Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Chile şi Peru
(15-22 ianuarie 2018)

Întâlnirea cu tinerii

Sanctuarul naţional din Maipú - Chile

Miercuri, 17 ianuarie 2018

Ariel, şi eu sunt fericit că sunt cu voi. Mulţumesc pentru cuvintele tale de bun-venit în numele tuturor celor prezenţi. Sunt cu adevărat recunoscător că pot să împărtăşesc acest moment cu voi care, aşa cum a citit aici [pe o pancartă], „aţi coborât de pe divan şi v-aţi încălţat”. Mulţumesc! Consider pentru mine foarte important să ne întâlnim, să mergem un pic împreună, ca să ne ajutăm să privim înainte! Şi cred şi că şi pentru voi este important. Mulţumesc!

Şi sunt fericit că această întâlnire se desfăşoară aici la Maipú. În acest ţinut unde, cu o îmbrăţişare de fraternitate, a fost întemeiată istoria Chilei; în acest sanctuar care se ridică la intersecţia drumurilor între nord şi sud, care uneşte zăpada şi oceanul şi care face ca să aibă o casă cerul şi pământul. O casă pentru Chile, o casă pentru voi, dragi tineri, unde Fecioara de pe muntele Carmel vă aşteaptă şi vă primeşte cu inima deschisă. Şi aşa cum a însoţit naşterea acestei naţiuni şi a însoţit atâţia chilieni în cursul acestor două sute de ani, tot aşa vrea să continue să însoţească acele vise pe care Dumnezeu le pune în inima voastră: vise de libertate, vise de bucurie, vise de un viitor mai bun. Aceste dorinţe, aşa cum spuneai tu, Ariel, de „a fi protagoniştii schimbării”. A fi protagonişti. Fecioara de pe muntele Carmel vă însoţeşte pentru ca să fiţi protagoniştii Chilei pe care inimile voastre o visează. Şi eu ştiu că inima tinerilor chilieni visează, şi visează măreţ, nu numai când sunteţi un pic ameţiţi, nu, mereu visaţi măreţ, pentru că din aceste ţinuturi s-au născut experienţe care s-au lărgit şi sa-u înmulţit prin diferite ţări din continentul nostru. Şi cine le-a promovat? Tineri ca voi care au ştiut să trăiască aventura credinţei. Deoarece credinţa provoacă în tineri sentimente de aventură, care invită să călătorească prin peisaje incredibile, deloc uşoare, deloc liniştite…, dar vouă vă plac aventurile şi provocările…, în afară de aceia care încă nu au coborât de pe divan: coborâţi repede! Aşa putem continua… Voi care sunteţi specialişti, încălţaţi-i… Ba chiar, vă plictisiţi când nu aveţi provocări care să vă stimuleze. Asta se vede, de exemplu, de fiecare dată când se întâmplă o catastrofă naturală: aveţi o capacitate enormă de a vă mobiliza care vorbeşte despre generozitatea inimilor voastre. Mulţumesc.

Şi am voit să încep de la această referinţă la patrie, pentru că drumul înainte, visele care trebuie să fie realizate, privirea mereu spre orizont trebuie să se facă având picioarele pe pământ şi se începe cu picioarele pe pământul patriei. Şi dacă voi nu iubiţi patria voastră, eu nu cred că puteţi să-l iubiţi pe Isus şi că puteţi să-l iubiţi pe Dumnezeu. Iubirea faţă de patrie este o iubire faţă de mamă: o numim „mama patrie” pentru că aici ne-am născut; dar ea însăşi, ca orice mamă, ne învaţă să mergem şi ni se dăruieşte nouă pentru ca s-o facem să trăiască în alte generaţii. Pentru aceasta am voit să încep cu această referinţă la mama, la mama patrie. Dacă nu sunteţi patrioţi – nu naţionalişti, patrioţi – nu veţi face nimic în viaţă. Să iubiţi ţara voastră, tineri şi tinere, să iubiţi Chile a voastră! Daţi ceea ce este mai bun din voi pentru Chile a voastră.

În munca mea ca episcop, am putut să descopăr că există multe, dar cu adevărat multe idei bune în inimile şi în minţile tinerilor. Este adevărat, voi sunteţi neliniştiţi, căutători, idealişti. Ştiţi cine are probleme? Problema o avem noi adulţii, când ascultăm aceste idealuri, aceste nelinişti ale tinerilor şi cu faţă de mari înţelepţi spunem: „Gândeşte aşa pentru că este tânăr; în curând se va maturiza”, sau mai rău: „se va corupe”. Şi aşa este, în spatele acelui „în curând se va maturiza”, împotriva acestor iluzii şi vise, se ascunde acel tacit „în curând se va corupe”. Atenţie la asta! A vă maturiza înseamnă a creşte şi a face să crească visele şi a face să crească aspiraţiile, a nu coborî garda şi a vă lăsa cumpăraţi pe doi bani, asta nu înseamnă a vă maturiza. Deci, atunci când noi adulţii gândim asta, să nu ne ascultaţi. Pare că în acest „în curând se va maturiza” spus de noi cei mari, pare că vă aruncăm pe spate o pătură udă pentru a vă face să tăceţi, pare să se ascundă faptul că a ne maturiza înseamnă a accepta nedreptăţile, a crede că nu putem face nimic, că totul a fost aşa mereu: „De ce trebuie să schimbăm, dacă a fost aşa mereu, dacă s-a făcut aşa mereu?”. Aceasta este corupţie. A vă maturiza, adevărata maturitate înseamnă a duce înainte visele, aspiraţiile voastre, împreună, confruntându-vă reciproc, discutând între voi, dar privind înainte mereu, nu coborând garda, nu vânzând aceste aspiraţii. Este clar? [strigă: „Da!”]

Ţinând cont de toată această realitate a tinerilor, iată pentru ce se realizează… [se opreşte pentru că o tânără se simte rău]… Să aşteptăm un minut ca să o ia pe această soră a noastră care s-a simţit rău şi s-o însoţim cu o mică rugăciune pentru ca să-şi revină imediat… Pentru această realitate a voastră a tinerilor aş vrea să vă anunţ că am convocat Sinodul despre credinţa şi despre discernământul în voi tinerii şi în afară de asta Întâlnirea tinerilor. Pentru că Sinodul îl facem noi episcopii, reflectând despre tineri, dar, ştiţi, mie îmi este frică de filtre, pentru că uneori opiniile tinerilor pentru a ajunge la Roma trebuie să treacă prin diferite conexiuni şi aceste propuneri pot să ajungă foarte filtrate, nu de companiile aeriene, ci de cei care le transcriu. Pentru aceasta vreau să-i ascult pe tineri şi pentru aceasta se face această Întâlnire a tinerilor, întâlnire în care voi veţi fi protagonişti: tineri din toată lumea, tineri catolici şi tineri necatolici; tineri creştini şi de alte religii; şi tineri care nu ştiu dacă ei cred sau nu cred: toţi. Pentru a-i asculta, pentru a ne asculta, direct, pentru că este important ca voi să vorbiţi, ca să nu vă lăsaţi reduşi la tăcere. Nouă ne revine să vă ajutăm pentru ca să fiţi coerenţi cu ceea ce spuneţi, aceasta este lucrarea cu care vă putem ajuta; dar dacă voi nu vorbiţi, cum vom putea să vă ajutăm? Şi să vorbiţi cu curaj şi să spuneţi ceea ce gândiţi. Aşadar asta o puteţi face în săptămâna de întâlnire înainte de Duminica Floriilor, în care vor veni [la Roma] delegaţii de tineri din toată lumea, pentru a ne ajuta să facem în aşa fel încât Biserica să aibă o faţă tânără.

Odată, recent, o persoană mi-a spus: „Eu nu ştiu dacă să vorbesc despre Sfânta Maică Biserică – vorbea despre un loc specific – sau despre Sfânta Bunică Biserică!”. Nu, nu, Biserica trebuie să aibă o faţă tânără şi în asta voi trebuie să ne ajutaţi. Însă, desigur, o faţă tânără reală, plină de viaţă, nu tânără pentru că este machiată cu creme care întineresc, nu, asta nu foloseşte, ci tânără pentru că din adâncul inimii se lasă interpelată. Şi de acest lucru avem nevoie noi, Sfânta Maică Biserică, din partea voastră: să ne interpelaţi. Şi după aceea, pregătiţi-vă pentru răspuns; dar noi avem nevoie ca să ne interpelaţi, Biserica are nevoie ca voi să deveniţi majori şi să aveţi curajul să ne spuneţi: „Asta îmi place; acest drum mi se pare că este cel care trebuie parcurs; asta nu merge bine, aceasta nu este o punte ci este un zid”, şi aşa mai departe. Spuneţi-ne ceea ce simţiţi, ceea ce gândiţi şi asta elaboraţi-o între voi în grupurile de la această întâlnire şi după aceea asta va merge la Sinod, unde cu siguranţă va fi o reprezentare a voastră, dar Sinodul îl vor face episcopii cu reprezentarea voastră, care-i va aduna pe toţi. Deci pregătiţi-vă pentru această întâlnire şi celor care vor merge la această întâlnire daţi-le ideile voastre, aşteptările voastre, ceea ce simţiţi în inimă. Câtă nevoie de voi are Biserica, şi Biserica chiliană, pentru „a ne zgudui” şi a ne ajuta să fim mai aproape de Isus! Asta e ceea ce vă cerem: să ne zguduiţi dacă suntem statici, să ne ajutaţi să fim mai aproape de Isus. Întrebările voastre, voinţa voastră de a şti, voinţa voastră de a fi generoşi cer de la noi ca să fim mai aproape de Isus. Toţi suntem chemaţi, mereu din nou, să fim aproape de Isus. Dacă o activitate, un plan pastoral, dacă această întâlnire nu ne ajută să fim mai aproape de Isus, am pierdut timpul, am pierdut o după-amiază, ore de pregătire. Ajutaţi-ne să fim mai aproape de Isus. Şi asta o cerem celei care ne poate conduce de mână. Să privim la Mama [îndreptat spre statuia Fecioarei]: fiecare îi inima sa să-i spună cu cuvintele sale, ei care este prima discipolă, ca să ne ajute să fim mai aproape de Isus. Din inimă, fiecare personal.

Şi permiteţi-mi să vă povestesc o anecdotă. Vorbind într-o zi cu un tânăr l-am întrebat cea anume ar putea să-l indispună: „Ce anume te indispune?” – deoarece contextul era de aşa natură pentru a-i putea pune această întrebare. Şi el mi-a spus: „Când se descarcă bateria celularului sau când pierd semnalul de interne”. L-am întrebat: „De ce?”. Mi-a răspuns: „Părinte, este simplu, pierd tot ceea ce se întâmplă, rămân în afara lumii, parcă atârnat. În acele moment, alerg să caut un încărcător de baterii sau o reţea wi-fi şi password-ul pentru a mă reconecta”. Acel răspuns m-a învăţat, m-a făcut să mă gândesc că ni se poate întâmpla acelaşi lucru cu credinţa. Toţi suntem entuziaşti, credinţa se reînnoieşte – o zi de reculegere, o predică, o întâlnire, vizita papei – credinţa creşte, dar după un prim timp de drum şi de elan iniţial, sunt momente în care, fără să ne dăm seama, începe să scadă „intensitatea semnalului” nostru, puţin câte puţin, şi acel entuziasm, acea voinţă de a rămâne conectaţi cu Isus începe să se piardă şi începem să rămânem fără conexiune, fără baterie, şi atunci ne cuprinde indispoziţia, devenim descurajaţi, trişti, fără putere şi începem să vedem totul negativ. Când rămânem fără această „conexiune” care este aceea care dă viaţă viselor noastre, inima începe să piardă puterea, să rămână şi ea fără încărcare şi, aşa cum spune acel cântec, „zgomotul dimprejur şi singurătatea oraşului ne izolează de toate. Lumea care se răstoarnă încearcă să mă scufunde în ea înecând ideile mele”[1]. Vi s-a întâmplat vreodată? Fiecare să răspundă înlăuntrul său…, nu vreau să-i fac să se ruşineze pe cei cărora nu li s-a întâmplat… Mie mi s-a întâmplat.

Fără conexiune, fără conexiunea cu Isus, fără această conexiune ajungem să înecăm ideile noastre, să înecăm visele noastre, să înecăm credinţa noastră şi atunci ne umplem de indispoziţie. Ca protagonişti – cum suntem şi vrem să fim – putem ajunge să credem că este acelaşi lucru a face sau nu face ceva. „Dar de ce pierzi timpul? – spune tânărul pesimist – distrează-te, las-o baltă, toate aceste lucruri ştim cum se termină, lumea nu se schimbă, ia-o aşa cum vine şi mergi înainte…”. Şi rămânem, simţim că rămânem „în afara lumii”, în mica mea lume unde stau liniştit, acolo, pe divanul meu… Mă preocupă atunci când, pierzând „semnalul”, mulţi cred că nu au nimic de dat şi rămân parcă pierduţi. „Hai, tu ai ceva de dat!” – „Nu, nu, este un dezastru… Eu încerc să studiez, să iau o diplomă, să mă căsătoresc, şi apoi gata, nu vreau probleme, şi aşa totul se termină rău…”. Asta este atunci când se pierde conexiunea. Să nu crezi niciodată că nu ai nimic de dat sau că nu ai nevoie de nimeni. Mulţi oameni au nevoie de tine, gândeşte-te. Fiecare dintre voi să se gândească la asta în inima sa: mulţi oameni au nevoie de mine. Acel gând, aşa cum îi plăcea lui Hurtado să spună, „este sfatul diavolului” – „nimeni nu are nevoie de mine” – care vrea să te facă să crezi că nu valorezi nimic… dar pentru a lăsa lucrurile aşa cum sunt. Pentru aceasta te face să crezi că nu valorezi nimic: pentru ca să nu schimbi nimic. Deoarece unicul care poate să facă o schimbare în societate este tânărul, unul dintre voi. Noi, suntem deja „de cealaltă parte”… [Un alt tânăr leşină] Mulţumesc, între paranteze, pentru că aceste leşinuri sunt semn a ceea ce simt mulţi dintre voi… De cât timp sunteţi aici? Îmi spuneţi? [unii răspund] Mulţumesc! Toţi, spuneam, suntem importanţi şi toţi avem ceva de dat… cu un mic moment de tăcere fiecare dintre voi se poate întreba, serios, în inima sa: „Ce am eu de dat în viaţă?”. Şi câţi dintre voi vor să spună: „Nu ştiu”. Nu ştii ce ai de dat? Ai înlăuntrul tău şi nu cunoşti. Încearcă să găseşti în grabă pentru a da. Lumea are nevoie de tine, patria are nevoie de tine, societatea are nevoie de tine. Tu ai ceva de dat. Nu pierde conexiunea.

Tinerii din Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi voiau acel semnal, căutau acel semnal care să-i ajute să menţină viu focul în inimile lor. Acei tineri, care erau cu Ioan Botezătorul, voiau să ştie cum să încarce bateria inimii. Andrei şi celălalt discipol – care nu spune numele, şi putem să ne gândim că acel discipol poate să fie fiecare dintre noi – căutau password-ul pentru a se conecta cu Acela care este „cale, adevăr şi viaţă” (In 14,6). Erau conduşi de Ioan Botezătorul. Şi cred că voi aveţi un mare sfânt care vă poate conduce, un sfânt care cânta cu viaţa sa: „Bucuros, Doamne, bucuros!”. Hurtado avea o regulă de aur, o regulă pentru a aprinde inima sa cu acel foc capabil să menţină vie bucuria. Pentru că Isus este acel foc care-l înflăcărează pe cel care se apropie de El.

Este password-ul lui Hurtado pentru a se reconecta, pentru a menţine semnalul era foarte simplu… Cu siguranţă niciunul dintre voi nu a adus telefonul… să vedem… Mi-ar plăcea ca să-l puneţi pe celularele voastre. Dacă vreţi, eu vi l-am spus. Hurtado se întreabă – şi acesta este password-ul –: „Ce ar face Cristos în locul meu?”. Cine poate, să-l introducă. „Ce ar face Cristos în locul meu?”. Ce ar face Cristos în locul meu la şcoală, la universitate, pe stradă, acasă, cu prietenii, la muncă; în faţa celor care fac pe grozavii: „Ce ar face Cristos în locul meu?”. Când mergeţi să dansaţi, când faceţi sport sau mergeţi la stadion: „Ce ar face Cristos în locul meu”. Acesta este password-ul. Aceasta este încărcarea pentru a aprinde inima noastră, pentru a aprinde credinţa şi scânteia din ochii noştri. Să nu plece. Asta înseamnă a fi protagonişti ai istoriei. Ochi scânteietori pentru că am descoperit că Isus este izvor de viaţă şi de bucurie. Protagonişti ai istoriei, pentru că vrem să contagiem acea scânteie în atâtea inimi stinse, opace, care au uitat ce înseamnă a spera; în atâţia care sunt apatici şi aşteaptă ca să-i invite cineva şi să-i provoace cu ceva care să merite. A fi protagonişti înseamnă a face ceea ce a făcut Isus. Acolo unde eşti, cu oricine ai fi şi la orice oră: „Ce ar face Isus în locul meu?”. Aţi memorat password-ul? [răspund: „Da!”] Şi unicul mod pentru a nu uita password-ul este folosirea lui, altminteri ni se întâmplă – desigur este mai mult pentru cei de vârsta mea, nu a voastră, însă aşa ştiţi asta – ceea ce li s-a întâmplat acelor trei nebuni din acel film care au dat o lovitură, au spart o casă de bani, totul studiat, şi când ajung… au uitat combinaţia, au uitat cheia. Dacă nu folosiţi password-ul îl veţi uita. Memoraţi-l în inimă! Cu era password-ul? [răspund: „Ce ar face Cristos în locul meu?”]… Nu se aude bine în spaniolă… Cum era? [îl repetă] Acesta este password-ul. Repetaţi-l, dar folosiţi-l, folosiţi-l! Ce ar face Cristos în locul meu? Şi trebuie folosit în fiecare zi. Va veni momentul în care îl veţi şti pe de rost; şi va veni ziua în care, fără ca să vă daţi seama, va veni ziua în care, fără a vă da seama, inima fiecăruia dintre voi va bate ca inima lui Isus.

Nu e suficient a asculta o învăţătură religioasă sau a învăţa o doctrină; ceea ce vrem este să trăim aşa cum a trăit Isus. Ce ar face Cristos în locul meu? A-l traduce pe Isus în viaţa mea. Pentru aceasta tinerii din Evanghelie îl întreabă: „Doamne, unde locuieşti?”[2] – am ascultat puţin mai înainte –, cum trăieşti? Eu îl întreb pe Isus? Vrem să trăim ca Isus, asta într-adevăr face inima să vibreze.

Face inima să vibreze şi te pune pe drumul riscului. A risca. Dragi prieteni, fiţi curajoşi, mergeţi zvelţi în întâmpinarea prietenilor voştri, a celor pe care nu-i cunoaşteţi sau care se află într-un moment dificil.

Şi mergeţi cu unica promisiune pe care o avem: în mijlocul pustiului, al străzii, al aventurii, va fi mereu „conexiunea”, va exista un „încărcător de baterie”. Nu vom fi singuri. Mereu ne vom bucura de compania lui Isus şi a Mamei sale şi a unei comunităţi. Desigur o comunitate care nu este perfectă, dar asta nu înseamnă că nu are mult de iubit şi de oferit altora. Cum era password-ul? [răspund: „Ce ar face Cristos în locul meu?”] Bine, încă vi-l amintiţi.

Dragi prieteni, dragi tineri, „fiţi voi – vă cer asta cu rugăminte – fiţi voi tinerii samariteni care nu lasă niciodată pe nimeni la pământ la marginea drumului. În inimă, o altă întrebare: vreodată am lăsat pe cineva la pământ pe drum? O rudă, un prieten, o prietenă…? Fiţi samariteni, nu abandonaţi niciodată pe om la pământ pe marginea drumului. Fiţi tineri cireneeni care-l ajută pe Cristos să-şi poarte crucea şi împărtăşesc suferinţa fraţilor. Fiţi ca Zaheu care a transformat nanismul său spiritual în măreţie şi a lăsat ca Isus să transforme inima sa materialistă într-o inimă solidară. Fiţi ca tânăra Magdalena, pasionată căutătoare a iubirii, care numai în Isus găseşte răspunsurile de care are nevoie. Să aveţi inima lui Petru, pentru a părăsi năvoadele pe malul lacului. Să aveţi afectul lui Ioan, pentru a repune în Isus toate afectele voastre. Să aveţi disponibilitatea Mamei noastre, prima discipolă, pentru a cânta cu bucurie şi a face voinţa sa”[3].

Dragi prieteni, mi-ar plăcea să rămân mai mult. Cei care au telefonul, să-l ia în mână: este un semn, pentru a nu uita password-ul. Care era password-ul? [răspund: „Ce ar face Cristos în locul meu?”]. Şi aşa vă reconectaţi şi nu rămâneţi fără semnal. Mi-ar plăcea să rămân mai mult. Mulţumesc pentru această întâlnire şi pentru bucuria voastră. Mulţumesc! Şi vă cer, cu rugăminte, să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] La Ley, Aquí.

[2] In 1,38.

[3] Card. Raúl Silva Henríquez, Mensaje a los jóvenes (7 octombrie 1979).

lecturi: 9.