Papa Francisc: Audienţă acordată corpului diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun pentru prezentarea urărilor de An Nou (8 ianuarie 2018)

Luni, 8 ianuarie 2018, în Sala Regia din Palatul Apostolic Vatican, Sfântul Părinte Francisc i-a primit în audienţă pe membrii corpului diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun pentru prezentarea urărilor pentru noul an. După cuvintele introductive ale decanului corpului diplomatic, ES Armindo Fernandes do Espírito Santo Vieira, ambasador al Angolei, papa a rostit discursul pe care-l prezentăm în continuare:

Excelenţe, doamnelor şi domnilor,

Este o frumoasă cutumă această întâlnire care, păstrând încă vie în inimă bucuria care provine din Crăciun, îmi dă ocazia de a vă exprima personal urările pentru anul abia început şi de a manifesta apropierea mea şi afectul meu popoarelor pe care le reprezentaţi. Îi mulţumesc decanului Corpului Diplomatic, Excelenţa Sa domnul Armindo Fernandes do Espírito Santo Vieira, ambasador al Angolei, pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-a adresat puţin mai înainte în numele întregului Corp Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun. Un bun-venit deosebit adresez ambasadorilor veniţi din afara Romei pentru această ocazie, al căror număr a crescut ca urmare a stabilirii legăturilor diplomatice cu Republica Uniunii din Myanmar care a avut loc în mai anul trecut. La fel îi salut pe ambasadorii tot mai numeroşi rezidenţi la Roma, în al cărui număr total este acum şi ambasadorul Republicii Africa de Sud, în timp ce un gând special aş vrea să dedic regretatului ambasador al Columbiei, Guillermo León Escobar-Herrán, decedat cu câteva zile înainte de Crăciun. Vă mulţumesc pentru relaţiile rodnice şi constante pe care le întreţineţi cu Secretariatul de Stat şi cu celelalte dicastere din Curia Romană, ca mărturie a interesului comunităţii internaţionale faţă de misiunea Sfântului Scaun şi faţă de angajarea Bisericii catolice în ţările voastre. În această perspectivă se situează şi activitatea diplomatică a Sfântului Scaun, care anul trecut a ajuns la semnarea, în luna februarie, a Acordului dintre Secretariatul de Stat şi guvernul Federaţiei Ruse cu privire la călătoriile fără viză a titularilor de paşapoarte diplomatice.

În raportul cu autorităţile civile, Sfântul Scaun nu tinde spre altceva decât să favorizeze bunăstarea spirituală şi materială a persoanei umane şi promovarea binelui comun. Călătoriile apostolice pe care le-am făcut în cursul anului trecut în Egipt, Portugalia, Columbia, Myanmar şi Bangladesh au fost exprimarea acestei griji. În Portugalia am mers ca pelerin, în centenarul apariţiilor Sfintei Fecioare Maria la Fátima, pentru a celebra canonizarea păstoraşilor Iacinta şi Francisc Marto. Acolo am putut constata credinţa plină de entuziasm şi de bucurie pe care Fecioara Maria a trezit-o în numeroşii pelerini veniţi acolo cu acea ocazie. Şi în Egipt, Myanmar şi Bangladesh am putut întâlni comunităţile creştine locale care, deşi mici din punct de vedere numeric, sunt apreciate pentru contribuţia pe care o oferă dezvoltării şi convieţuirii civile din ţările respective. N-au lipsit întâlnirile cu reprezentanţii altor religii, ca mărturie a modului în care particularităţile fiecăreia nu sunt o piedică în calea dialogului, ci limfa care îl alimentează în dorinţa comună de a cunoaşte adevărul şi de a practica dreptatea. În sfârşit, în Columbia am voit să binecuvântez eforturile şi curajul acelui popor iubit, marcat de o vie dorinţă de pace după peste jumătate de secol de conflict intern.

Dragi ambasadori,

În cursul acestui an este centenarul sfârşitului primului război mondial: un conflict care a redesenat faţa Europei şi a lumii întregi, cu apariţia de noi state care au luat locul vechilor imperii. Din cenuşa marelui război se pot scoate două avertismente, pe care din păcate omenirea n-a ştiut să le înţeleagă imediat, ajungând într-o perioadă de douăzeci de ani să lupte într-un nou conflict şi mai devastator decât precedentul. Primul avertisment este că a învinge nu înseamnă niciodată a-l umili pe adversarul înfrânt. Pacea nu se construieşte ca afirmare a puterii învingătorului asupra celui învins. Nu legea temerii descurajează de viitoare agresiuni, ci forţa raţionalităţii blânde care stimulează la dialog şi la înţelegerea reciprocă pentru a vindeca diferenţele[1]. Din asta derivă al doilea avertisment: pacea se consolidează când naţiunile se pot confrunta într-un climat de paritate. A intuit asta în urmă cu un secol – chiar la această dată – preşedintele de atunci al SUA Thomas Woodrow Wilson, atunci când a propus instituirea unei asociaţii generale a naţiunilor menită să promoveze pentru toate statele, mari şi mici fără deosebire, garanţii reciproce de independenţă şi de integritate teritorială. Astfel în mod ideal s-au pus bazele acelei diplomaţii multilaterale, care a dobândit în decursul anilor un rol şi o influenţă crescândă în sânul întregii comunităţi internaţionale.

Şi raporturile dintre naţiuni, ca şi raporturile umane, „trebuie reglementate în adevăr, în dreptate, în solidaritate activă, în libertate”[2]. Asta comportă „principiul că toate comunităţile politice sunt egale prin demnitate de natură”[3], precum şi recunoaşterea drepturilor reciproce, împreună cu îndeplinirea respectivelor obligaţii[4]. Premisă fundamentală a acestei atitudini este afirmarea demnităţii fiecărei persoane umane, a cărei dispreţuire şi nerecunoaştere duc la acte de barbarie care ofensează conştiinţa umanităţii[5]. Pe de altă parte, „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor, egale şi inalienabile, constituie fundamentul libertăţii, al dreptăţii şi al păcii în lume”[6], aşa cum afirmă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Acestui document important, la şaptezeci de ani de la adoptarea sa din partea Adunării Generale a Naţiunilor Unite, care a avut loc la 10 decembrie 1948, aş vrea să dedic întâlnirea noastră de astăzi. De fapt, pentru Sfântul Scaun a vorbi despre drepturi umane înseamnă înainte de toate a repropune centralitatea demnităţii persoanei, deoarece este voită şi creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa. Însuşi Domnul Isus, vindecându-l pe lepros, redând orbului vederea, întreţinându-se cu vameşul, cruţând viaţa adulterei şi invitând la îngrijirea călătorului rănit, a dat de înţeles că fiecare fiinţă umană, independente de condiţia sa fizică, spirituală sau socială, merită respect şi consideraţie. Aşadar, dintr-o perspectivă creştină există o relaţie semnificativă între mesajul evanghelic şi recunoaşterea drepturilor umane, în spiritul redactorilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Aceste drepturi îşi scot fundamentul lor din natura care în mod obiectiv uneşte neamul omenesc. Ele au fost enunţate pentru a înlătura zidurile de despărţire care dezbină familia umană şi a favoriza ceea ce doctrina socială a Bisericii numeşte dezvoltare umană integrală, pentru că se referă la „promovarea fiecărui om şi a omului întreg […] ajungând să cuprindă întreaga omenire”[7]. O viziune reductivă despre persoana umană deschide în schimb calea spre răspândirea nedreptăţii, a inegalităţii sociale şi a corupţiei.

Totuşi trebuie constatat că, în decursul anilor, mai ales ca urmare a agitaţiilor sociale din „Şaizeci şi opt”, interpretarea unor drepturi s-a modificat progresiv, aşa încât să includă o multitudine de „noi drepturi”, adesea în contrapoziţie între ele. Acest lucru n-a favorizat mereu promovarea de raporturi prieteneşti între naţiuni[8], pentru că s-au afirmat noţiuni controversate despre drepturile umane care contrastează cu cultura din multe ţări, care de aceea nu se simt respectate în propriile tradiţii socio-culturale, ci mai degrabă neglijate în faţa necesităţilor reale pe care trebuie să le înfrunte. Există deci riscul – în unele privinţe paradoxal – ca, în numele drepturilor umane înseşi, să se instaureze forme moderne de colonizare ideologică a celor mai puternici şi a celor mai bogaţi în dauna celor mai săraci şi a celor mai slabi. În acelaşi timp, este bine de ţinut cont că tradiţiile fiecărui popor nu pot să fie invocate ca un pretext pentru a neglija necesara respectare a drepturilor fundamentale enunţate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

La distanţă de şaptezeci de ani, doare să observăm că multe drepturi fundamentale sunt şi astăzi încălcate. Primul dintre toate cel la viaţa, la libertatea şi la inviolabilitatea fiecărei persoane umane[9]. Nu numai războiul sau violenţa le lezează. În timpul nostru există forme mai subtile: mă gândesc înainte de toate la copiii nevinovaţi, rebutaţi încă înainte de a se naşte; uneori nu sunt voiţi numai pentru că sunt bolnavi sau malformaţi sau datorită egoismului adulţilor. Mă gândesc la bătrâni, şi ei de atâtea ori rebutaţi, mai ales dacă sunt bolnavi, pentru că sunt consideraţi o povară. Mă gândesc la femei, care adesea îndură violenţe şi samavolnicii chiar şi în sânul propriei familii. Apoi mă gândesc la cei care sunt victime ale traficului de persoane care încalcă interzicerea oricărei forme de sclavie. Câte persoane, în special cele care fug de sărăcie şi de război, sunt făcute obiect al acestui comerţ săvârşit de subiecţi fără scrupule?

A apăra dreptul la viaţă şi la integritatea fizică înseamnă după aceea a tutela dreptul la sănătatea persoanei şi a celor din familie. Astăzi acest drept a asumat implicaţii care depăşesc înţelegerile originare ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care tindea să afirme dreptul fiecăruia de a avea îngrijirile medicale şi serviciile sociale necesare[10]. În această perspectivă, doresc ca, în forurile internaţionale competente, să se lucreze pentru a favoriza înainte de toate un acces uşor pentru toţi la îngrijirile şi la tratamentele sanitare. Este important să se unească eforturile pentru ca să se poată adopta politici în măsură să garanteze, la preţuri accesibile, furnizarea de medicamente esenţiale pentru supravieţuirea persoanelor sărace, fără a neglija cercetarea şi dezvoltarea de tratamente care, chiar dacă pentru piaţă nu sunt relevante din punct de vedere economic, sunt determinante pentru a salva vieţi umane.

A apăra dreptul la viaţă implică şi a lucra activ pentru pace, recunoscută universal ca una dintre valorile cele mai înalte care trebuie căutate şi apărate. Şi totuşi conflicte locale grave continuă să inflameze diferite regiuni ale pământului. Eforturile colective ale comunităţii internaţionale, acţiunea umanitară a organizaţiilor internaţionale şi neîncetatele implorări ale păcii care se înalţă din ţinuturile însângerate de lupte par să fie tot mai puţin eficace în faţa logicii aberante a războiului. Acest scenariu nu poate să diminueze dorinţa noastră şi angajarea noastră pentru pace, conştienţi că fără ea nu se poate ajunge la dezvoltarea integrală a omului.

Dezarmarea integrală şi dezvoltarea integrală sunt strâns legate între ele. Pe de altă parte, căutarea păcii ca precondiţie pentru dezvoltare implică să se combată nedreptatea şi să se dezrădăcineze, în mod nonviolent, motivele discordiei care duc la războaie. Proliferarea armelor agravează clar situaţiile de conflict şi comportă costuri umane şi materiale enorme care ameninţă dezvoltarea şi căutarea unei păci durabile. Rezultatul istoric obţinut anul trecut cu adoptarea Tratatului despre interzicerea armelor nucleare, la sfârşitul Conferinţei Naţiunilor Unite menite să negocieze un instrument obligatoriu din punct de vedere juridic pentru a interzice armele nucleare, arată că dorinţa de pace este mereu vie. Promovarea culturii păcii pentru o dezvoltare integrală cere eforturi perseverente faţă de dezarmare şi faţă de reducerea recurgerii la forţa armată în gestionarea problemelor internaţionale. De aceea, doresc să încurajez o dezbatere senină şi cât mai amplă posibilă despre această temă, care să evite polarizări ale comunităţii internaţionale cu privire la o problemă aşa de delicată. Fiecare efort în această direcţie, oricât de modest ar fi, reprezintă un rezultat important pentru omenire.

La rândul său, Sfântul Scaun a semnat şi a ratificat, şi în numele şi pe seama statului Cetatea Vaticanului, Tratatul despre interzicerea armelor nucleare, în perspectiva formulată de sfântul Ioan al XXIII-lea în Pacem in terris, conform căreia „dreptatea, înţelepciunea şi umanitatea cer să fie oprită cursa înarmărilor, să se reducă în acelaşi timp şi reciproc armamentele existente deja; să se pună deoparte armele nucleare”[11]. De fapt, „chiar dacă este dificil să ne convingem că există persoane capabile să-şi asume responsabilitatea distrugerilor şi a durerilor pe care le-ar provoca un război, nu este exclus ca un fapt imprevizibil şi incontrolabil să poată produce scânteia care să pună în mişcare aparatul de război”[12].

Sfântul Scaun reafirmă aşadar ferma „convingere că eventualele controverse dintre popoare nu trebuie să fie rezolvate cu recurgerea la arme; ci în schimb prin negociere”[13]. Pe de altă parte, tocmai producerea continuă de arme tot mai avansate şi „perfecţionate” şi prelungirea numeroaselor focare de conflict – ale acelui „al treilea război mondial pe bucăţi” cum l-am numit de mai multe ori – nu poate decât să ne facă să repetăm cu putere cuvintele sfântului predecesor al meu: „Este aproape imposibil să ne gândim că în era atomică războiul poate fi folosit ca instrument de dreptate. […] Este permis totuşi să sperăm ca oamenii, întâlnindu-se şi negociind, să descopere mai bine legăturile care-i leagă, provenind din umanitatea lor comună şi să descopere şi că una dintre cele mai profunde exigenţe ale umanităţii lor comune este ca între ei şi între respectivele popoare să domnească nu teama, ci iubirea: care tinde să se exprime în colaborarea leală, multiformă şi aducătoare de multe bunuri”[14].

În această perspectivă, este de importanţă primară ca să se poată susţine astăzi orice tentativă de dialog în peninsula coreeană, cu scopul de a găsi noi căi pentru a depăşi contrapoziţiile actuale, a mări încrederea reciprocă şi a asigura un viitor de pace poporului coreean şi întregii lumi.

La fel este important ca să se poată continua, într-un climat constructiv de încredere mărită între părţi, diferitele iniţiative de pace care sunt în desfăşurare în favoarea Siriei, pentru ca să se poată pună capăt în sfârşit conflictului lung care a implicat ţara şi a produs suferinţe uriaşe. Dorinţa comună este ca, după atâta distrugere, să fi venit timpul de a reconstrui. Dar, mai înainte de a construi edificii, este necesar de reconstruit inimile, de a ţese din nou ţesătura încrederii reciproce, premisă de care nu se poate face abstracţie pentru înflorirea oricărei societăţi. Aşadar, trebuie să se depusă eforturi pentru a favoriza condiţiile juridice, politice şi de siguranţă, pentru o reluare a vieţii sociale, în care fiecare cetăţean, independent de apartenenţa etnică şi religioasă, să poată participa la dezvoltarea ţării. În acest sens este vital ca să fie tutelate minorităţile religioase, între care există creştinii, care de secole contribuie activ la istoria Siriei.

Este la fel de important ca să se poată întoarce în patrie numeroşii refugiaţi care au găsit primire şi refugiu în naţiunile limitrofe, în special în Iordania, în Liban şi în Turcia. Angajarea şi efortul făcut de aceste ţări în această circumstanţă dificilă merită aprecierea şi sprijinul întregii comunităţi internaţionale, care în acelaşi timp este chemată să lucreze la crearea condiţiilor pentru repatrierea refugiaţilor care provin din Siria. Este o angajare pe care ea trebuie să şi-o asume concret începând de la Liban, pentru ca acea ţară iubită să continue să fie un „mesaj” de respect şi convieţuire şi un model de imitat pentru toată regiunea şi pentru întreaga lume.

Voinţa de dialog este necesară şi în iubitul Irak, pentru ca diferitele componente etnice şi religioase să poată regăsi drumul reconcilierii şi al convieţuirii şi colaborării paşnice, precum şi în Yemen şi în alte părţi ale regiunii, precum şi în Afganistan.

Un gând deosebit îl îndrept spre israelieni şi palestinieni, ca urmare a tensiunilor din ultimele săptămâni. Sfântul Scaun, exprimând durere pentru cei care şi-au pierdut viaţa în recentele ciocniri, reînnoieşte apelul său insistent de a pondera fiecare iniţiativă pentru ca să se evite exacerbarea contrapoziţiilor şi invită la o angajare comună de a respecta, în conformitate cu rezoluţiile pertinente ale Naţiunilor Unite, status quo-ului Ierusalimului, oraş sacru pentru creştini, evrei şi musulmani. Şaptezeci de ani de ciocniri fac mai urgentă ca oricând găsirea unei soluţii politice care să permită prezenţa în regiune a două state independente în cadrul graniţelor recunoscute internaţional. Chiar dacă sunt în mijlocul dificultăţilor, voinţa de a dialog şi de a relua negocierile rămâne calea cea mai bună pentru a ajunge în sfârşit la o coexistenţă paşnică a celor două popoare.

Şi în cadrul contextelor naţionale, deschiderea şi disponibilitatea la întâlnire sunt esenţiale. Mă gândesc în special la iubita Venezuela, care trece printr-o criză politică şi umanitară tot mai dramatică şi fără precedent. Sfântul Scaun, în timp ce îndeamnă să se răspundă fără întârziere la necesităţile primare ale populaţiei, doreşte ca să se creeze condiţiile pentru ca alegerile prevăzute pentru anul în curs să fie în măsură să demareze soluţionarea conflictelor existente şi să se poată privi la viitor cu seninătate regăsită.

Comunitatea internaţională să nu uite nici suferinţele din atâtea părţi ale continentului african, în special în Sud Sudan, în Republica Democratică din Congo, în Somalia, în Nigeria şi în Republica Centrafricană, unde dreptul la viaţă este ameninţat de exploatarea nediscriminată a resurselor, de terorism, de proliferarea grupurilor înarmate şi de conflictele care se prelungesc. Nu este suficient să ne indignăm în faţa atâtor violenţe. Este nevoie mai degrabă ca fiecare în propriul domeniu să se străduiască activ pentru a înlătura motivul mizeriei şi a construi punţi de fraternitate, premisă fundamentală pentru o dezvoltare umană autentică.

O angajare comună de a reconstrui punţile este urgentă şi în Ucraina. Anul abia încheiat a secerat noi victime în conflictul care chinuieşte ţara, continuând să aducă mari suferinţe populaţiei, îndeosebi familiilor care locuiesc în zonele interesate de război şi care au pierdut pe cei dragi ai lor, adesea bătrâni şi copii.

Chiar familiei aş vrea să-i dedic un gând special. Dreptul de a forma o familie, ca „nucleu natural şi fundamental al societăţii [care] are dreptul de a fi ocrotită de societate şi de stat”[15], este de fapt recunoscut de însăşi Declaraţia din 1948. Din păcate este cunoscut că, în special în Occident, familia este considerată o instituţie depăşită. În locul stabilităţii unui proiect definitiv se preferă astăzi legături fugare. Dar nu stă în picioare o casă construită pe nisipul raporturilor fragile şi volubile. Este nevoie mai degrabă de stâncă, pe care să se ancoreze temelii solide. Şi stânca este tocmai acea comuniune de iubire, fidelă şi indisolubilă, care uneşte bărbatul şi femeia, o comuniune care are o frumuseţe austeră şi simplu, un caracter sacru şi inviolabil şi o funcţie naturală în ordinea socială[16]. De aceea consider urgent ca să se întreprindă politici reale în sprijinul familiei, de care depinde de altfel viitorul şi dezvoltarea statelor. De fapt, fără ea nu se pot construi societăţi în măsură să înfrunte provocările viitorului. Dezinteresul faţă de familii aduce cu sine după aceea o altă consecinţă dramatică – şi deosebit de actuală în unele regiuni – care este scăderea natalităţii. Se trăieşte o adevărată iarnă demografică! Ea este semnul societăţilor care cu greu înfruntă provocările prezentului şi care devin aşadar mai temătoare de viitor, ajungând să se închidă în ele însele.

În acelaşi timp, nu se poate uita situaţia familiilor rupte din cauza sărăciei, a războaielor şi a migraţiilor. Avem prea des în faţa ochilor noştri drama copiilor care singuri trec graniţele care despart sudul lumii de nordul ei, adesea victime ale traficului de fiinţe umane.

Astăzi se vorbeşte mult despre migranţi şi migraţii, uneori numai pentru a provoca frici ancestrale. Nu trebuie uitat că migraţiile au existat întotdeauna. În tradiţia iudeo-creştină, istoria mântuirii este în mod esenţial istorie de migraţii. Nici nu trebuie uitat că libertatea de mişcare, ca şi aceea de a părăsi propria ţară şi de a se întoarce în ea aparţine drepturilor fundamentale ale omului[17]. Aşadar trebuie să se iasă dintr-o retorică răspândită despre această temă şi să se pornească de la consideraţia esenţială că în faţa noastră există înainte de toate persoane.

Este ceea ce am voit să reafirm cu Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii, celebrată la 1 ianuarie, dedicat „Migranţilor şi refugiaţilor: bărbaţi şi femei în căutarea păcii”. Deşi recunoaştem că nu întotdeauna toţi sunt animaţi de cele mai bune intenţii, nu se poate uita că cea mai mare parte a migranţilor ar prefera să stea în propria ţară, în timp ce sunt constrânşi să o părăsească „din cauza discriminărilor, persecuţiilor, sărăciei şi degradării mediului. […] A-l primi pe celălalt cere o angajare concretă, un lanţ de ajutoare şi de bunăvoinţă, o atenţie vigilentă şi înţelegătoare, gestionarea responsabilă a noilor situaţii complexe care, uneori, se adaugă la alte şi numeroase probleme deja existente, precum şi a resurselor care sunt mereu limitate. Practicând virtutea prudenţei, guvernanţii vor şti să primească, să promoveze, să protejeze şi să integreze, stabilind măsuri practice, «în limitele permise de binele comun înţeles corect, [pentru] a permite acea inserare» (Pacem in terris, 57). Ei au o responsabilitate precisă faţă de propriile comunităţi, ale căror drepturi juste şi dezvoltare armonioase trebuie să le asigure, pentru a nu fi asemenea constructorului nechibzuit care a calculat rău şi n-a reuşit să termine turnul pe care începuse să-l zidească (cf. Lc 14,28-30)”[18].

Doresc să mulţumesc din nou autorităţilor din acele state care s-au dedicat în aceşti ani pentru a furniza asistenţă numeroşilor migranţi ajunşi la graniţele lor. Mă gândesc înainte de toate la angajarea din multe state din Asia, din Africa şi din Americi, care primesc şi asistă numeroase persoane. Păstrez încă vie în inimă întâlnirea pe care am avut-o la Dacca împreună cu unii apartenenţi la poporul Rohingya şi doresc să reînnoiesc sentimentele de recunoştinţă autorităţilor din Bangladesh pentru asistenţa pe care le-o prestează pe teritoriul lor.

Apoi doresc să exprim recunoştinţă deosebită Italiei care în aceşti ani a arătat o inimă deschisă şi generoasă şi a ştiut să ofere şi exemple pozitive de integrare. Dorinţa mea este ca dificultăţile prin care a trecut ţara în aceşti ani, ale căror consecinţe rămân, să nu ducă la închideri şi izolări, ci mai degrabă la o redescoperire a acelor rădăcini şi tradiţii care au hrănit bogata istorie a naţiunii şi care constituie o comoară inestimabilă de oferit întregii lumi. La fel, exprim apreciere pentru eforturile făcute de alte state europene, îndeosebi Grecia şi Germania. Nu trebuie uitat că numeroşi refugiaţi şi migranţi încearcă să ajungă în Europa pentru că ştiu că pot găsi aici pace şi siguranţă, care sunt de altfel rodul unui drum lung născut din idealurile părinţilor fondatori ai proiectului european după cel de-al doilea război mondial. Europa trebuie să fie mândră de acest patrimoniu al său, bazat pe principii sigure şi pe o viziune despre om care îşi înfige bazele în istoria sa milenară, inspirată de concepţia creştină despre persoana umană. Sosirea migranţilor trebuie s-o stimuleze să redescopere propriul patrimoniu cultural şi religios, aşa încât, reconştientizând valorile pe care s-a edificat, să poată menţine vie în acelaşi timp propria tradiţie şi să continue să fie un loc primitor, făuritor de pace şi de dezvoltare.

În anul trecut guvernele, organizaţiile internaţionale şi societatea civilă s-au interpelat reciproc cu privire la principiile de bază, la priorităţi şi la modalităţile cele mai oportune pentru a răspunde la mişcările migratoare şi la situaţiile prelungite care se referă la refugiaţi. Naţiunile Unite, ca urmare a Declaraţiei de la New York pentru Refugiaţi şi Migranţi din 2016, au demarat importante procese de pregătire în vederea adoptării a două Pacte Mondiale (Global Compacts), respectiv despre refugiaţi şi pentru o migraţiune sigură, ordonată şi regulamentară.

Sfântul Scaun doreşte ca aceste eforturi, cu negocierile care se vor deschide în scurt timp, să aducă rezultate demne de o comunitate mondială tot mai interdependentă, întemeiată pe principiile de solidaritate şi de ajutor reciproc. În actualul context internaţional nu lipsesc posibilităţile şi mijloacele pentru a asigură fiecărui bărbat şi fiecărei femei care trăieşte pe pământ condiţii de viaţă demne de persoana umană.

În Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din acest an am sugerat patru „pietre de hotar” pentru acţiune: a primi, a proteja, a promova şi a integra[19]. Aş vrea să mă opresc îndeosebi asupra acesteia din urmă, asupra căreia se confruntă poziţii diferite în lumina tot atâtor evaluări, experienţe, preocupări şi convingeri. Integrarea este „un proces bidirecţional”, cu drepturi şi obligaţii reciproce. De fapt, cel care primeşte este chemat să promoveze dezvoltarea umană integrală, în timp celui care este primit i se cere conformarea indispensabilă cu normele ţării care-l găzduieşte, precum şi respectarea principiilor identitare ale aceleiaşi ţări. Fiecare proces de integrare trebuie să menţină mereu tutelarea şi promovarea persoanelor, în special a celor care se află în situaţii de vulnerabilitate, în centrul normelor care se referă la diferitele aspecte ale vieţii politice şi sociale.

Sfântul Scaun nu vrea să se amestece în deciziile care revin statelor, care, în lumina respectivelor situaţii politice, sociale şi economice, precum şi a propriilor capacităţi şi posibilităţi de primire şi de integrare, au prima responsabilitate a primirii. Totuşi, el consideră că trebuie să desfăşoare un rol de „amintire” a principiilor de umanitate şi de fraternitate, care întemeiază orice societate unită şi armonioasă. În această perspectivă, este important să nu se uite interacţiunea cu comunităţile religioase, atât instituţionale cât şi la nivel asociativ, care pot să desfăşoare un rol preţios de întărire în asistenţă şi în protecţie, de mediere socială şi culturală, de pacificare şi de integrare.

Printre drepturile umane pe care aş vrea să le amintesc astăzi este şi dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, care include libertatea de a schimba religia[20]. Din păcate este cunoscut că dreptul la libertatea religioasă este adesea nerespectat şi adesea religia devine ori ocazia pentru a justifica ideologic noi forme de extremism ori un pretext pentru marginalizarea socială, dacă nu chiar pentru forme de persecuţie a credincioşilor. Construirea de societăţi inclusive cere drept condiţie a sa o înţelegere integrală a persoanei umane, care se poate simţi cu adevărat primită atunci când este recunoscută şi acceptată în toate dimensiunile sale care constituie identitatea sa, inclusiv cea religioasă.

În sfârşit, doresc să amintesc importanţa dreptului la muncă. Nu există pace nici dezvoltare dacă omul este privat de posibilitatea de a contribui personal prin propria lucrare la edificarea binelui comun. În schimb mâhneşte să se constate că munca este în multe părţi ale lumii un bine destul de puţin disponibil. Uneori sunt puţine oportunităţile, în special pentru tineri, de a găsi loc de muncă. Adesea este uşor să fie pierdut nu numai din cauza consecinţelor alternării ciclurilor economice, ci şi datorită recurgerii progresive la tehnologii şi maşinării tot mai perfecte şi precise în măsură să-l înlocuiască pe om. Şi dacă pe de o parte se constată o distribuire inegală a oportunităţilor de muncă, pe de altă parte se observă tendinţa de a pretinde de la cel care munceşte ritmuri tot mai presante. Exigenţele profitului, dictate de globalizare, au dus la o reducere progresivă a timpilor şi a zilelor de odihnă, cu rezultatul că s-a pierdut o dimensiune fundamentală a vieţii – aceea a odihnei – care foloseşte la regenerarea persoanei nu numai fizic, ci şi spiritual. Însuşi Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea: a binecuvântat-o şi a consacrat-o, „pentru că în ea s-a odihnit de la toată lucrarea pe care a creat-o atunci când a făcut-o” (Gen 2,3). În alternarea de oboseală şi odihnă, omul participă la „sfinţirea timpului” realizată de Dumnezeu şi înnobilează propria muncă, sustrăgând-o de la dinamicile repetitive ale unei cotidianităţi aride care nu cunoaşte pauza.

După aceea sunt motiv de preocupare deosebită datele publicate recent de Organizaţia Mondială a Muncii referitoare la creşterea numărului de copii angajaţi în activităţi de muncă şi de victime ale noilor forme de sclavie. Plaga muncii minorilor continuă să compromită serios dezvoltarea psihico-fizică a copiilor, privându-i de bucuriile copilăriei, secerând victime nevinovate. Nu se poate gândi proiectarea unui viitor mai bun, nici nu se poate dori construirea de societăţi inclusive dacă se continuă să se menţină modele economice orientate numai spre profit şi spre exploatarea celor mai slabi, cum sunt copiii. A elimina cauzele structurale ale aceste plăgi ar trebui să fie o prioritate a guvernelor şi organizaţiilor internaţionale, chemate să intensifice eforturile pentru a adopta strategii integrate şi politici coordonate menite să ducă la încetarea muncii minorilor în toate formele sale.

Excelenţe, doamnelor şi domnilor,

Amintind câteva dintre drepturile conţinute în Declaraţia Universală din 1948, nu intenţionez să neglijez un aspect strâns legat de ea: fiecare individ are şi obligaţii faţă de comunitate, menite „să satisfacă exigenţele juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică”[21]. Amintirea justă a drepturilor fiecărei fiinţe umane trebuie să ţină cont că fiecare este parte a unui corp mai mare. Şi societăţile noastre, ca orice corp uman, se bucură de sănătate bună dacă fiecare mădular îşi îndeplineşte lucrarea, având conştiinţa că ea este în slujba binelui comun.

Printre obligaţiile deosebit de urgente este astăzi aceea de a ne îngriji de pământul nostru. Ştim că natura poate să fie în sine sângeroasă şi atunci când acest lucru nu este responsabilitate a omului. Am văzut asta în ultimul an cu cutremurele care au lovit diferite părţi ale pământului, îndeosebi în ultimele luni în Mexic şi în Iran secerând numeroase victime, precum şi cu forţa uraganelor care au interesat diferite ţări din Caraibe ajungând până pe coastele nord-americane şi care, mai recent, au lovit şi Filipine. Totuşi, nu trebuie uitat că există şi o responsabilitate deosebită a omului în interacţiunea cu natura. Schimbările climatice, cu ridicarea globală a temperaturilor şi efectele devastatoare pe care ele le comportă, sunt şi consecinţă a acţiunii omului. Aşadar, trebuie înfruntată, într-un efort comun, responsabilitatea de a lăsa generaţiilor care vor urma un pământ mai frumos şi trăibil, străduindu-ne, în lumina angajamentelor concordate la Paris în 2015, pentru a reduce emisiile de gaz nocive pentru atmosferă şi dăunătoare pentru sănătatea umană.

Spiritul care trebuie să anime pe indivizi şi naţiunile în această lucrare este asemănător cu acela al constructorilor catedralelor medievale care împodobesc Europa. Aceste edificii impunătoare relatează importanţa participării fiecăruia la o operă capabilă să treacă peste graniţele timpului. Constructorul de catedrale ştia că nu va venea terminarea propriei lucrări. Cu toate acestea s-a dedicat activ, înţelegând că este parte dintr-un proiect, de care aveau să se bucure copiii săi, care – la rândul lor – aveau să-l înfrumuseţeze şi să-l mărească pentru copiii lor. Fiecare bărbat şi femeie din această lume – şi îndeosebi cel care are responsabilitate de conducere – este chemat să cultive acelaşi spirit de slujire şi de solidaritate intergeneraţională, şi să fie astfel un semn de speranţă pentru lumea noastră zbuciumată.

Cu aceste consideraţii reînnoiesc fiecăruia dintre voi, familiilor voastre şi popoarelor voastre urarea de un an bogat în bucurie, în speranţă şi în pace. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963), 67.

[2]Ibid., 47.

[3]Ibid., 49.

[4] Cf. ibid., 51.

[5] Cf. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948).

[6] Ibid., Preambul.

[7] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 14.

[8] Cf. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Preambul.

[9] Cf. ibid., art. 3.

[10] Cf. ibid., art. 25.

[11] Nr. 60.

[12] Ibid.

[13] Ibid., 67.

[14] Ibid.

[15] Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 16.

[16] Cf. Paul al VI-lea, Discurs cu ocazia vizitei la Bazilica Bunei Vestiri, Nazaret, 5 ianuarie 1964.

[17] Cf. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 13.

[18] Mesaj pentru a LI-a Zi Mondială a Păcii (13 noiembrie 2017), 1.

[19] Ibid., 4.

[20] Cf. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 18.

[21] Art. 29.

lecturi: 19.