Omilia papei la Epifania Domnului (6 ianuarie 2018)

Trei gesturi ale magilor orientează parcursul nostru la întâlnirea cu Domnul, care astăzi se manifestă ca lumină şi mântuire pentru toate neamurile. Magii văd steaua, merg şi oferă daruri.

A vedea steaua. Este punctul de plecare. Dar, am putea să ne întrebăm, de ce numai magii au văzut steaua? Poate pentru că puţini şi-au ridicat privirea spre cer. De fapt, adesea în viaţă ne mulţumim să privim spre pământ: sunt suficiente sănătatea, câţiva bani şi un pic de distracţie. Şi mă întreb: noi mai ştim să ne ridicăm privirea spre cer? Ştim să visăm, să-l dorim pe Dumnezeu, să aşteptăm noutatea sa, sau ne lăsăm transportaţi de viaţă ca o ramură uscată purtată de vânt? Magii nu s-au mulţumit să trăiască mediocru, să plutească. Au intuit că, pentru a trăi cu adevărat, este nevoie de o ţintă înaltă şi de aceea trebuie ţinută sus privirea.

Dar, am mai putea să ne întrebăm de ce, printre cei care îşi ridicau privirea spre cer, atâţia alţii nu au urmat steaua aceea, "steaua lui" (Mt 2,2)? Poate pentru că nu era o stea care să-ţi ia privirea, care strălucea mai mult decât altele. Era o stea - spune Evanghelia - pe care magii au văzut-o "la răsărit" (v. 2.9). Steaua lui Isus nu orbeşte, nu uluieşte, ci invită cu gentileţe. Putem să ne întrebăm ce stea alegem în viaţă. Există stele orbitoare, care provoacă emoţii puternice, dar care nu orientează drumul. Aşa este pentru succes, pentru bani, pentru carieră, pentru onoruri, pentru plăcerile căutate ca scop al existenţei. Sunt meteoriţi: strălucesc un pic, dar se izbesc repede şi strălucirea lor dispare. Sunt stele căzătoare, care duc pe o pistă falsă în loc să orienteze. În schimb, steaua Domnului ne este mereu strălucitoare, dar este mereu prezentă; este blândă; te ia de mână în viaţă, te însoţeşte. Nu promite recompense materiale, ci garantează pacea şi dăruieşte, precum magilor, "o bucurie foarte mare" (Mt 2,10). Însă cere să mergem.

A merge, a doua acţiune a magilor, este esenţial pentru a-l găsi pe Isus. De fapt, steaua sa cere decizia drumului, truda zilnică a mărşăluirii; cere să ne eliberăm de poverile inutile şi de fastuozităţi deranjante, care încurcă, şi să acceptăm neprevăzutele care nu apar pe harta trăirii liniştite. Isus se lasă găsit de cel care-l caută, însă pentru a-l căuta trebuie să ne mişcăm, să ieşim. Să nu aşteptăm; să riscăm. Să nu stăm nemişcaţi; să înaintăm. Este exigent Isus: celui care-l caută îi propune să lase fotoliile comodităţilor lumeşti şi aerul călduţ al propriilor şemineuri. A-l urma pe Isus nu este un protocol educat care trebuie respectat, ci un exod care trebuie trăit. Dumnezeu, care a eliberat poporul său prin parcursul exodului şi a chemat noi popoare să urmeze steaua sa, dăruieşte libertatea şi împarte bucuria mereu şi numai pe drum. Cu alte cuvinte, pentru a-l găsi pe Isus trebuie să lăsăm frica de a ne pune în joc, satisfacţia de a ne simţi ajunşi, lenea de a nu mai cere nimic de la viaţă. Trebuie riscat, pur şi simplu pentru a întâlni un Prunc. Dar merită imens, pentru că găsindu-l pe acel Prunc, descoperind duioşia sa şi iubirea sa, ne regăsim pe noi înşine.

A porni la drum nu este uşor. Evanghelia ne arată asta prin diferitele personaje. Este Irod, tulburat de teama că naşterea unui rege ameninţă puterea sa. De aceea organizează reuniuni şi trimite pe alţii să adune informaţii; dar el nu se mişcă, stă închis în palatul său. Şi "tot Ierusalimul" (v. 3) este speriat: speriat de noutăţile lui Dumnezeu. Preferă ca totul să rămână ca mai înainte - "mereu s-a făcut aşa" - şi nimeni nu are curajul de a merge. Mai subtilă este tentaţia preoţilor şi a cărturarilor. Ei cunosc locul exact şi îl semnalează lui Irod, citând şi profeţia din vechime. Ştiu, dar nu fac un pas spre Betleem. Poate să fie tentaţia celui care este credincios de mult timp: dezbate despre credinţă, ca despre ceva ce ştie deja, dar nu intră în joc personal pentru Domnul. Vorbeşte, dar nu se roagă; se plânge, dar nu face binele. În schimb, magii vorbesc puţin şi merg mult. Deşi nu sunt cunoscători ai adevărurilor de credinţă, sunt doritori şi pe drum, aşa cum evidenţiază verbele din Evanghelie: "am venit să-l adorăm" (v. 2), "au plecat; intrând în casă, căzând la pământ l-au adorat; au plecat pe alt drum în ţara lor" (v. 9.11.12): mereu în mişcare.

A oferi. Ajunşi la Isus, după călătoria lungă, magii fac ca El: dăruiesc. Isus este acolo pentru a oferi viaţa, ei oferă bunurile lor preţioase: aur, tămâie şi smirnă. Evanghelia se realizează atunci când drumul vieţii ajunge la dar. A dărui gratuit, pentru Domnul, fără a ne aştepta la ceva în schimb: acesta este semn sigur că l-am găsit pe Isus, care spune: "Gratuit aţi primit, gratuit să daţi" (Mt 10,8). A face binele fără calcule, chiar dacă nimeni nu ne cere asta, chiar dacă nu ne face să câştigăm nimic, chiar dacă nu ne face plăcere. Dumnezeu asta doreşte. El, făcându-se mic pentru noi, ne cere să oferim ceva pentru fraţii săi cei mai mici. Cine sunt? Sunt tocmai aceia care nu să dea înapoi, ca nevoiaşul, cel înfometat, străinul, cel închis, săracul (cf. Mt 25,31-46). A oferi un dar plăcut lui Isus înseamnă a avea grijă de un bolnav, a dedica timp unei persoane dificile, a ajuta pe cineva care nu ne provoacă interes, a oferi iertarea celui care ne-a ofensat. Sunt daruri gratuite, nu pot lipsi în viaţa creştină. Altminteri, ne aminteşte Isus, dacă-i iubim numai pe cei care ne iubesc, facem ca păgânii (cf. Mt 5,46-47). Să privim mâinile noastre, adesea goale de iubire, şi să încercăm astăzi să ne gândim la un dar gratuit, fără răsplată, pe care-l putem oferi. Va fi plăcut Domnului. Şi să-i cerem Lui: "Doamne, fă-mă să redescopăr bucuria de a dărui".

Iubiţi fraţi şi surori, să facem ca magii: să privim în sus, să mergem şi să oferim daruri gratuite.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.