Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la al XXIX-lea curs despre forul intern organizat de Penitenţiaria Apostolică (9 martie 2018)

Iubiţi fraţi, bună ziua!

Vă salut pe toţi cordial, începând de la cardinalul Mauro Piacenza, căruia îi mulţumesc pentru cuvintele sale. Salut toată familia de la Penitenţiaria Apostolică şi pe participanţii la cursul despre forul intern, care anul acesta, privind la apropiatul Sinod despre tineri, a tratat raportul dintre Spovada sacramentală şi discernământul vocaţional. Este vorba despre o temă deosebit de potrivită, care merită câteva reflecţii pe care doresc să le împărtăşesc cu voi.

Voi duhovnicii, în special voi viitorii duhovnici, aveţi avantajul - să spunem aşa - că sunteţi tineri, aşadar puteţi trăi sacramentul Reconcilierii ca "tineri printre tineri"; şi, adesea, apropierea în vârstă favorizează şi dialogul sacramental, printr-o afinitate naturală de limbaje. Asta poate constitui o facilitare şi este o circumstanţă de trăit în mod adecvat, pentru edificarea de personalităţi creştine autentice. Totuşi, este o condiţia care nu este lipsită de limite şi chiar de riscuri, pentru că sunteţi la începutul slujirii voastre, aşadar încă trebuie să dobândiţi tot acel bagaj de experienţă pe care o are un "duhovnic consumat", după decenii de ascultare a penitenţilor.

Aşadar, cum trebuie trăită această circumstanţă? Ce atenţii trebuie avute în ascultarea spovezilor sacramentale, mai ales ale tinerilor, şi în vederea unui eventual discernământ vocaţional?

Înainte de toate aş spune că este necesar să se redescopere mereu, cum afirmă sfântul Toma de Aquino, dimensiunea instrumentală a slujirii noastre. Preotul duhovnic nu este izvorul milostivirii şi nici al harului; este cu siguranţă instrumentul indispensabil, dar este întotdeauna instrument! Şi când preotul ia în stăpânire asta, îl împiedică pe Dumnezeu să acţioneze în inimi. Această conştiinţă trebuie să favorizeze o vigilenţă atentă cu privire la riscul de a deveni "stăpâni ai conştiinţelor", mai ales în raportul cu tinerii, a căror personalitate este încă în formare şi, de aceea, mult mai uşor influenţabilă. A ne aminti că suntem şi că trebuie să fim, numai instrumente ale Reconcilierii este prima condiţie pentru a asuma o atitudine de ascultare umilă a Duhului Sfânt, care garantează un autentic efort de discernământ. A fi instrumente nu înseamnă o diminuare a slujirii, ci, dimpotrivă, este deplina ei realizare, pentru că în măsura în care dispare preotul şi apare mai clar Cristos marele şi veşnicul Preot, se realizează vocaţia noastră de "servitori nefolositori".

În al doilea rând trebuie să ştim să ascultăm întrebările, înainte de a oferi răspunsurile. A da răspunsuri, fără a ne fi preocupat să ascultăm întrebările tinerilor şi, acolo unde este necesar, fără a fi încercat să provocăm întrebări autentice, ar fi o atitudine greşită. Duhovnicul este chemat să fie om al ascultării: ascultare umană a penitentului şi ascultare divină a Duhului Sfânt. Ascultându-l cu adevărat pe fratele în colocviul sacramental, noi îl ascultăm pe Isus însuşi, sărac şi umil; ascultându-l pe Duhul Sfânt ne punem în ascultare atentă, devenim auditori ai Cuvântului, aşadar oferim cea mai mare slujire tinerilor noştri penitenţi: îi punem în contact cu Isus însuşi.

Când există aceste două elemente, colocviul sacramental se poate deschide într-adevăr la acel drum prudent şi de rugăciune care este discernământul vocaţional. Fiecare tânăr ar trebui să poată auzi glasul lui Dumnezeu fie în propria conştiinţă, fie prin ascultarea Cuvântului. Şi pe acest drum este important ca să fie susţinut de însoţirea înţeleaptă a duhovnicului, care uneori poate să devină - la cererea tinerilor înşişi şi niciodată autopropunându-se - şi părinte spiritual. Discernământul vocaţional este înainte de toate o lectură a semnelor, pe care însuşi Dumnezeu le-a pus deja în viaţa tânărului, prin calităţile sale şi inclinaţiile sale personale, prin întâlnirile avute şi prin rugăciune: o rugăciune prelungită, în care să se repete, cu simplitate, cuvintele lui Samuel: "Vorbeşte, Doamne, pentru că slujitorul tău te ascultă" (1Sam 3,9).

Colocviul de la Spovada sacramentală devine astfel ocazie privilegiată de întâlnire, pentru a se pune amândoi, penitent şi duhovnic, în ascultarea voinţei lui Dumnezeu, descoperind care poate să fie proiectul său, independent de forma vocaţiei. De fapt, vocaţia nu coincide, nici nu poate coincide vreodată, cu o formă! Asta ar duce la formalism! Vocaţia este raportul însuşi cu Isus: raport vital şi de care nu se poate face abstracţie.

Corespund realităţii categoriile cu care se defineşte duhovnicul: "medic şi judecător", "păstor şi părinte", "învăţător şi educator". Dar în special pentru cei mai tineri, duhovnicul este chemat să fie mai ales un martor. Martor în sensul de "martir", chemat să împreună-pătimească pentru păcatele fraţilor, ca Domnul Isus; şi apoi martor al milostivirii, al acelei inimi a Evangheliei care este îmbrăţişarea Tatălui dată fiului risipitor care se întoarce acasă. Duhovnicul-martor face mai eficace experienţa milostivirii, deschizând larg credincioşilor un orizont nou şi mare, pe care numai Dumnezeu îl poate da omului.

Dragi preoţi tineri, viitori preoţi şi dragi duhovnici, fiţi martori ai milostivirii, fiţi ascultători umili ai tinerilor şi ai voinţei lui Dumnezeu pentru ei, fiţi mereu respectuoşi faţă de conştiinţa şi de libertatea celui care se apropie de confesional, pentru că însuşi Dumnezeu iubeşte libertatea lor. Şi încredinţaţi-i pe penitenţi celei care este Scăparea păcătoşilor şi Maica milei.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.