Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Chile şi Peru
(15-22 ianuarie 2018)

Sfânta Liturghie pentru progresul popoarelor

Aeroportul din Maquehue (Temuco - Chile)
Miercuri, 17 ianuarie 2018

„Mari, Mari” (bună ziua)

„Küme tünngün ta niemün” „Pacea să fie cu voi” (Lc 24,36).

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a permis să vizitez această parte frumoasă a continentului nostru, Araucanía: ţinut binecuvântat de Creator cu fertilitatea imenselor câmpii verzi, păduri pline de zone uriaşe cu araucani – al cincilea elogiu făcut de Gabriela Mistal făcut acestui ţinut chilian –[1],  maiestuoşii săi vulcani înzăpeziţi, lacurile sale şi fluviile sale pline de viaţă. Acest peisaj ne înalţă spre Dumnezeu şi este uşor să vedem mâna sa în fiecare creatură. Multe generaţii de bărbaţi şi femei au iubit şi iubesc acest pământ cu recunoştinţă geloasă. Şi vreau să mă opresc şi să salut în mod special pe membrii poporului Mapuche, precum şi celelalte popoare indigene care trăiesc în aceste ţinuturi ancestrale: Rapanui (Insula Paştelui), Aymara, Quechua şi Atacama, şi multe altele.

Acest ţinut, dacă-l privim cu ochii turiştilor, ne va lăsa extaziaţi, însă după aceea vom continua drumul nostru ca înainte, amintindu-ne de peisajele frumoase pe care le-am văzut; dacă în schimb ne apropiem de sol îl vom auzi cântând: „Arauco are o durere pe care n-o poate reduce la tăcere, sunt nedreptăţi de secole pe care toţi le văd comiţându-se”[2].

În acest context de mulţumire pentru acest ţinut şi pentru oamenii de aici, dar şi de suferinţă şi de durere, celebrăm Euharistia. Şi facem asta pe acest aerodrom Maqueue, în care au avut loc încălcări grave ale drepturilor umane. Oferim această celebrare pentru toţi cei care au suferit şi au murit şi pentru cei care, în fiecare zi, poartă pe umeri povara atâtor nedreptăţi. Şi amintind aceste lucruri, să rămânem o clipă în tăcere, gândindu-ne la atâta durere şi la atâta nedreptate. Jertfa lui Isus pe cruce este încărcătura întregului păcat şi a durerii popoarelor noastre, o durere care trebuie răscumpărată.

În Evanghelia pe care am ascultat-o, Isus îl roagă pe Tatăl ca „toţi să fie una” (In 17,21). Într-o oră crucială din viaţa sa se opreşte să ceară unitatea. Inima sa ştie că una dintre cele mai rele ameninţări care loveşte şi va lovi poporul său şi toată omenirea va fi dezbinarea şi ciocnirea, samavolnicia unora asupra altora. Câte lacrimi vărsate! Astăzi vrem să ne însuşim această rugăciune a lui Isus, vrem să intrăm cu El în această grădină de durere, şi cu durerile noastre, pentru a-i cere Tatălui cu Isus: şi noi să fim una. Să nu permitem ca să ne învingă ciocnirea sau dezbinarea.

Această unitate, implorată de Isus, este un dar care trebuie cerut cu insistenţă pentru binele acestui pământ al nostru şi al fiilor săi. Şi trebuie să fim atenţi la posibilele ispite care pot să apară şi „să polueze de la rădăcină” acest dar pe care Dumnezeu vrea să ni-l dea şi cu care ne invită să fim protagonişti autentici ai istoriei. Care sunt aceste ispite? Una dintre ele este aceea a sinonimelor false.

1. Sinonimele false

Una dintre principalele ispite de înfruntat este aceea de a confunda unitatea cu uniformitatea. Isus nu-i cere Tatălui său ca toţi să fie egali, identici; pentru că unitatea nu se naşte nici nu se va naşte din neutralizarea sau reducerea la tăcere a diferenţelor. Unitatea nu este un simulacru nici de integrare forţată nici de marginalizare armonizatoare. Bogăţia unui ţinut se naşte tocmai din faptul ca fiecare component să ştie să împărtăşească propria înţelepciune cu celelalte. Nu este şi nu va fi o uniformitate asfixiantă care se naşte în mod normal din predominare şi din forţa celui mai puternic, şi nici o separare care să nu recunoască bunătatea altora. Unitatea cerută şi oferită de Isus recunoaşte ceea ce fiecare popor, fiecare cultură este invitată să aducă acestui ţinut binecuvântat. Unitatea este o diversitate reconciliată pentru că nu tolerează ca în numele său să se legitimeze nedreptăţile personale sau comunitare. Avem nevoie de bogăţia pe care fiecare popor poate să o ofere şi trebuie să lăsăm deoparte logica de a crede că există culturi superioare şi culturi inferioare. Un frumos chamal (mantie) cere ţesători care să cunoască arta de a armoniza diferitele materiale şi culori; să ştie să dea timp fiecărui lucru şi fiecărei faze. Va putea să fie imitata în mod industrial, dar toţi vom recunoaşte că este o îmbrăcăminte confecţionată sintetic. Arta unităţii cere şi invocă artizani autentici care să ştie să armonizeze diferenţele în „laboratoarele” satelor, străzilor, pieţelor şi ale diferitelor peisaje. Unitatea nu este o artă de birou, nici nu este făcută numai din documente, este o artă a ascultării şi a recunoaşterii. În asta este înrădăcinată frumuseţea sa precum şi rezistenţa sa cu trecerea timpului şi a intemperiilor pe care va trebui să le înfrunte.

Unitatea de care au nevoie popoarele noastre cere ca să ne ascultăm, dar mai ales ca să ne recunoaştem, ceea ce nu înseamnă numai „a primi informaţii despre alţii […] ci a aduna ceea ce Duhul a semănat în ei ca un dar şi pentru ei”[3]. Asta ne introduce pe calea solidarităţii ca mod de a ţese unitatea, ca mod de a construi istoria; acea solidaritate care ne face să spunem: avem nevoie unii de alţii în diferenţele noastre pentru ca acest pământ să continue să fie frumos. Este unica armă pe care o avem împotriva „despăduririi” speranţei. Iată pentru ce noi cerem: Doamne, fă-ne artizani ai unităţii.

2. Armele unităţii

Unitatea, dacă vrea să fie construită pornind de la recunoaştere şi de la solidaritate, nu poate să accepte orice mijloc pentru acest scop. Există două forme de violenţă în loc să înainteze procesele de unitate şi reconciliere ajung să le ameninţe. În primul rând, trebuie să fim atenţi la elaborarea de acorduri „frumoase” care nu ajung niciodată să se concretizeze. Cuvinte frumoase, proiecte încheiate, da – şi necesare – dar care nedevenind concrete ajung să „şteargă cu cotul ceea ce s-a scris cu mâna”. Şi aceasta este violenţă. De ce? Pentru că frustrează speranţa.

În al doilea rând, nu se poate face abstracţie să se susţină că o cultură a recunoaşterii reciproce nu se poate construi pe baza violenţei şi a distrugerii care până la urmă cer preţul de victime umane. Nu se poate cere recunoaşterea eliminării celuilalt, pentru că asta produce ca unic rezultat violenţă şi dezbinare mai mare. Violenţa cheamă violenţă, distrugerea măreşte fractura şi separarea. Violenţa ajunge să facă falsă cauza mai dreaptă. Pentru aceasta spunem „nu violenţei care distruge”, în niciuna dintre cele două forme ale sale.

Aceste atitudini sunt ca lava de vulcan care distruge totul, arde totul, lăsând în urma sa numai sterilitate şi dezolare. În schimb, să încercăm şi să nu încetăm să căutăm dialogul pentru unitate. Pentru aceasta spune cu putere: Doamne, fă-ne artizani ai unităţii tale.

Noi toţi care, într-o anumită măsură, suntem oameni luaţi din pământ (Gen 2,7), suntem chemaţi la viaţa bună (Küme Mongen), aşa cum ne aminteşte înţelepciunea ancestrală a poporului Mapuche. Cât drum este de parcurs, cât drum pentru a învăţa!, Küme Mongen, o năzuinţă profundă care provine nu numai din inimile noastre, ci răsună ca un strigăt, ca o cântarea în toată creaţia. De aceea, fraţilor, pentru fiii din acest ţinut, pentru fiii fiilor lor, să spunem Tatălui cu Isus: şi noi să fim una: Doamne, fă-ne artizani ai unităţii.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. Elogios de la tierra de Chile.

[2] Violeta Parra, Arauco tiene una pena.

[3] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 246.

lecturi: 13.