Predică la duminica a 2-a de peste an - Anul B - 2018

Misionari împreună cu Isus, cu profeţii şi cu apostolii

Biblia ne arată că atât de puternică a fost otrava păcatului şi atât de devastator a fost suflul lui, încât oamenii nu numai că au fost aruncaţi nesimţitori departe de Dumnezeu şi de casa lui, dar li s-a şters din minte şi orice amintire despre Dumnezeu, paradis şi de drumul de întoarcere acasă. De aceea a fost necesar să vină Isus pe pământ, ca el să ne amintească de Dumnezeu, de paradisul pierdut, şi de drumul de întoarcere acasă. Şi apoi să ne facă apostoli ai mântuirii sale.

"Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl" (In 1,14). Din plinătatea lui am primit noi toţi, nu numai adevărul, ci şi "har peste har" (cf. In 1,16), adică o abundenţă de binecuvântări divine, ca rod al iubirii lui. Iată marea realitate despre care ne vorbeşte evanghelia de astăzi şi la care ne invită să luăm parte şi noi.

Iată cât de frumos vorbeşte sfânta Scriptură despre noi şi despre misiunea primită de la Isus când ne-a chemat ca, împreună cu primii apostoli şi cu primii chemaţi, să mergem la el, să mergem după el şi să pescuim oameni (cf. Mc 1,17) pentru Dumnezeu şi pentru împărăţia cerurilor: "Cât sunt de plăcute pe munţi picioarele celui care aduce vestea cea bună, care anunţă pacea, care vesteşte binele, care anunţă mântuirea, zicând Sionului: "Dumnezeul tău domneşte" (Is 52,7). "E mic lucru să fii servitorul meu, ca să ridici seminţiile lui Iacob şi să-i întorci pe cei care au mai rămas dintre fiii lui Israel? Voi face din tine lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului" (Is 49,6).

Să luăm exemplul unui cor format din numeroşi cântăreţi. În acest cor, compus din mulţi bărbaţi, copii, femei, bătrâni şi adolescenţi, sub conducerea unui singur maestru, fiecare cântă conform naturii şi capacităţii sale proprii: bărbatul ca un bărbat, copilul ca un copil, bătrânul ca un bătrân, adolescentul ca un adolescent, şi totuşi ei formează împreună o singură armonie. Ca membrii unui cor, aşa trebuie să ne împlinim şi noi vestirea noastră, fiecare după glasul şi talentul lui.

Ce a făcut Samuel când a auzit chemarea lui Dumnezeu? A răspuns, împlinind misiunea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o. Ce au făcut apostolii când Isus i-a chemat? Au mers după el, au rămas cu el şi au împlinit lucrarea ce le-a fost încredinţată până la dăruirea vieţii. Dar întrebarea de căpătâi este aceasta: Ce a făcut Isus când Dumnezeu Tatăl l-a trimis la noi ca să ne mântuiască? Iată ce ne spune psalmul responsorial de astăzi: "Jertfă şi ofrandă tu nu doreşti, tu mi-ai deschis urechile; nu ceri nici arderi de tot, nici jertfă pentru păcat. Atunci, am zis: Iată, vin" (Ps 40,7-8). Explic pe scurt: Isus iubindu-ne, a venit la noi, ne-a învăţat, ne-a vindecat, ne-a luat păcatele, a suferit şi a murit în locul nostru, ca oamenii să fie mântuiţi. Prin asta Isus a devenit exemplu viu de slujire pentru orice creştin chemat de Tatăl să colaboreze cu el.

Ce trebuie să face noi care ştim că am fost chemaţi şi chiar consacraţi prin ungere la Botezul nostru ca să fim: preoţi, profeţi şi regi ai împărăţiei cerurilor (cf. 1Pt 2,9)? Simplu, să urmăm chemarea noastră, aşa cum au urmat-o toţi cei chemaţi dinaintea noastră, după exemplul lui Isus.

Dacă ne vom folosi trupul după cum ne va plăcea nouă, atunci vom proceda ca nişte hoţi, însuşindu-ne ceea ce nu ne aparţine, căci noi nu mai suntem ai noştri pentru că am fost cumpăraţi de Isus cu un preţ mare (cf. 1Cor 6,20). De aceea, să spunem şi noi cu un suflet ales: "Cap, gândeşte-te la cel a cărui frunte a fost brăzdată de spini! Mâini, trudiţi neobosite pentru cel ale cărui mâini au fost pironite pe cruce. Picioare, purtaţi-mă, iute, încotro mă trimite cel ale cărui picioare au fost străpunse. Trup al meu, fii templul celui al cărui trup a fost sfâşiat în chinuri nespus de mari şi al cărui Duh l-a trimis asupra noastră".

Apoi, trebuie să mai ştim că, după înălţarea lui Isus la cer, din voinţa Tatălui, el ne-a încredinţat nouă misiunea predicării evangheliei (cf. Mt 28,19; Mc 16,15; Fap 1,8). Acum noi suntem aceia prin care lumea îi vede şi îl ascultă pe Isus; noi suntem aceia care aducem lumea la lucrarea de vindecare şi mântuire a lui Isus.

Oaia poate să se rătăcească îndepărtându-se de păstor; şi mlădiţa poate fi tăiată din viţă; şi un mădular poate fi îndepărtat din trup; şi copilul poate fi înstrăinat de tatăl lui, ba chiar şi soţia de soţul ei; dar atunci când Duhul lui Cristos fuzionează cu duhul nostru, devenind unul singur, atunci cine sau ce va putea să le mai despartă? Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos (cf. Rom 8,35)? Nici o legătură sau unire externă nu se va putea opune contopirii vieţii lui Cristos cu viaţa noastră. Şi atunci: gândim la fel, simţim la fel, trăim la fel, acţionăm la fel (cf. Fil 3,16; 1In 2,6).

Trebuie să devenim conştienţi că suntem lucrători împreună cu Isus la aceeaşi misiune primită de la Tatăl ceresc. Trebuie să facem ceva, trebuie să facem exact ceea ce Isus ar fi făcut în locul nostru. Aceasta a fost deviza tuturor sfinţilor, căci Biblia spune: "Împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; atunci neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi" (Is 58,7-8).

Apoi trebuie să dăm o bună mărturie a credinţei noastre, care începe prin fuga de păcat şi în mod special prin fuga de desfrânare, care după cum spune sfântul Paul este pricină de poticnire pentru alţii (1Cor 6,19). Propriul trup nu-i mai aparţine creştinului. Dumnezeu l-a răscumpărat ca să-l facă, pentru Cristos, un mădular al trupului său şi, pentru Duhul Sfânt, un templu care trebuie să fie sfânt cum este locatarul său divin. Fericita Marchesina Luzi (+ 1510), care s-a născut la San Severino, în Italia, fiind agresată fizic, a murit, dar n-a cedat necurăţiei. S-a luptat pentru curăţia ei ca Iosif cel drept şi ca Suzana din Vechiul Testament (cf. Gen 39,1-20; Dan 13,1-64). Sfântul Iosif cel drept din Vechiul Testament numeşte necurăţia, "nelegiuire" (cf. Gen 39,9)

Să avem şi grijă ca să nu devenim pricină de poticnire pentru nimeni, nici pentru creştini, nici pentru necreştini (cf. 1Cor 10,32). Filozoful antic Didim cel orb (313-398) purta mereu un felinar aprins seara. "De ce faci asta de vreme ce eşti orb?" "Ca să nu se împiedice alţii de mine!" Pe câţi oare nu-i împiedicăm şi noi cu păcatele noastre ca să ajungă la cunoaşterea şi la slujirea lui Isus?

Apoi, asemenea eroilor din lecturile biblice de astăzi, să vestim adevărul referitor la mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, vestire care este echivalentă cu: indicarea unui izvor de apă în pustiu; cu ridicarea unui greu obstacol din calea unui om neputincios. La un concurs de alergări cu premii, un tânăr a sosit ultimul pentru că a ferit un bolovan din drum, dar a câştigat premiul cel mare, pentru că organizatorii au voit să testeze responsabilitatea participanţilor şi nu viteza lor. Oare nu asta testează şi Dumnezeu?

Aşa cum Isus a întors-o de pe calea păcatului pe samarineana de la fântâna lui Iacob (cf. In 4,15), tot astfel şi noi să întoarcem din drumul păcatului pe cineva care a apucat-o pe o cale greşită. Un tânăr italian, a lăsat de curând drogurile şi a intrat într-un seminar. Cum a fost posibil aşa ceva? Răspunsul este: mama lui. Mama lui, pentru a-l scoate din acel joc al morţii, i-a propus deseori să se spovedească, iar după multe ezitări nu s-a putut opune ideii de a vorbi despre problema lui cu un preot. S-a dus, l-a întâlnit pe bătrânul său paroh, un om plin de duh care i-a ascultat istoria până la capăt şi, la sfârşit, când i-a dat dezlegarea, i-a cerut să ardă toate drogurile pe care le mai avea. Ceva mare şi sfânt s-a întâmplat în el. După ce a primit sfânta Împărtăşanie, a avut un sentiment profund de libertate, o senzaţie minunată, o bucurie de nedescris. Vedea totul într-o nouă lumină. De atunci, a urmat un drum în sens invers celui de mai înainte: studiu, licenţă, curs de teologie. Şi acum scopul este preoţia. Nu pare uimitor? (cf. Revista "Oraş nou", 2012).

Mult contează să lăsăm urme bune de credinţă în urma noastră: "Ştiţi vorba făcută prin toată Iudeea, începând din Galileea, în urma botezului propovăduit de Ioan; cum Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu el" (Fap 10,37-38). Un soldat american, înainte de a pleca pe front, s-a dus la bibliotecă şi a cerut o carte. I s-a dat o carte de poezii. A citit cartea care a avut un impact foarte mare asupra sa. Ce l-a impresionat mai mult decât cartea erau comentariile biblice pe care cineva le scrisese pe marginile paginilor. Cartea fusese donata bibliotecii de către persoana credincioasă. Aceste referinţe biblice de pe marginea poeziilor au avut darul de a-l converti pe acest soldat, În final acest soldat a căutat-o şi a găsit-o pe acea femeie care făcuse comentariile biblice şi s-a căsătorit cu ea. Aşa ne va lua şi pe noi Isus de "mireasă" pentru urmele credinţei pe care le-am lăsat pe acolo unde am trăit, am studiat, am lucrat sau ne-am odihnit (cf. Ap 22,17).

Mult contează încrederea acordată cuiva: Isus în evanghelia de astăzi i-a acordat atenţie pescarului Petru şi l-a făcut "piatra Bisericii sale" (cf. In 1,42). Şi ce lucrare minunată a făcut Petru în Biserică! Iată istoria unică în felul ei a chemării misionare a sfântului Francisc Xaveriu (1506-1552). Sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556) îi alesese pentru misiunile din Indiile Orientale pe părinţii Simon Rodriguez şi Nicola Bobadilla. Acesta din urmă s-a îmbolnăvit pe drumul dintre Calabria şi Roma. Sfântul Ignaţiu a spus atunci: "Îmi pare foarte rău că nu pot să îl trimit pe părintele Nicola în misiuni, era tocmai omul potrivit. Totuşi, am să îl înlocuiesc imediat. Din lipsă de alţii, îl trimitem pe pr. Francisc Xaveriu!" Cum vedeţi, din pură întâmplare (a Providenţei!) sfântul Francisc Xaveriu a devenit cel mai mare misionar din Orientul Îndepărtat şi patronul misiunilor din lumea întreagă.

Mult contează şi micile semne de dragoste şi atenţie pe care le dăm altora. Isus vizita adesea o familie de orfani săraci din Betania şi asta i-a ajutat să reziste greutăţilor vieţii (cf. In 11,5). Tot aşa şi acum: o vizită, o scrisoare, un email, un telefon pot fi salvatoare. A fost odată un om care a ajuns în pragul disperării şi voia să se spânzure. El şi-a spus: "Dacă cineva mă va suna în seara aceasta, va fi un semn că Dumnezeu este alături de mine. Dacă nu mă sună nimeni, înseamnă că Dumnezeu m-a uitat". Un prieten de-al acestui om, care nu mai vorbise demult cu el, s-a gândit ca în acea seară să-i dea un telefon. A fost telefonul salvator care l-a oprit de la o nelegiuire. Câte semne de dragoste facem altora, sunt tot atâtea mesaje de speranţă pe care le transmitem pentru ei! Ne-am gândit vreodată la asta? Să fim atenţi măcar de acum înainte!

Isus spunea: "Oricine face voia lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră şi mamă" (Mc 3,35). Samuel avea doi părinţi minunaţi: aceştia îşi doriseră naşterea lui, se rugaseră pentru el, îl consacraseră Domnului şi erau fericiţi să-l vadă profet, adică un colaborator al lui Dumnezeu. Margareta Occhiena (1788-1856) a pus sămânţa sfinţeniei în sufletul lui Ioan Bosco: era mamă! Don Bosco (1815-1888) a semănat sămânţa sfinţeniei în sfântul Dominic Savio (1842-1857), era profesor. Assunta Goretti (1866-1954), a semănat eroismul credinţei în inima sfintei martire Maria Goretti (1890-1902), era mamă! Luigi Martin (1823-1894) şi Zelia Guérin (1831-1877) au fost primii maeştri ai credinţei pentru sfânta Tereza de Lisieux (1873-1897): erau părinţi! Astăzi toţi aceştia sunt sfinţi împreună fericiţi în cer. Noi trebuie să fim "frate, soră şi mamă" de credinţă pentru toţi.

"Să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală" (cf. Gal 6,9). Cineva povestea: "Pe strada noastră locuia un om vioi şi bine dispus. Harnic în lucrul lui. Nimeni nu i-ar fi dat cei 63 de ani pe care îi avea. Toţi îi prevesteau o bătrâneţe lungă. Dar, într-un singur an, omul a îmbătrânit cât zece ani într-un an; buna dispoziţie i s-a ofilit văzând cu ochii şi îndată după aceea a murit. Oare pentru că i-a lipsit timpul? Dimpotrivă! Fiind pensionar, nevoi nu avea; la grădină sau albine, nu se pricepea. Timpul său liber, prea mult, l-a sufocat şi a murit..."

Dacă a nu lucra fizic este o sinucidere trupească, atunci a nu lucra pe câmpul spiritual este o sinucidere sufletească. Isus a spus foarte clar şi răspicat: "De aceea, pe orişicine mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri". (Mt 10, 32-33). Isus, începându-şi misiunea sa primită de la Tatăl ceresc, a început prin a căuta misionari care împreună cu el să ducă imediat altora, vestea mântuirii. Evanghelia şi lecturile de astăzi nu ne spun că Isus s-a oprit din această căutare şi trimitere şi nici nu se va opri până la a doua sa venire. Veniţi şi vedeţi, apoi spuneţi şi voi altora cum l-aţi găsit pe Mesia!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 26.