Reflecţie: De ce mă loveşti?!

Sâmbătă şi duminică, respectiv în zilele de 27 şi 28 ianuarie 2018, la Centrul "Gaudium et Spes" de la Traian, Oficiul pentru Pastoraţia Familiei a propus o temă, dacă nu stringentă, cel puţin importantă, şi anume, violenţa în familie.

Nimeni nu poate spune că nu există! O întâlnim la tot pasul, în diversele ei forme, una mai cumplită decât alta. Vedem femei bătute fără milă, bărbaţi epuizaţi psihic de către femei, copii maltrataţi de propriul tată sau de propria mamă, fraţi care sunt violenţi între ei, elevi bătăuşi la şcoală şi pe stradă.

Tema aleasă pentru întâlnirea de la Traian: "Ai grijă de mine..." (Despre violenţa domestică), a vizat în primul rând violenţa pe care o întâlnim între soţi, însă o întrebare i-a "chinuit" efectiv, atât pe vorbitori, cât şi pe ascultători: "Cum este posibil ca două persoane, care, cel puţin în ziua căsătoriei, şi-ar fi dat viaţa din iubire una faţă de cealaltă, într-o zi, una dintre ele, fără niciun scrupul, să devină o «fiară», să se năpustească peste persoana iubită şi să o lovească? Ce se întâmplă între timp că nu mai există iubirea care i-a întâlnit şi i-a unit şi totul se transformă în ură, în violenţă şi uneori chiar în crimă?"

Violenţa este şi rămâne o ruşine pentru om, este o pată greu de şters din sufletele victimelor şi, nu o dată, ele însele devin agresoare.

La Traian au participat familii în care cel puţin la nivel fizic nu se practică violenţa. Au lipsit însă acele familii în care ea este prezentă şi tocmai de aceea era necesar ca ele să fie acolo.

A fost impresionantă mărturia particulară a unei persoane care nu a ezitat să spună:

"Ce ţi-am făcut, de mă loveşti? Tu eşti bărbat, ai pumnul mult mai mare decât al meu, ai vocea mult mai groasă decât a mea, eşti un amestec de muşchi şi furie, dar eşti în acelaşi timp lipsit de educaţie şi plin de vicii. Mă obligi să-ţi fiu slugă, deşi m-ai primit ca dar de la Dumnezeu; mă obligi să-ţi fiu prostituată, deşi mi-ai promis că o să mă respecţi în actul conjugal; mi-ai spus că vom împărţi obligaţiile familiale în casă, iar tu pretinzi totul ca şi cum doar eu exist; mi-ai spus că abia aştepţi să avem copiii noştri, iar, atunci când ţi-am spus că sunt însărcinată, m-ai lovit cumplit cu pumnul în pântece, făcându-mă să pierd sarcina; mi-ai spus că prin căsătorie eu nu o să devin niciodată «proprietatea» ta, dar m-ai lovit ori de câte ori întâlneam un bărbat pe stradă şi mă privea fără voinţa mea sau ori de câte ori am dansat cu un alt bărbat la momentele de distracţie; în discuţiile noastre de dinainte de nuntă ţi-ai arătat repulsia faţă de alcool, iar acum ai ajuns să-l consumi fără măsură, pierzându-ţi din cauza aceasta minţile; când a trebuit să mergem la nunta fiicei naşilor noştri de la cununie, mi-a fost ruşine să ridic capul din pământ pentru că aveam ochii negri din cauza pumnului tău; când până la urmă i-am avut, i-ai lovit pe copii fără milă, pretinzându-le mult mai mult decât puteau ei la vârsta lor.

Oare de ce am stat atâta timp? De ce am permis ca o astfel de «bestie» să mă lovească în aşa hal? Recunosc, mi-a fost teamă că o să mă râdă lumea şi că nu o să mă pot descurca singură. Am stat şi am suportat bătăi, injurii, umilinţe, ameninţări, violuri... Nu ştiu dacă Dumnezeu se complace văzând o astfel de situaţie!

Ah, sigur, o să-mi reproşaţi că nu am ştiut să fiu supusă, că am vorbit prea mult şi mai ales atunci când nu trebuia, că în calitate de soţie trebuia să stau la dispoziţia soţului când voia, cum voia şi cât voia, dar, credeţi-mă, pe toate le-am încercat: am tăcut, m-am pus la dispoziţia lui, l-am slujit, l-am îngrijit, iar el a continuat să fie şi mai violent... pentru că eu am permis! Am permis pentru că mi-era frică, îmi era ruşine de cei din jur, îmi era milă de copii şi mă gândeam mereu că într-o zi poate se va schimba.

Într-o zi, pe patul de spital, în urma unei ciroze cumplite, după ce l-am îngrijit ca pe un copil mic, a avut tăria să spună: «Am fost un prost! Asta am văzut la tatăl meu, asta am făcut şi eu... Iartă-mă, iartă-mă, te rog, iartă-mă... am fost un prost! Doamne, iartă-mă!» Şi s-a stins... Abia primise Maslul şi se spovedise!".

Am convenit la Traian că printre cauzele care duc pe anumite persoane la violenţă, pe primul loc se află fără îndoială lipsa de educaţie; apoi violenţa îndurată în copilărie, anturajul, anumite vicii, printre care cel mai evident este alcoolul, dar şi neînţelegerea partenerului de viaţă în actul conjugal.

Şi, credeţi-ne, nu am rezolvat problema! De fapt nici nu ne-am propus să o rezolvăm, pentru că ea este nu doar a celor care o au, ci a tuturor. S-a convenit că toţi avem un rol în rezolvarea ei: pe de-o parte soţii trebuie să lucreze mai mult la formarea lor religioasă şi umană, Biserica trebuie să însoţească mai mult şi mai îndeaproape familia, precum şi statul trebuie să asigure o mai mare protecţie.

Violenţa naşte violenţă, spune o vorbă din bătrâni, iar sfântul Ioan Paul al II-lea, de la fereastra apartamentului său din Vatican, având experienţa violenţelor provocate de război, spunea: "Mai più la guerra, avventura senza fine..." (Niciodată să nu mai fie război, această aventură care nu are sfârşit...).

Niciodată să nu mai fie violenţă, pentru că, ori de câte ori va fi, ea va naşte violenţă.

Credinţa în Dumnezeu, ea îl face pe om blând, înţelegător şi realist. Cum să loveşti un om care este asemenea ţie sau poate chiar mai slab decât tine?

Ori de câte ori îl întâlnim pe un semen de-al nostru, persoana lui ne transmite un singur mesaj: "Nu mă ucide! Respectă-mă, dacă vrei să te respect!"

Respect tuturor celor care au înţeles că omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu...

Pr. Felician Tiba

* * *

Traian: "Ai grijă de mine..." (Weekend cu familiile despre violenţa domestică)

lecturi: 18.