Monseniorul Bruno Forte: Noutate şi continuitate în pontificatul lui Bergoglio

Cinci ani cu papa Francisc: atâţia au trecut de la alegerea sa ca episcop de Roma, succesor al lui Petru la catedra Bisericii care "prezidează în iubire", conform expresiei frumoase folosite de sfântul Ignaţiu din Antiohia la începuturile secolului al doilea. Un pontificat dens în evenimente şi în mesaje care se referă atât la comunitatea eclezială, cum este cazul celor două adunări ale Sinodului Episcopilor dedicate familiei şi al exortaţiei apostolice Amoris laetitia, cât şi la relevanţa sa pe scena "satului global", în raporturile dintre popoare şi în viaţa fiecărei ţări, cum arată de exemplu rolul desfăşurat de papa Francisc în procesul de destindere dintre Cuba şi Statele Unite. Noutatea şi incisivitatea acestei slujiri papale nu trebuie să pună în umbră continuitatea sa cu magisteriul predecesorilor: pentru a aminti numai câteva trăsături esenţiale, se poate afirma că Francisc se leagă cu Ioan al XXIII-lea, "Papa cel bun", prin amabilitate, cu Paul al VI-lea, care în octombrie va fi canonizat de el, prin curajul reformator, cu Ioan Paul I prin zâmbetul şi promptitudinea comunicativă, cu Ioan Paul al II-lea prin intensa experienţă mistică, hrănită cu multă rugăciune, cu Benedict al XVI-lea prin marile idei teologice inspiratoare, sub semnul unei gândiri a credinţei bine înrădăcinate în istorie şi în slujba ei. Însă Francisc este mai ales papa care vrea mai degrabă să demareze procese, decât să ocupe spaţii, aşa cum afirmă în exortaţia apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), manifest "programatic" (cf. nr. 25) al pontificatului său: "A da prioritate timpului înseamnă a se ocupa mai mult de a începe procese decât de a lua în stăpânire spaţii. Timpul ordonează spaţiile, le luminează şi le transformă în inele dintr-un lanţ în creştere constantă, fără întoarceri. Este vorba de a privilegia acţiunile care generează noi dinamisme în societate şi implică alte persoane şi grupuri care le vor duce înainte, până când aduc rod în evenimente istorice importante" (nr. 223).

În această tensiune de a activa procese se evidenţiază îndeosebi trei impulsuri, care mi se pare că ar caracteriza pontificatul papei "venit aproape de la capătul lumii": apelul adresat Bisericii să fie "în ieşire"; sublinierea primatului absolut al lui Dumnezeu asupra existenţei şi asupra acţiunii credinciosului şi a comunităţii ecleziale; importanţa dată sinodalităţii episcopilor şi a poporului lui Dumnezeu în ansamblul său. Aşa cum afirmă Evangelii gaudium, Biserica "în ieşire", este "comunitatea de discipoli misionari care iau iniţiativa, care se implică, însoţesc, care fructifică şi sărbătoresc. «Primerear - a lua iniţiativa»: scuzaţi-mă pentru acest neologism. Comunitatea evanghelizatoare experimentează că Domnul a luat iniţiativa, a precedat-o în iubire (cf. 1In 4,10) şi pentru aceasta ea ştie să facă primul pas, ştie să ia iniţiativa fără frică, să meargă în întâmpinare, să-i caute pe cei de departe şi să ajungă la răscrucile drumurilor pentru a-i invita pe cei excluşi. Trăieşte o dorinţă inepuizabilă de a oferi milostivire, rod al faptului de a fi experimentat milostivirea infinită a Tatălui şi forţa sa difuzivă" (nr. 24). În alternativă la imaginea unei comunităţi introvertite, resemnate, autoreferenţiale, cum este tentată Biserica să fie în faţa răspândirii secularizării şi mai mult încă a secularismului ideologic, Francisc se bazează pe o comunitate de creştini adulţi în credinţă, curajoşi în elanul carităţii, îndrăzneţi în a duce vestea bună la tot omul, la fiecare om. O Biserică ce ridică fruntea nu în atitudinea ciocnirii sau a ofensivei, ci în cea a generozităţii şi a milostivirii, rod că a cunoscut frumuseţea iertării şi a iubirii lui Dumnezeu şi a dorinţei respective de a împărtăşi bucuria sa transformatoare. Binele este se răspândeşte pe sine şi o Biserică ce trăieşte din duioşia milostivă a Domnului său nu poate decât s-o iradieze în manieră contagioasă şi eliberatoare.

Acest simţ viu al milostivirii divine se naşte în Francisc din experienţa sa a primatului absolut al lui Dumnezeu: acesta este izvorul din care fiecare creştin ia forţa vestirii sale a lui Cristos. Însă în papa iezuit ea se colorează cu trăsăturile care sunt tipice spiritualităţii ignaţiene, înrădăcinate în forma de viaţă spirituală trăită şi transmisă de fondatorul Societăţii lui Isus, sfântul Ignaţiu de Loyola. Se poate aminti în această privinţă teza fundamentală a "antropologiei transcendentale" a marelui teolog iezuit Karl Rahner, care a influenţat atât de mult magisteriul cardinalului Carlo Maria Martini şi ni se pare că îl influenţează pe cel al lui Francisc: "Omul este entitatea care, iubind în mod liber, se află în faţa Dumnezeului unei posibile revelaţii. Omul este în ascultarea cuvântului sau a tăcerii lui Dumnezeu în măsura în care se deschide, iubind liber, la acest mesaj al cuvântului sau al tăcerii Dumnezeului revelaţiei" (Uditori della parola, Borla, Torino 1967, pag. 145). Creatura umană, adică, creată liberă, este chemată să iubească în exercitarea libertăţii sale: însă această vocaţie radicală se poate realiza în măsura în care omul se pune în ascultare primitoare a cuvântului şi a tăcerii lui Dumnezeu. A sta în prezenţa Domnului, a persevera în ascultarea lui Dumnezeu care vorbeşte şi chiar a lui Dumnezeu care tace, este ceea ce ne face cu adevărat liberi şi capabili să facem alegeri de caritate autentică şi de credinţă sinceră. Om cu lungi tăceri de rugăciune, hrănite cu adoraţie şi cu primire ascultătoare a Cuvântului divin, Francisc trăieşte spiritualitatea ignaţiană şi o transmite Bisericii cu mult mai mult decât este evidenţiat acest aspect esenţial în mod obişnuit.

În sfârşit, sinodalitatea este ideea cheie care-l inspiră pe papa Bergoglio în slujirea sa adusă Bisericii catolice: cuvântul grec "sinod" înseamnă "a merge împreună". Bună parte din aceşti cinci ani de pontificat au fost angajaţi de procesul sinodal, articulat nu numai în cele două adunări de episcopi din 2014 şi 2015, ci şi în pregătirea lor, care a implicat pe larg baza întregii comunităţi catolice, şi în dezvoltarea care a urmat şi a dus la exortaţia Amoris laetitia din 19 martie 2016. Prin chestionarele pregătitoare, răspunsurile la ele venite din orice parte a lumii, reflecţia păstorilor şi teologilor, dialogul sinodal liber şi adesea animat de tensiuni vii, a ajuns la discernământul papei un material amplu, bogat în viaţă trăită şi în gândire articulată, pe care el la rândul său şi l-a însuşit cu o reflecţie în acelaşi timp colegială şi personală, exprimată în documentul citat. Nu puţini au subliniat analogia dintre această metodologie şi cea pe care a pregătit şi a dirijat lucrările Conciliului al II-lea din Vatican, marea primăvară a Bisericii din secolul al XX-lea. Şi este sigur că spiritul Conciliului al II-lea din Vatican se recunoaşte puternic în Amoris laetitia, atât în simpatia sa deschisă faţă de tot ceea ce este autentic uman, cât şi în atitudinea sa de milostivire faţă de orice situaţie, inclusiv cele rănite sau deosebit de dificile ale experienţei familiale şi de cuplu, milostivire care se traduce în angajarea primirii tuturor, nimeni exclus, a însoţirii şi a discernământului oferit fiecărei persoane, a integrării la care fiecare are dreptul în comunitatea eclezială. Dacă criticile unei minorităţi absolute văd în aceste alegeri o cedare a Bisericii în faţa seducţiei lumii, cel care este aproape de oameni şi trăieşte pentru ei şi cu ei slujirea adusă Evangheliei nu poate să nu perceapă în ele stilul lui Isus, care a trecut printre oameni "făcând bine şi vindecându-i pe toţi" (Fap 10,38), aşadar stilul unei Biserici trimise de El nu ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască, oferind tuturor motivaţii de viaţă şi de speranţă cu harul iertării şi al iubirii. Aşadar, o Biserică vie în suflul Duhului, care în Evanghelie vorbeşte oricui va voi s-o asculte în adâncul inimii sale.

(După Zenit, 12 martie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.