Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Chile şi Peru
(15-22 ianuarie 2018)

Sfânta Liturghie

Baza aeriană „Las Palmas” (Lima – Peru)

Duminică, 21 ianuarie 2018

Omilia Sfântului Părinte

„Ridică-te, mergi la Ninive, cetatea cea mare, şi vesteşte acolo vestea pe care ţi-o spun eu” (Iona 3,2). Cu aceste cuvinte Domnul se adresa lui Iona punându-l în mişcare spre acea mare cetate care era pe punctul de a fi distrusă din cauza multelor sale rele. Îl vedem şi pe Isus, în Evanghelie, în drum spre Galileea pentru a predica vestea sa bună (cf. Mc 1,14). Ambele lecturi ni-l revelează pe Dumnezeu în mişcare în faţa cetăţilor de ieri şi de astăzi. Domnul porneşte la drum: merge la Ninive, în Galileea, … la Lima, la Trujillo, la Puerto Maldonado… Domnul vine aici. Porneşte la drum pentru a intra în istoria noastră personală, concretă. L-am celebrat de puţin timp: este Emanuel, Dumnezeu care vrea să stea mereu cu noi. Da, aici la Lima, sau oriunde trăieşti, în viaţa zilnică a muncii mereu egale, în educaţia copiilor, plină de speranţă, printre toate aspiraţiile tale şi activităţile tale; în intimitatea casei şi în zgomotul asurzitor de pe străzile noastre. Este acolo, în mijlocul străzilor prăfuite ale istoriei, unde Domnul vine în întâmpinarea ta.

Uneori ni se poate întâmpla acelaşi lucru ca lui Iona. Oraşele noastre, cu situaţiile de durere şi de nedreptate care se repetă în fiecare zi, pot să provoace în noi ispita de a fugi, de a ne ascunde, de a ne sustrage. Şi motivele, pentru Iona şi pentru noi, nu lipsesc. Privind oraşul am putea începe să constatăm că „există cetăţeni care obţin mijloacele adecvate pentru dezvoltarea vieţii personale şi familiale, însă sunt foarte mulţi «non-cetăţenii», «cetăţenii pe jumătate» sau «resturile urbane»”[1] care stau pe marginile străzilor noastre, care merg să trăiască la marginile oraşelor noastre fără condiţii necesare pentru a trăi o viaţă demnă, şi ne face rău să constatăm că de multe ori între aceste „resturi umane” se află feţele atâtor copii şi adolescenţi. Se află faţa viitorului.

Şi văzând aceste lucruri în oraşele noastre, în cartierele noastre – care ar putea să fie locuri de întâlnire şi de solidaritate, de bucurie – ajunge să provoace ceea ce am putea numi sindromul lui Iona: un spaţiu de fugă şi de neîncredere (cf. Iona 1,3). Un spaţiu pentru indiferenţă, care ne transformă în anonimi şi surzi în faţa altora, ne face să devenim fiinţe impersonale cu inimă aseptică, şi cu această atitudine face rău sufletului poporului, al acestui nobil popor. Cum ne spunea Benedict al XVI-lea, „măsura umanităţii se determină în mod esenţial în raportul cu suferinţa şi cu cel suferind. Acest lucru este valabil pentru fiecare om ca şi pentru societate. O societate care nu reuşeşte să-i accepte pe cei suferinzi şi nu este capabilă să contribuie prin com-pătimire să facă în aşa fel încât suferinţa să fie împărtăşită şi purtată şi în interior este o societate crudă şi inumană”[2].

Când l-au arestat pe Ioan [Botezătorul], Isus a mers în Galileea ca să predice Evanghelia lui Dumnezeu. Spre deosebire de Iona, Isus, în faţa unui eveniment dureros şi nedrept cum a fost arestarea lui Ioan, intră în oraş, intră în Galileea şi începe de la acea mică populaţie să semene ceea ce avea să fie începutul celei mai mari speranţe: Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, Dumnezeu este în mijlocul nostru. Şi Evanghelia însăşi ne arată bucuria şi efectul în lanţ pe care aceasta îl produce: a început cu Simon şi Andrei, apoi Iacob şi Ioan (cf. Mc 1,14-20) şi, pornind de atunci, trecând prin sfânta Roza din Lima, sfântul Toribiu, sfântul Martin de Porres, sfântul Ioan Macías, sfântul Francisc Solano, a ajuns până la noi vestită de norul de martori care au crezut în El. A ajuns până la Lima, până la noi pentru a se angaja din nou ca un antidot reînnoit împotriva globalizării indiferenţei. Pentru că în faţa acestei Iubiri nu putem să rămânem indiferenţi.

Isus i-a chemat pe discipolii săi să trăiască astăzi ceea ce are gust de veşnicie: iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele; şi face asta în unica manieră în care poate s-o facă, în maniera divină: provocând duioşia şi iubirea milostivă, provocând compasiunea şi deschizând ochii lor pentru ca să înveţe să privească realitatea în manieră divină. Îi invită să creeze noi legături, noi alianţe aducătoare de veşnicie.

Isus străbate oraşul: face asta cu discipolii săi şi începe să vadă, să asculte, să fie atent la cei care au cedat sub mantia indiferenţei, lapidaţi de păcatul grav al corupţiei. Începe să dezvăluie atâtea situaţii care sufocau speranţa poporului său provocând o nouă speranţă. Îi cheamă pe discipolii săi şi îi invită să meargă cu El, îi invită să străbată oraşul, dar le schimbă ritmul, îi învaţă să privească ceea ce până atunci treceau cu vederea, indică noi urgenţe. Convertiţi-vă, le spune lor, Împărăţia cerurilor înseamnă a-l întâlni în Isus pe Dumnezeu care amestecă viaţa sa cu viaţa poporului său, se implică şi implică pe alţii pentru ca să nu le fie frică să facă din această istorie o istorie de mântuire (cf. Mc 1,15.21 şu).

Isus continuă să meargă pe străzile noastre, ca şi ieri continuă să bată la uşi, să bată la inimi pentru a reaprinde speranţa şi dorinţele: ca degradarea să fie depăşită de fraternitate, nedreptatea să fie învinsă de solidaritate şi violenţa să fie stinsă cu armele păcii. Isus continuă să cheme şi vrea să ne ungă cu Duhul său pentru ca şi noi să mergem ca să ungem cu acea ungere capabilă să vindece speranţa rănită şi să reînnoiască privirea noastre.

Isus continuă să meargă şi retrezeşte speranţa care ne eliberează de raporturi goale şi de analize impersonale şi ne cheamă să ne implicăm ca fermenţi acolo unde suntem, unde ne este dat să trăim, în acel colţişor de fiecare zi. Împărăţia cerurilor este în mijlocul vostru – ne spune El –, este acolo unde ştim să folosim un pic de duioşie şi de compasiune, unde nu ne este frică să creăm spaţii pentru ca orbii să vadă, paraliticii să meargă, leproşii să fie purificaţi şi surzii să audă (cf. Lc 7,22), şi astfel toţi cei pe care îi consideram pierduţi să se bucure de Înviere. Dumnezeu nu încetează şi nu va înceta să meargă pentru a ajunge la fiii săi. La fiecare dintre fiii săi. Cum vom aprinde speranţa dacă lipsesc profeţi? Cum vom înfrunta viitorul dacă ne lipseşte unitatea? Cum va ajunge Isus în atâtea locuri, dacă lipsesc martori curajoşi şi destoinici?

Astăzi Domnul te cheamă să străbaţi cu El oraşul, te invită să mergi cu El prin oraşul tău. Te cheamă să fii discipolul său misionar şi astfel să devii părtaş de acea mare şoaptă care vrea să continue să răsune în fiecare colţ al vieţii noastre: Bucură-te, Domnul este cu tine!

________________

Salut final

Îi mulţumesc cardinalului Juan Luis Cipriani, arhiepiscop de Lima, pentru cuvintele sale şi fraţilor episcopi de Puerto Maldonado şi Trujillo, ale căror jurisdicţii ecleziastice am putut să le vizitez în aceste zile; mulţumesc şi preşedintelui Conferinţei episcopale şi fraţilor mei episcopi pentru prezenţa lor şi vouă tuturor care aţi făcut în aşa fel încât această vizită să lase o amprentă de neşters în inima mea.

Mulţumesc tuturor celor care au făcut posibilă această călătorie, şi au fost mulţi, şi mulţi anonimi. În primul rând domnul preşedinte Pedro Pablo Kuczynski, autorităţile civile, miile de voluntari care cu munca lor tăcută şi jertfită ca „furnicuţele” au contribuit pentru ca totul să se poată realiza. Mulţumesc, voluntari anonimi! Mulţumesc comisiei organizatoare şi tuturor celor care cu dăruirea lor şi angajarea lor au făcut posibilă această întâlnire. În mod special vreau să mulţumesc grupului de arhitecţi care au proiectat cele trei altare în cele trei oraşe: Dumnezeu să vă păstreze bunul gust! Mi-a făcut bine să mă întâlnesc cu voi.

Am început pelerinajul meu printre voi spunând că Peru este o ţară de speranţă. Ţară de speranţă prin biodiversitatea care se găseşte aici împreună cu frumuseţea locurilor capabile să ne ajute să descoperim prezenţa lui Dumnezeu.

Ţară de speranţă prin bogăţia tradiţiilor sale şi a obiceiurilor sale care au marcat sufletul acestui popor.

Ţară de speranţă prin tineri, care nu sunt viitorul ci prezentul Peruului. Lor le cer să descopere în înţelepciunea bunicilor lor, a bătrânilor, ADN-ul care i-a condus pe marii voştri sfinţi. Copii şi copile, vă rog, nu vă dezrădăcinaţi. Bunici şi bătrâni, nu încetaţi să transmiteţi tinerelor generaţii rădăcinile poporului vostru şi înţelepciunea căii pentru a ajunge la cer. Pe toţi vă invit să nu vă fie frică să fiţi sfinţii secolului al XXI-lea.

Fraţi peruani, aveţi atâtea motive pentru a spera, am văzut asta, am atins asta cu mâna în aceste zile. Vă rog, păstraţi speranţa, să nu v-o fure. Şi nu există mod mai bun de a păstra speranţa decât a rămâne uniţi, pentru ca toate aceste motive care o susţin să crească în fiecare zi mai mult.

Speranţa în Dumnezeu nu înşală (cf. Rom 5,5).

Vă port în inimă.

Dumnezeu să vă binecuvânteze. Şi vă rog să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

[Binecuvântarea]

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium¸ 74.

[2] Scrisoarea enciclică Spe salvi¸ 38.

lecturi: 14.