe care Dumnezeu o oferă "tuturor oamenilor de bunăvoinţă, în a căror inimă lucrează în mod nevăzut harul" (Gaudium et spes, 22). Împreună cu dialogul cu credincioşii din alte religii, Biserica vesteşte că "mântuirea integrală, a sufletului şi a trupului, este destinul final la care Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii" (capitolul VI).

În cadrul viziunii de ansamblu a scrisorii - inspirându-se din intervenţiile repetate ale papei Francisc - raportul dintre gnosticism şi pelagianism este stabilit considerând ca bază comună despărţirea "creştinilor din cuvinte" de Cristos, după care urmează două versiuni antropologice aparent divergente. În varianta gnostică: superficialitatea, lejeritatea, fluiditatea; conform variantei pelagiene: rigiditatea, seriozitatea, tristeţea. Consecinţele care derivă din ambele perspective sunt lipsa bucuriei adevărate, libertatea şi lipsa Duhului. Este vorba de două tentative de a afirma omul sacrificând transcendenţa lui Dumnezeu, cum nota Paul al VI-lea în ultima sesiune a Conciliului al II-lea din Vatican. "Şi asta ne dă lumină şi astăzi, în această lume în care este negat omul, în care se preferă să se meargă pe drumul gnosticismului, pe drumul pelagianismului, sau al acelui «fără trup» - un Dumnezeu care nu s-a făcut trup - sau al acelui «fără Dumnezeu» - omul prometeic care poate să meargă înainte -. Noi în acest timp putem spune aceleaşi lucruri ale lui Paul al VI-lea: Biserica este slujitoarea omului, Biserica crede în Cristos care a venit în trup şi de aceea îl slujeşte pe om, îl iubeşte pe om, crede în om. Aceasta este inspiraţia marelui Paul al VI-lea" (Francisc, Discurs adresat participanţilor la pelerinajul diecezei de Brescia, 22 iunie 2013).

Pe de o parte, negarea adevăratului trup al lui Cristos, care goleşte evenimentul istoric al Întrupării şi al Paştelui lui Isus, şi, pe de altă parte, negarea influenţei divine a harului sunt cele două forme reducţioniste care ameninţă creştinismul de astăzi. În definitiv, cea neo-gnostică, cu caracter cristologic mai pregnant, şi cea neo-pelagiană, de marcă antropologică, provin din una şi aceeaşi rădăcină şi ajung la acelaşi rezultat: Isus este pur şi simplu un simbol şi mântuirea depinde substanţial de om. Ceea ce susţine acest reducţionism este matricea ideologică comună, care condiţionează apartenenţa eclezială. Acestor opţiuni ideologice le lipseşte percepţia clară că Biserica nu este rigidă, ci liberă; nu este o casă de închiriat, ci o casă pentru a trăi; unitatea Bisericii este armonie, pentru că Duhul este El însuşi armonie.

La nivel ecleziologic se reflectă convergenţa celor două devieri, de recunoscut şi de evitat. Pe de o parte, cea pelagiană, care îşi pune încrederea în perfecţiunea structurilor, uitând că doctrina creştină are o "faţă care nu este rigidă, are trup care se mişcă şi se dezvoltă, are trup fraged: doctrina creştină se numeşte Isus Cristos" (Francisc, Discurs adresat reprezentanţilor de la a cincea întâlnire naţională a Bisericii italiene, Firenze, 10 noiembrie 2015). De cealaltă parte, cea gnostică, care "duce la încrederea în raţionamentul logic şi clar, însă care pierde duioşia trupului fratelui" (ibidem). Misterul Întrupării păstrează diferenţa dintre transcendenţa creştină şi spiritualismul gnostic, şi evită să "degenereze în intimisme care nu dau rod, care fa steril dinamismul său [al Cuvântului lui Dumnezeu întrupat]" (ibidem).

În aceste concepţii, dimensiunile cristologică, antropologică şi ecleziologică sunt aşa de strict interdependente şi deviate încât dezmint efectiv adevărul revelaţiei lui Dumnezeu şi al omului, printr-o viziune deformată a lui Cristos şi o experienţă diminuată a Bisericii. Calea pentru depăşirea derivelor gnostice şi pelagiene de astăzi este dublă. În primul rând, credinţa creştină autentică cere fidelitate faţă de trupul lui Cristos, faţă de rănile sale care rămân imprimate în omenitatea vulnerabilă şi rănită. În al doilea rând, este necesar să se reafirme cu claritate încrederea în marea gratuitate a lui Dumnezeu, care ne oferă mântuirea fără merit, revelând astfel sensul profund al scandalului crucii (cf. Rom 5,5-11).

(După L'Osservatore Romano, 16 martie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.