Papa Francisc: Celebrarea Pocăinţei (9 martie 2018)

Iubiţi fraţi şi surori,

Ce mare bucurie şi mângâiere ne este oferită de cuvintele sfântului Ioan pe care le-am ascultat: iubirea lui Dumnezeu este aşa de mare încât ne-a făcut să devenim fiii săi şi când îl vom putea vedea faţă în faţă vom descoperi şi mai mult măreţia acestei iubiri ale sale (cf. 1In 3,1-10.19-22). Nu numai atât. Iubirea lui Dumnezeu este mereu mai mare decât putem să ne imaginăm şi se extinde chiar şi dincolo de orice păcat de care ne poate reproşa conştiinţa noastră. Este o iubire care nu cunoaşte limite şi este lipsită de graniţe; nu are acele obstacole pe care noi, dimpotrivă, suntem obişnuiţi să le punem în faţa unei persoane, de frică să nu vină ca să ne priveze de libertatea noastră.

Ştim că starea de păcat are drept consecinţă îndepărtarea de Dumnezeu. Şi, de fapt, păcatul este o modalitate cu care noi ne îndepărtăm de El. Dar asta nu înseamnă că El se îndepărtează de noi. Starea de slăbiciune şi de încurcătură în care ne pune păcatul este un motiv în plus pentru ca Dumnezeu să rămână aproape de noi. Această certitudine trebuie să ne însoţească mereu în viaţă. Cuvântul apostolului este o confirmare pentru a asigura inima noastră să aibă mereu o încredere neclintită în iubirea Tatălui: "chiar dacă inima noastră ne acuză, Dumnezeu este mai mare decât inimile noastre şi cunoaşte toate" (v. 20).

Harul său continuă să lucreze în noi pentru a face mai puternică speranţa că nu vom fi privaţi niciodată de iubirea sa, în pofida oricărui păcat pe care noi l-au putea face, refuzând prezenţa sa în viaţa noastră.

Această speranţă ne determină să conştientizăm dezorientarea pe care o ia adesea existenţa noastră, exact cu i s-a întâmplat lui Petru, în relatarea evanghelică pe care am ascultat-o: "Şi, îndată, a cântat cocoşul. Atunci şi-a amintit Petru de cuvântul lui Isus care îi spusese: «Înainte de a cânta cocoşul, de trei ori mă vei renega». Şi, ieşind afară, a plâns amar" (Mt 26,74-75). Evanghelistul este extrem de sobru. Cântul cocoşului pare să perceapă un om încă dezorientat, apoi el îşi aminteşte cuvintele lui Isus şi în sfârşit se sfâşie vălul şi Petru începe să întrevadă printre lacrimi că Dumnezeu se revelează în Cristos pălmuit, insultat, renegat de el, dar care merge să moară pentru el. Petru, care ar fi voit să moară pentru Isus, acum înţelege că trebuie să lase ca El să moară pentru el. Petru voia să-l înveţe pe Învăţătorul său, voia să-l preceadă, în schimb Isus e cel care merge să moară pentru Petru; şi Petru asta nu înţelesese, nu voise să înţeleagă.

Petru se confruntă acum cu iubirea Domnului şi în sfârşit înţelege că El îl iubeşte şi îi cere să se lase iubit. Petru îşi dă seama că a refuzat mereu să se lase iubit, a refuzat mereu să se lase mântuit pe deplin de Isus, deci nu voia ca Isus să-l iubească total.

Cât de greu este să ne lăsăm iubiţi cu adevărat! Am vrea mereu ca măcar ceva din noi să nu fie legat de recunoştinţă, în timp ce în realitate suntem datori pentru toate, deoarece Dumnezeu este primul şi ne mântuieşte total, cu iubire.

Să cerem acum Domnului harul de a ne face cunoscută măreţia iubirii sale, care şterge orice păcat al nostru.

Să ne lăsăm purificaţi de iubire pentru a recunoaşte iubirea adevărată!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.