Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Chile şi Peru
(15-22 ianuarie 2018)

Întâlnire cu preoţii, consacraţii şi seminariştii

Catedrala din Santiago – Chile
Marţi, 16 ianuarie 2018

Iubiţi fraţi şi surori, bună seara.

Sunt bucuros să împărtăşesc această întâlnire cu voi. Mi-a plăcut modul cu care v-a prezentat cardinalul Ezzati: „Iată, iată consacratele, consacraţii, preoţii, diaconii permanenţi, seminariştii…”. Iată-i. Mi-a venit în minte ziua hirotonirii sau consacrării noastre când, după prezentare, am spus: „Iată-mă, Doamne, ca să fac voinţa ta”. În această întâlnire dorim să-i spunem Domnului: „Iată-ne”, pentru a reînnoi „da”-ul nostru. Vrem să reînnoim împreună răspunsul la chemarea care într-o zi a zguduit inima noastră.

Şi pentru a face asta, cred că ne poate ajuta să pornim de la textul din Evanghelie pe care l-am ascultat şi să împărtăşim trei momente ale lui Petru şi ale primei comunităţi: Petru şi comunitatea deprimată, Petru şi comunitatea iertată şi Petru şi comunitatea transfigurată. Mă joc cu acest binom Petru-comunitate pentru că experienţa apostolilor are mereu acest aspect dublu, cel personal şi cel comunitar. Merg împreună şi nu le putem despărţi. Da, suntem chemaţi individual, dar mereu ca să fim parte dintr-un grup mai mare. Nu există „selfie vocaţional”, nu există. Vocaţia cere ca fotografia să ţi-o facă altcineva: ce putem să facem? Aşa sunt lucrurile.

1. Petru deprimat şi comunitatea deprimată

Mi-a plăcut mereu stilul Evangheliilor de a nu decora, nici de a îndulci evenimentele şi nici de a le picta frumoase. Ne prezintă viaţa aşa cum este şi nu cum ar trebui să fie. Evangheliei nu-i este frică să ne arate momentele dificile, şi chiar conflictuale, prin care au trecut discipolii.

Să refacem scena. Îl omorâseră pe Isus; câteva femei spuneau că era viu (cf. Lc 24,22-24). Chiar dacă-l văzuseră pe Isus înviat, evenimentul era aşa de puternic încât discipolii aveau nevoie de timp pentru a înţelege ce s-a întâmplat. Luca spune: „Era aşa de mare bucuria încât nu puteau să creadă”. Aveau nevoie de timp pentru a înţelege ceea ce s-a întâmplat. Înţelegere care va veni la Rusalii, cu trimiterea Duhului Sfânt. Intrarea năvalnică a Celui Înviat va lua timp pentru a coborî în inima alor săi.

Discipolii se întorc în ţinutul lor. Merg să facă ceea ce ştiau să facă: să pescuiască. Nu erau toţi, numai câţiva. Dezbinaţi? Fragmentaţi? Nu ştim. Ceea ce ne spune Scriptura este că aceia care erau nu au pescuit nimic. Au năvoadele goale.

Dar era un alt gol care apăsa în mod inconştient asupra lor: rătăcirea şi tulburarea datorită morţii Învăţătorului lor. Nu mai este, a fost răstignit. Nu numai El a fost răstignit, ci şi ei, pentru că moartea lui Isus a scos în evidenţă un vârtej de conflicte în inima prietenilor săi. Petru îl renegase, Iuda îl trădase, ceilalţi fugiseră sau se ascunseseră. Numai o mână de femei şi discipolul iubit rămăseseră. Restul plecaseră. Problemă de zile şi totul era prăbuşit. Sunt orele rătăcirii şi ale tulburării în viaţa discipolului. În momentele „în care praful gros al persecuţiilor, al chinurilor, al îndoielilor şi aşa mai departe, se ridică prin evenimente culturale şi istorice, nu este uşor de găsit drumul de urmat. Există diferite ispite care caracterizează acest moment: a discuta despre idei, a nu da atenţia cuvenită faptului, a se fixa prea mult asupra persecutorilor… şi cred că cea mai rea dintre toate ispitele este a se opri pentru a rumega dezolarea”[1]. Da, a sta pentru a rumega dezolarea. Asta e ceea ce li s-a întâmplat discipolilor.

Cum ne spunea cardinalul Ezzati: „Viaţa prezbiterală şi consacrată din Chile a trecut şi trece prin ore dificile de turbulenţă şi provocări care nu sunt indiferente. Împreună cu fidelitatea celei mai mari majorităţi a crescut şi neghina răului cu suita sa de scandal şi dezertare.

Moment de turbulenţă. Cunosc durerea pe care au însemnat-o cazurile de abuzuri împotriva minorilor şi urmăresc cu atenţie ceea ce faceţi pentru a depăşi acest rău grav şi dureros. Durere pentru dăunarea şi suferinţa victimelor şi a familiilor lor, care au văzut trădată încrederea pe care au pus-o în slujitorii Bisericii. Durere pentru suferinţa comunităţilor ecleziale; şi durere şi pentru voi, fraţilor, care în afară de truda dăruirii aţi trăit dauna provocată de suspiciune şi de punerea în discuţie, care în unii sau în mulţi poate să fi strecurat îndoiala, frica şi neîncrederea. Ştiu că uneori aţi îndurat insulte în metrou sau mergând pe stradă; că a merge „îmbrăcaţi ca preot” în multe zone se „plăteşte scump”. Pentru aceasta vă invit să-i cerem lui Dumnezeu ca să ne dea luciditatea de a numi realitatea cu numele său, curajul de a cere iertare şi capacitatea de a învăţa să ascultăm ceea ce El ne spune şi a nu rumega dezolarea.

După aceea mi-ar plăcea să adaug un alt aspect important. Societăţile noastre se schimbă. Chile de astăzi este foarte diferit de cel pe care l-am cunoscut în timpul tinereţii mele, când mă formam. Se nasc noi şi variate forme culturale care nu se adaptează la împrejurimile cunoscute. Şi trebuie să recunoaştem că, de atâtea ori, nu ştim cu să ne inserăm în aceste noi situaţii. Adesea visăm „cepele din Egipt” şi uităm că ţara promisă este în faţa noastră şi nu în spate. Că promisiunea este de ieri, dar pentru mâine. Şi atunci putem cădea în ispita de a ne închide şi a ne izola pentru a apăra poziţiile noastre care ajung să fie nimic altceva decât monologuri frumoase. Putem fi tentaţi să credem că totul merge rău, şi în loc să mărturisim o „veste bună”, ceea ce mărturisim este numai apatie şi deziluzie. Astfel închidem ochii în faţa provocărilor pastorale crezând că Duhul nu are nimic de spus. Astfel uităm că Evanghelia este un drum de convertire, dar nu numai „a altora”, ci şi a noastră.

Că ne place sau nu, suntem invitaţi să înfruntăm realitatea aşa cum ni se prezintă. Realitatea personală, comunitară şi socială. Năvoadele – spun discipolii – sunt goale, şi putem înţelege sentimentele pe care le generează acest lucru. Se întorc acasă fără mari aventuri de povestit; se întorc acasă cu mâinile goale; se întorc acasă deprimaţi.

Ce a rămas din acei discipoli puternici, curajoşi, vii, care se simţeau aleşi şi părăsiseră toate pentru a-l urma pe Isus (cf. Mc 1,16-20)? Ce a rămas din acei discipoli siguri pe sine, care ar fi mers în închisoare şi chiar şi-ar fi dat viaţa pentru Învăţătorul lor (cf. Lc 22,33), care pentru a-l apăra voiau să coboare foc pe pământ (cf. Lc 9,54); care pentru El ar fi scos sabia şi s-ar fi luptat (cf. Lc 22,49-51)? Ce a rămas din Petru care-i reproşa Învăţătorului său despre modul în care ar fi trebuit să-şi trăiască propria viaţă (cf. Mc 8,31-33), programul său de răscumpărare? Dezolarea.

2. Petru iertat – comunitatea iertată

Este ora adevărului în viaţa primei comunităţi. Este ora în care Petru s-a confruntat cu o parte din el însuşi. Cu partea adevărului său pe care de multe ori nu voia s-o vadă. A trăit experienţa limitei sale, a fragilităţii sale, a faptului de a fi păcătos. Pentru cel instinctiv, impulsivul conducător şi salvator, cu o bună doză de autosuficienţă şi un exces de încredere în el însuşi şi în posibilităţile sale, a trebuit să se supună propriei slăbiciuni şi propriului păcat. El era tot atât de păcătos ca şi ceilalţi, era tot atât de nevoiaş ca şi ceilalţi, era tot atât de fragil ca şi ceilalţi. Petru l-a dezamăgit pe Cel căruia îi jurase protecţie. O oră crucială în viaţa lui Petru.

Ca discipoli, ca Biserică, ni se poate întâmpla acelaşi lucru: există momente în care ne confruntăm nu cu gloriile noastre, ci cu slăbiciunea noastră. Ore cruciale în viaţa discipolilor, dar aceea este şi ora în care se naşte apostolul. Să ne lăsăm conduşi de text.

„După ce au stat la masă, Isus i-a spus lui Simon Petru: «Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti mai mult decât aceştia?»” (In 21,15).

După ce au mâncat, Isus îl invită pe Petru să facă doi paşi şi singurul cuvânt este o întrebare, o întrebare despre iubire: Mă iubeşti? Isus nu foloseşte nici reproşul nici condamnarea. Singurul lucru pe care vrea să-l facă este să-l salveze pe Petru. Vrea să-l salveze de pericolul de a rămâne închis în păcatul său, de a rămâne ca să „mestece” dezolarea rod al limitei sale; să-l salveze de pericolul de a renunţa, din cauza limitelor sale, la tot binele pe care-l trăise cu Isus. Isus vrea să-l salveze de închidere şi de izolare. Vrea să-l salveze de acea atitudine distructivă care este victimizarea sau, dimpotrivă, de la căderea într-un „şi-aşa totul e la fel” care ajunge să înece orice angajare în relativismul cel mai dăunător. Vrea să-l elibereze de la a-l considera pe oricine care i se opune ca şi cum ar fi un duşman, sau de la a nu accepta cu seninătate contradicţiile sau criticile. Vrea să-l elibereze de tristeţe şi în special de indispoziţie. Cu acea întrebare, Isus îl invită pe Petru să asculte propria inimă şi să înveţe să discearnă. Pentru că „nu-i stă lui Dumnezeu să apere adevărul cu preţul carităţii, nici caritatea cu preţul adevărului, nici echilibrul cu preţul amândurora. Trebuie să se discearnă. Isus vrea să evite ca Petru să devină un adevărat distrugător sau un mincinos caritabil sau un perplex paralizat”[2], cum ni se poate întâmpla în aceste situaţii.

Isus l-a interogat pe Petru despre iubire şi a insistat cu el până când el a putut să-i dea un răspuns realist: „Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc” (In 21,17). Astfel Isus îl întăreşte în misiune. Astfel îl face să devină definitiv apostol al său.

Ce anume îl întăreşte pe Petru ca apostol? Ce anume ne menţine pe noi ca apostoli? Un singur lucru: a fost folosită milostivire faţă de noi (cf. 1Tim 1,12-16). Am fost trataţi cu milostivire. „În mijlocul păcatelor noastre, al limitelor noastre, al micimilor noastre; în mijlocul multiplelor noastre căderi, Isus Cristos ne-a văzut, s-a apropiat, ne-a dat mâna şi a folosit milostivire faţă de noi. Fiecare dintre noi va putea să-şi aducă aminte, reparcurgând toată dăţile în care Domnul l-a văzut, l-a privit, s-a apropiat de el şi l-a tratat cu milostivire”[3]. Şi vă invit să faceţi asta. Nu suntem aici pentru că suntem mai buni decât alţii. Nu suntem super-eroi care, de sus, coboară pentru a se întâlni cu „muritorii”. Mai degrabă suntem trimişi cu conştiinţa că suntem bărbaţi şi femei iertaţi. Şi acesta este izvorul bucuriei noastre. Suntem consacraţi, păstori în stilul lui Isus rănit, mort şi înviat. Consacratul – şi când spun „consacraţi”, spun toţi cei care sunt aici – este cel şi cea care întâlneşte în propriile răni semnele Învierii; care reuşeşte să vadă în rănile lumii forţa Învierii; care, ca Isus, nu merge în întâmpinarea fraţilor cu reproşul şi condamnarea.

Isus Cristos nu se prezintă la ai săi fără răni; tocmai pornind de la rănile sale Toma poate mărturisi credinţa. Suntem invitaţi să nu disimulăm sau să ascundem rănile noastre. O Biserică ce are răni este capabilă să înţeleagă rănile lumii de astăzi şi să şi le însuşească, să le îndure, să le însoţească şi să încerce să le vindece. O Biserică ce are răni nu se pune în centru, nu se crede perfectă, ci îl pune în centru pe unicul care poate să vindece rănile şi care are un nume: Isus Cristos.

Conştiinţa că avem răni ne eliberează; da, ne eliberează de la a deveni autoreferenţiali, de a ne crede superiori. Ne eliberează de acea tendinţă „prometeică a celor care în definitiv se încred numai în propriile forţe şi se simt superiori celorlalţi pentru că respectă norme determinate sau pentru că sunt în mod încăpăţânat fideli faţă de un anumit stil catolic propriu al trecutului”[4].

În Isus, rănile noastre sunt înviate. Ne fac solidari; ne ajută să distrugem zidurile care ne închid într-o atitudine elitară pentru a ne stimula să facem punţi şi să mergem în întâmpinarea atâtor însetaţi de aceeaşi iubire milostivă pe care numai Cristos ne-o poate oferi. „De câte ori visăm planuri apostolice expansioniste, meticuloase şi bine desenate, tipice generalilor înfrânţi! Astfel negăm istoria noastră de Biserică, istorie care este glorioasă deoarece este istorie de sacrificii, de speranţă, de luptă zilnică, de viaţă consumată în slujire, de statornicie în munca truditoare, pentru că orice muncă este «sudoare a frunţii noastre»”[5]. Văd cu o anumită preocupare că există comunităţi care trăiesc cuprinse mai mult de dorinţa de a figura pe afişe, de a ocupa spaţii, de a apărea şi a se arăta, decât de a-şi sufleca mânecile şi a merge ca să atingă realitatea suferită a poporului nostru credincios.

Cum ne pune în discuţie reflecţia acelui sfânt chilian care avertiza: „Aşadar, vor fi metode false toate acelea care sunt impuse pentru uniformitate; toate acelea care pretind să ne orienteze la Dumnezeu făcându-ne să-i uităm pe fraţii noştri; toate acelea care ne fac să închidem ochii asupra universului, în loc să ne înveţe să-i deschidem pentru a înălţa totul la Creatorul tuturor lucrurilor; toate acelea care ne fac egoişti şi ne fac să ne concentrăm asupra noastră înşine”[6].

Poporul lui Dumnezeu nu aşteaptă nici nu are nevoie de noi ca super-eroi, aşteaptă păstori, bărbaţi şi femei consacraţi, care să cunoască compătimirea, care să ştie să întindă o mână, care să ştie să se oprească în faţa celui care a căzut şi, ca Isus, să ajute să se iasă din acel cerc vicios de „a mesteca” dezolarea care otrăveşte sufletul.

3. Petru transfigurat – comunitatea transfigurată

Isus îl invită pe Petru să discearnă şi astfel încep să ia forţă multe evenimente din viaţa lui Petru, cum este gestul profetic al spălării picioarelor. Petru, acela care opusese rezistenţă de a i se spăla picioarele, începea să înţeleagă că adevărata măreţie trece prin faptul de a se face mici şi slujitori[7].

Ce pedagogie este aceea a Domnului nostru! De la gestul profetic al lui Isus la Biserica profetică una căreia, spălată de propriul păcat, nu-i este frică să meargă ca să slujească o omenire rănită.

Petru a experimentat în propria carne rana nu numai a păcatului, ci şi a propriilor limite şi slăbiciuni. Dar a descoperit în Isus că rănile sale pot să fie cale de înviere. A-l cunoaşte pe Petru deprimat pentru a-l cunoaşte pe Petru transfigurat este invitaţia de a trece de la a fi o Biserică de deprimaţi dezolaţi la o Biserică slujitoare a atâtor deprimaţi care trăiesc alături de noi. O Biserică aptă să fie în slujba Domnului său în cel flămând, în cel închis, în cel însetat, în cel fără locuinţă, în cel gol, în cel bolnav… (cf. Mt 25,35). O slujire care nu se identifică cu asistenţialismul sau paternalismul, ci cu convertirea inimii. Problema nu se află în a da de mâncare celui sărac, a-l îmbrăca pe cel gol, a-l asista pe cel bolnav, ci în a considera că săracul, cel gol, bolnavul, cel închis, cel fără locuinţă au demnitatea de a se aşeza la mesele noastre, de a se simţi „acasă” printre noi, de a se simţi în familie. Acela este semnul că Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru. Este semnul unei Biserici care a fost rănită din cauza propriului păcat, umplută de milostivire de către Domnul său şi convertită în profetică prin vocaţie.

A reînnoi profeţia înseamnă a reînnoi angajarea noastră de a nu aştepta o lume ideală, o comunitate ideală, un discipol ideal pentru a trăi sau pentru a evangheliza, ci de a crea condiţiile pentru ca fiecare persoană deprimată să se poată întâlni cu Isus. Nu se iubesc situaţiile, nici comunităţile ideale, se iubesc persoanele.

Recunoaşterea sinceră, suferită şi în rugăciune a limitelor noastre, departe de a ne despărţi de Domnul nostru, ne permite să ne întoarcem la Isus ştiind că „El poate mereu, cu noutatea sa, să reînnoiască viaţa noastră şi comunitatea noastră şi, chiar dacă străbate epoci întunecate şi slăbiciuni ecleziale, propunerea creştină nu îmbătrâneşte niciodată. […] De fiecare dată când încercăm să ne întoarcem la izvor şi să recuperăm prospeţimea originală a Evangheliei apar noi drumuri, metode creative, alte forme de exprimare, semne mai elocvente, cuvinte încărcate de semnificaţie reînnoită pentru lumea actuală”[8]. Cât de bine ne face nouă tuturor să lăsăm ca Isus să ne reînnoiască inima!

La începutul acestei întâlniri vă spuneam că veneam ca să reînnoim „da”-ul nostru, cu elan, cu pasiune. Vrem să reînnoim „da”-ul nostru, dar realist, pentru că este bazat pe privirea lui Isus. Vă invit atunci când vă întoarceţi acasă să pregătiţi în inima voastră un soi de testament spiritual, după modelul cardinalului Raul Silva Henríquez. Acea rugăciune frumoasă care începe spunând:

„Biserica pe care eu o iubesc este Sfânta Biserică de toate zilele… a ta, a mea, Sfânta Biserică de toate zilele…

… Isus, Evanghelia, pâinea, Euharistia, Trupul lui Cristos umil în fiecare zi. Cu feţele săracilor şi feţele bărbaţilor şi femeilor care cântau, care luptau, care sufereau. Sfânta Biserică de toate zilele”.

Te întreb: Cum este Biserica pe care tu o iubeşti? Iubeşti această Biserică rănită care găseşte viaţă în rănile lui Isus?

Mulţumesc pentru această întâlnire. Mulţumesc pentru oportunitatea de a reînnoi „da”-ul cu voi. Fecioara de muntele Carmel să vă acopere cu mantia sa.

Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Jorge M. Bergoglio, Las cartas de la tribulación, 9, Ed. Diego de Torres, Buenos Aires 1987.

[2] Ibid.

[3] Video-mesaj către CELAM cu ocazia Jubileului extraordinar al Milostivirii în continentul american, 27 august 2016.

[4] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 94.

[5] Ibid., 96.

[6] Sfântul Alberto Hurtado, Discurso a jóvenes de la Acción Católica, 1943.

[7] „Dacă cineva să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor” (Mc 9,35).

[8] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 11.

lecturi: 12.