Celălalt Francisc: „Cardinali, prieteni şi rude povestesc «fără filtre» cine este papa Bergoglio”

Obiectivul ambiţios, declarat deja pe coperta cărţii, este să ofere cititorului un portret al „celuilalt Francisc”, adică să relateze „tot ceea ce nu v-au spus niciodată despre papa”. Lucrare care nu este uşoară, dată fiind cantitatea impunătoare de volume dedicate deja lui Francisc care deja aglomerează rafturile librăriilor.

Autoarea este jurnalista nord-americană – dar transplantată la Roma – Deborah Castellano Lubov, vaticanistă de la Zenit. „Celălalt Francisc” (publicată în italiană de prestigioasa editură Cantagalli din Siena, dar va fi tradusă în curând în engleză) conţine o prefaţă a secretarului de stat al Vaticanului, cardinalul Parolin, şi 14 interviuri luate unor personalităţi din Curia Romană şi din Biserica răspândită în cele cinci continente, rude şi prieteni ai pontifului argentinian.

În aceste 200 de pagini nu lipsesc ştiri curioase, informaţii, revelaţii, opinii originale şi uneori chiar curajoase despre papa argentinian şi diferite probleme de actualitate ridicate de el. Jorge Mario Bergoglio este un om simplu şi afabil, căruia îi place mult să glumească, dar este şi papa care a ştiut să impună atenţiei întregii omeniri temele mai îndrăgite de el: demnitatea omului, globalizarea sălbatică, distribuirea bogăţiilor, salvgardarea creaţiei.

***

Prefaţa: cardinal Pietro Parolin

Cei intervievaţi: cardinal Gerhard Müller, arhiepiscop Georg Gänswein, cardinal Timothy Dolan, cardinal George Pell, cardinal Peter Turkson, Maria Elena Bergoglio, cardinal Kurt Koch, părintele Federico Lombardi, SJ, patriarh Fouad Twal, arhiepiscop Joseph Edward Kurtz, cardinal Wilfrid Fox Napier, cardinal Charles Maung Bo, Adrian Pallarols şi rabin Abraham Skorka .

***

Cine este „celălalt Francisc” la care faci referinţă în titlu?

Un om care înainte de toate se simte şi vrea să fie considerat şi tratat ca o persoană „normală”. Chiar dacă acum, mi-a spus cardinalul Koch, nu mai poate să treacă prin piaţa Navona şi să se oprească la bar ca să ia un cappuccino, s-a plâns odată patriarhului Bartolomeu.

Din multe interviuri de-ale tale s-ar spune că este şi un om foarte glumeţ…

Exact! Şi cardinalul Dolan de New York s-a confruntat cu asta, pentru că este destul de corpolent: „Dar aşa m-am simţit imediat în largul meu cu el”, mi-a povestit el. Sau rabinul Abraham Skorka, devenit apoi mare prieten al său. La prima lor întâlnire erau în biserică la Buenos Aires, după o celebrare solemnă. Cardinalul Bergoglio i-a spus o glumă despre pui, supranume folosit de suporterii adversari pentru a-i lua în râs pe jucătorii de la River Plata. Era un mod de a ironiza cu privire la rezultatele foarte rele ale acelei echipe, dar foarte nepotrivit în situaţia aceea. Astfel Skorka, suporter al lui River, a reacţionat foarte rău. Apoi a înţeles că era un mesaj printre rânduri: „Tratează-mă fără formalităţi, ca pe o persoană oarecare!”

Cum s-a născut ideea de a scrie această carte?

Începutul pontificatului lui Bergoglio a coincis, mai mult sau mai puţin, cu începutul activităţii mele de corespondent din Vatican pentru Zenit. Francisc şi-a atras imediat multe atenţii, datorită tuturor noutăţilor aduse înăuntrul şi în afara Bisericii. În această atmosferă de mare fervoare, pentru jurnaliştii care se ocupă să urmărească ştirile din Vatican, am simţit nevoia să mă confrunt adesea cu voci într-adevăr experte. Aşa s-au născut multe interviuri, zi după zi, în desfăşurarea muncii mele, şi multe prietenii. Apoi m-am întrebat dacă ar fi disponibile pentru a relata cum îl văd ei pe Francisc, cu un interviu mai puţin grăbit şi mai raţionat decât de obicei. Şi iată aici rezultatul.

Cu privire la interviuri, Francisc a acordat mult mai multe decât orice alt predecesor. Există unele culise curioase pe care le-ai descoperit cu privire la ele?

Multe! De exemplu, odată, în timpul unuia dintre interviurile din avion se vorbea despre Benedict al XVI-lea în Vatican. „Este ca şi cum am avea bunicul înţelept în casă”, a spus Francisc. Apoi s-a gândit din nou şi imediat ce a aterizat la Roma i-a spus imediat cu preocupare Monseniorului Gänswein, prefect al Casei Pontificale şi secretar particular al papei emerit: „Astăzi am spus un lucru un pic tare… sper că Benedict al XVI-lea nu se supără!”

Cu privire la raportul dintre Francisc şi Benedict s-a spus şi s-a scris mult, adesea şi cu multă superficialitate, inventând contrapoziţii… Este adevărat?

E suficient să spun că sora lui Francisc, aşadar, o sursă privilegiată de ştiri, a relatat jurnalistului şi prietenului meu Michael Hesemann, căruia îi mulţumesc că mi-a permis să includ acest preţios interviu al său în carte. „Îmi datorezi ascultare. Dacă vei fi ales, va trebui să accepţi”, i-a spus papa Ratzinger cardinalului Bergoglio, când s-au întâlnit ultima dată înainte de conclav.

Ce altceva interesant aţi descoperit cu privire la biografia pre-pontificat a papei Bergoglio?

Înainte de toate faptul că vestita bunică a lui Bergoglio a fost o antifascistă ferventă, acela fiind motivul pentru care familia a fost aproape constrânsă să părăsească Italia pentru a merge în Argentina. Apoi un episod care este de atunci când Jorge, după ce a terminat şcoala superioară, i-a spus mamei că vrea să devină medic. Ea era aşa de mulţumită încât a eliberat imediat o cameră mică pentru ca el să poată studia liniştit, însă într-o zi a găsit acolo numai cărţi de filozofie, teologie, latină. Explicaţia a fost că într-adevăr voia să devină medic, dar al sufletelor…

Celălalt conaţional al papei pe care l-ai intervievat, Adrian Pallarols, cine este?

Adrian este un aurar din Buenos Aires, un prieten foarte drag al papei. Nu aş vrea să stric cititorului surpriza. Vă spun numai că tocmai Bergoglio a fost cel care a celebrat căsătoria sa în urmă cu mult timp. Problema era că parohul care a ţinut cursul pentru logodnici lui Adrian şi soţiei sale era capricios cu toţi. Când Bergoglio l-a sunat la telefon, prezentându-se ca „părintele Jorge”, pentru a se pune de acord pentru celebrarea căsătoriei lui Adrian, el a început cum era obiceiul său să strige şi să apostrofeze, până când a descoperit că… restul citiţi-l voi.

Revenind asupra temei raportului dintre Francisc şi mass-media în general, ce ai învăţat?

Mi se pare importantă evaluarea Monseniorului Gänswein: mass-media n-au fost niciodată aşa de bine dispuse cu papa Ratzinger aşa cum sunt astăzi cu Bergoglio. Chiar dacă Francisc, am învăţat de la fostul director al Sălii de Presă a Vaticanului, părintele Lombardi, nu apreciază mereu întrebările jurnaliştilor în timpul călătoriilor în avion. Adesea chiar rămâne dezamăgit, pentru că nu le găseşte interesante sau pentru că jurnaliştii întreabă orice le trece prin cap în loc să rămână asupra conţinuturilor sau episoadelor mai semnificative din fiecare călătorie.

Se spune că „normalitatea”, sobrietatea lui Francisc, care, de exemplu, trăieşte într-un spaţiu foarte mic faţă de marile apartamente ale unor cardinali, a adus multă descumpănire în Vatican.

În parte acest lucru e adevărat, dar nici nu trebuie exagerat. Când am mers să-l intervievez pe cardinalul Turkson în birourile din dicasterul său, vorbeam despre măreţia acelor spaţii. El mi-a spus că reşedinţa sa este la fel de spaţioasă şi că după un prieten al său arhitect dintr-o cameră s-ar putea face patru, e adevărat, dar desigur nu într-un edificiu cu o structură antică aşa cum este acela! Şi oricum, pentru a mobila casa sa – când a ajuns la Roma – ştiţi unde a mers cardinalul Turkson? La Ikea!

Francisc i-a făcut pe toţi să înţeleagă bine că nu suportă adulatorii; vrea să audă de la toţi ceea ce gândesc cu adevărat. Şi atunci, printre evaluările şi opiniile exprimate de diferiţii cardinali şi episcopi, este vreuna care te-a surprins prin francheţea sa?

Întorcându-ne la interviurile din avion, îmi vine în minte patriarhul emerit de Ierusalim al latinilor, Preafericirea Sa Fouad Twal. În zborul de întoarcere din Polonia, în iulie 2016, s-a vorbit despre terorism şi islam. Este adevărat, mi-a spus el, că şeful Bisericii Catolice nu poate spune explicit totul despre islam. Însă a fost surprinzător, după părerea lui, să-l audă pe papa explicând că violenţa există în toate religiile, inclusiv catolicismul, şi că nu poate să fie acuzată numai o religie. Sau cardinalul Napier de Durban, Africa de Sud, cu privire la exortaţia post-sinodală Amoris laetitia. Cum reuşeşte Biserica africană să nu-şi piardă credibilitatea, se întreabă el? De fapt, acum ar trebui spus africanilor că în urmă cu 200 de ani a greşit predicând că pentru a deveni creştini trebuiau abandonate obiceiuri ca poligamia; pentru că astăzi se poate primi împărtăşania chiar dacă ai mai mult de o soţie, pentru că nu le poţi întoarce spatele.

În lista celor intervievaţi figurează şi personalităţi ale Bisericii considerate mai puţin în sintonie cu papa Francisc. De ce ai voit să incluzi şi aceste voci în carte?

Eu cred că varietatea de opinii şi de puncte de vedere este o calitate, nu un defect, pentru o carte de acest gen. De aceea este, de exemplu, şi cardinalul Müller, devenit „fost” prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei chiar în timp ce cartea era la tipar; un om cu siguranţă foarte diferit de Francisc prin provenienţă, orientări, mentalitate. Deci cu atât mai mult are efect să-l auzi spunând care este impresia cea mai puternică pe care i-o face Francisc: când îmbrăţişează bărbaţi şi femei care au chiar faţa deformată de o boală gravă, fără acel dezgust care ar fi pur şi simplu natural. Desigur, recunoaşte şi Müller, este uşor de predicat iubirea faţă de aproapele, dar este mai greu de practicat.

Este şi cardinalul Charles Maung Bo, arhiepiscop de Yangon, în Myanmar, o ţară cu siguranţă „de la periferie” pentru Biserica catolică, dar pe care Francisc a decis s-o onoreze făcând o călătorie până acolo…

Nu „periferie”, ci „periferia periferiilor”, m-a corectat cardinalul! Şi o Biserică ce a suferit foarte mult, în 60 de ani de dictatură „inumană”, a definit-o el însuşi. Niciun contact cu restul lumii, misionarii străini expulzaţi în doar o noapte… Nu numai „periferie”, ci o ţară uitată de lume, în afară de Biserică şi acum de Francisc.

(După Zenit, 12 ianuarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 23.