Reflecţie la solemnitatea Epifania Domnului - Anul B - 2018

Păgânii sunt împreună-moştenitori cu noi, formează un singur trup cu noi şi sunt împreună cu noi părtaşi ai promisiunii (cf. Ef 3,6).

Epifania Domnului este titlul solemnităţii de astăzi, iar cuvântul "epifanie" luat din limba greacă înseamnă: arătare, descoperire, dezvăluire, în cazul nostru descoperirea lui Isus şi popoarelor păgâne. Prin cei trei magi şi apoi prin ucenicii săi trimişi martori în toată lumea (cf. Fap 1,8) Cristos a început şi continuă să se descopere popoarelor şi oamenilor care nu-l cunosc până la sfârşitul timpurilor. Iar astăzi vedem cum evanghelia a ajuns pe toate continentele, în toate ţările lumii şi zilnic apar noi oameni care cred în Isus Cristos, noi oameni care îi primesc mântuirea lui şi noi oameni care îi urmează învăţătura.

De solemnitatea Epifaniei, celebrăm trei mari evenimente: după ce la Crăciun am celebrat arătarea lui Isus evreilor prin păstori (cf. Lc 2,7-20), la Epifanie celebrăm arătarea lui Isus popoarelor păgâne prin Magi (cf. Mt 2,1-12); Botezul Domnului când Isus intrând în râul Iordan spre a fi botezat (cf. Mc 1,7-11) ia asupra sa păcatele lumii pentru a le ispăşi la cruce (cf. In 1,29) şi când este confirmat de Tatăl ceresc în prezenţa Duhului Sfânt, ca Fiul său preaiubit (cf. Mc 1,11; ); şi schimbarea apei în vin (cf. In 2,1-12), când Isus îşi arată divinitatea şi faptul că a venit să ne fie Mire divin care să ne introducă în familia lui Dumnezeu (cf. Ef 2,19), ca noi oamenii să credem în el (cf. In 2,11).

Aşa cum bine ştim încă din timpul Adventului, dar şi din pregătirea noastră creştină, Dumnezeu l-a trimis pe Isus, Fiul său în lume ca să-i mântuiască nu numai pe evrei, vechiul său popor ales, dar Dumnezeu l-a trimis pe Isus în lume ca să-i mântuiască şi pe toţi ceilalţi oamenii, căci toţi sunt copiii săi iubiţi (cf. Iona 4,11; Lc 13,16; In 8,39).

Este adevărat că evreii au fost cei dintâi oameni chemaţi la mântuire, dar asta nu înseamnă că au fost şi singurii, aşa cum poate multora dintre ei le-ar fi plăcut să creadă. Aşa cum am spus de curând într-o altă reflecţie, cea din 1 ianuarie, evreii chiar dacă au avut o precedenţă la harul mântuirii, au avut-o pentru faptul că au fost cei dintâi chemaţi la mântuire prin părintele lor Abraham (cf. In 8,39), dar în acelaşi Abraham au fost chemate la mântuire toate neamurile pământului (cf. Gen 22,18). Apoi dacă au avut onoarea de a fi chemaţi cei dintâi, ei au primit această onoare pentru a fi şi primii săi colaboratori la opera mântuirii destinată tuturor popoarelor; adică să fie un popor de misionari şi apostoli ai mântuirii lui Dumnezeu, prin Mesia, pentru toate celelalte popoare păgâne din jur (cf. Num 11,29; Ier 1,7-10). Evreii au avut, deci, o precedenţă la harul mântuirii, dar nu au fost unica naţiune destinată a mântuirii divine; au primit onoarea de fi cei dintâi chemaţi la mântuire, dar Dumnezeu a avut în vedere misiunea ca ei să primii misionari şi primele canale prin care Dumnezeu să-şi reverse harul mântuirii şi peste celelalte popoare.

Deşi unii dintre ei, amăgiţi de "şarpele cel vechi" (cf. Ap 20,2) nu au colaborat la acest plan divin şi nu au fost canale de har şi nu le-au vorbit păgânilor despre Dumnezeu care îi iubeşte şi pe ei şi le oferă mântuirea fără merite prealabile, dar cu datoria schimbării vieţii după, totuşi cei mai mulţi dintre ei au fost credincioşi Domnului şi le-au transmis păgânilor acest mesaj al mântuirii divine.

Este interesant de observat din sfintele Scripturi că, atunci când poporul refuza din diferite raţiuni naţionaliste sau de altă natură să fie misionari al mântuirii şi binecuvântărilor divine, ca şi în cazul lui Iona (cf. Iona 4,2), Dumnezeu s-a folosit de necazurile vieţii (cf. Iona 1,12) şi cum spunea şi profetul Aggeu, s-a folosit şi "de rugină şi tăciune în grâu, de grindină la recoltat, de lipsă de spor la muncă" (cf. Ag 2,17); iar când acestea nu i-au convins, le-a trimis pe păgâni peste ei (cf. 2Rg 18,9; 2Cr 32,1), ca văzând ei răutatea păgânilor să înţeleagă că aceste popoare au nevoie de o schimbare pe care numai Dumnezeu putea să o facă şi astfel să le vorbească despre acest Dumnezeu şi de mântuirea lui; iar când nici invaziile popoarelor păgâne nu i-a convins, Dumnezeu a permis ca ei să fie duşi robi la aceste popoare păgâne, ca măcar în acest mod să fie mesagerii lui şi ai mântuirii sale (cf. Ex 6,5; 2Rg 17,23; 2Cr 29,8-9). Au avut loc trei mari robii ale poporului ales: robia egipteană (2000 ÎC), robia asiriană (722 îC) şi robia babilonică (587 î.C.). Prin tactica deportărilor Dumnezeu mai întâi l-a hrănit şi crescut pe poporul său, apoi prin robia lui popoarele păgâne din aceste imperii i-au făcut cunoscuţi ca popor ales, apoi din viaţa şi trăirea lor, păgânii au avut ocazia să audă despre planul divin, despre Mesia mântuitorul şi despre semnele care vor preceda această venire. Ba chiar unii dintre profeţi le-au adresat acestor popoare mustrări şi ameninţări ca unor fii, pentru că au rămas surzi şi că nu au început deja schimbarea ca o pregustare a bucuriei mântuirii la care au fost chemaţi şi ei (cf. Is 10,5; 33,1; Ier 48,46).

Aşa se face că evanghelia de astăzi ne vorbeşte de nişte oameni înţelepţi din ţările la care evreii tocmai fuseseră robi, de nişte "magi persani", spune tradiţia, de "astronomi babilonieni" din vechime, care au auzit de la robii evrei, despre "steaua" profeţită ce va răsări în întunericul lui Iacob, ca semn al venirii lui Mesia şi a mântuirii lui (cf. Num 24,17), ca semn al mântuirii pe care toate popoarele o aşteaptă (cf. Is 42,4), popoare, aşa cu zice Isaia în prima lectură, vor porni spre lumina lui (cf. Is 60,1-6) şi s-au pornit în căutarea lui.

Când magii, primii din această mulţime mare de oameni, profeţită de prima lectură din Isaia, mulţime care urma să vină şi să-l caute şi ea pe Mesia şi lumina lui, aşadar, când magii au văzut "steaua", au înţeles că s-a împlinit timpul mântuirii, că s-a împlinit timpul ca şi păgânii, ca şi "toate neamurile pământului să îl adore pe Domnul" (cf. Ps 72,11). Căci începând cu ei şi cu "regii din Tarşiş şi ai insulelor, cu regii din Seba şi din Saba, toţi îşi vor aduce tributul; toţi regii se vor prosterna înaintea lui şi toate popoarele îl vor sluji" (Ps 72,10-11). Când magii au descoperit pe cer o stea nouă, "o stea cătătoare", au înţeles că s-a născut Mesia, au înţeles că Dumnezeu le vorbeşte prin ea, au înţeles că sunt invitaţi la drum şi la închinarea lui; aşa că au pornit la drum şi călăuziţi de lumina ei, au ajuns Betleem, locul unde s-a născut Mesia şi i-au oferit închinarea şi darurile (cf. Mt 2,11).

Betleemul, este un loc binecuvântat în Biblie, pentru că el este aproape de Rama (cf. Ier 31,15), primul loc pe care evreii l-au dobândit în ţara Canaanului, aproape de ogorul Macpela (cf. Gen 23,16-20), locul de îngropăciune al patriarhilor, loc care în final avea să le deschidă evreilor drum spre întreg Canaanul, "ţara în care curge lapte şi miere" (cf. Ex 3,8.17). Aproape de Betleem, în ogorul Macpela, Sara a primit înainte de a muri "copilul promis" şi "ţara promisă". Dar Betleemul este şi primul loc de pe pământ care deschide tuturor oamenilor drum spre adevăratul Canaan, spre Canaanul ceresc, loc unde bunătăţile cerului le întrec infinit pe cele din Canaanul pământesc, Canaan pământesc care nu au fost decât o imagine profetică pentru cel ceresc (cf. 1Cor 2,9).

Evanghelia de astăzi ne spune că magii veniţi din răsărit, i-au adus lui Mesia daruri bogate şi simbolice în acelaşi timp: aur, smirnă şi tămâie; daruri care cuprind în ele: împlinirea profeţiilor despre Mesia; daruri care cuprind misterul lui Cristos şi daruri care cuprind misterul credinţei lor şi a noastre.

Sosirea magilor cu daruri la Betleem este, deci, începutul împlinirii profeţiei lui Isaia care a anunţat cu 700 de ani înainte venirea păgânilor la mântuire (şi venirea noastră), păgâni copii ai lui Dumnezeu şi ei: "Fiii tăi, Ierusalime, vin de departe şi fiicele tale sunt purtate pe braţe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresălta de bucurie, inima îţi va bate puternic şi îţi va creşte, căci se vor scurge către tine comorile de dincolo de mări, o dată cu bogăţiile popoarelor" (Is 60,4-5). Iar evreul, sfântul Paul, este primul din poporul său, care precedă în recunoaştere şi mărturisire întregului popor ales că: "Păgânii sunt împreună-moştenitori cu noi, formează un singur trup cu noi şi sunt împreună cu noi părtaşi ai promisiunii, în Cristos Isus, prin evanghelie" (Ef 3,6).

Astfel, prin aurul adus în dar, magii şi-au exprimat credinţa că Mesia va fi regele întregului univers. De aceea magii au întrebat unde este "regele" de curând născut al iudeilor (cf. Mt 2,2). Sfântul Matei care ne-a lăsat episodul magilor la Betleem, ne arată că planurile lui Dumnezeu se împlinesc în acord cu profeţiile. Naşterea moştenitorului tronului lui David are loc în cetatea regală a Betleemului, unde s-a născut şi David. De aceea, Matei, în evanghelia sa, nu suflă nici o vorbă despre naşterea lui Isus în iesle şi în sărăcie. Dimpotrivă, accentuează că Isus Fiul lui Dumnezeu s-a născut în cetatea regală a lui David şi a fost onorat de vizita regilor magi veniţi din Răsărit. De aceea, Natanael şi apoi întreg poporul evreu aveau să-l aclame pe Isus ca "rege" (cf. In 1,49; 12,13), aşa cum este aclamat ca rege şi în cer (cf. Ps 24,7-10) şi aşa cum va fi aclamat ca rege la venirea sa de-a doua (cf. Mt 25,34; Lc 23,42), rege care ne va face şi pe noi "regi şi regine" în cer (cf. Ef 2,19).

Prin smirna pe care magii i-au adus-o lui Isus în dar, smirnă care se foloseşte la îmbălsămarea trupurilor înmormântate spre nestricăciune şi spre speranţa a învierii (cf. In 19,39), magii şi-au exprimat credinţa profetică că Mesia va mântui lumea prin pătimirile, moartea şi învierea sa (cf. Is 53,1-12). Asta au înţeles şi asta ne-au transmis împreună cu toţi profeţii şi apostolii, că Isus va trebui să sufere, să moară, să fie înmormântat, dar a treia zi să învie din morţi (cf. Os 6,2; Fap 17,3; 1Pt 1,11).

Apoi, prin tămâia adusă de magi în dar lui Isus, Mesia, tămâie prin care se onorează numai Dumnezeu (cf. Lev 16,12; Mal 1,11), tămâie pe care numai preotul putea s-o aducă lui Dumnezeu (cf. Ex 30,7; 1Sam 13,13), tămâie care este şi un simbol pentru rugăciunea pe care orice închinător al Domnului este chemat s-o aducă (cf. Ps 141,2; Ap 8,3), magii, prin tămâia adusă în dar, l-au recunoscut pe Isus atât ca Dumnezeu cât şi ca mare preot, dar şi pe cel care merită închinarea lor: "apoi, căzând la pământ, l-au adorat" (cf. Mt 2,11; Ex 30,7).

Iată că "misterul ascuns de veacuri în Dumnezeu" (Ef 3,5) ne este acum revelat şi nouă nu numai prin lecturile biblice, ci şi prin darurile aduse de magi Pruncului Isus. Magii au fost cu adevărat înţelepţi pentru că au cercetat Scripturile, că au tratat Scripturile ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, că au înţeles şi au crezut în mesajul lor, că au pregătit daruri care să exprime credinţa lor în persoana şi misiunea Pruncului Isus şi că i s-au închinat ca unui Dumnezeu. Mai mult, au părăsit păgânismul, relaţiile cu oamenii răi ca Irod şi pe un "alt drum", adică total schimbaţi, s-au întors în ţara lor.

Dacă înţelepciunea divină poate fi contemplată în creaţie (cf. Ps 104,24; Prov 3,19), cu cât mai mult străluceşte ea acum în planurile de neclintit ale lui Dumnezeu, care au în vedere gloria şi bucuria eternă a Fiului său preaiubit! Această înţelepciune "atât de felurită" s-a manifestat într-un mod suveran şi cu totul nou "prin Cristos" şi "prin Biserică". Îngerii o admiră această înţelepciune divină şi se bucură că naţiunile primesc "vestea cea bună" (cf. Ef 3,8).

Iar, aşa cum vedem în lectura a doua de astăzi, lui Paul i-a fost dată, printr-o chemare deosebită, această descoperire a cărei măreţie îl uimeşte, dar şi îl umileşte în ochi proprii (cf. Ef 3,8). El a fost împuternicit să facă cunoscut tuturor oamenilor bogăţiile harului (cf. Ef 1,7; 2,7) şi ale gloriei divine (cf. Ef 1,18; 3,16). Noi, asemenea lui Paul, suntem privilegiaţii în cunoaşterea acestor "bogăţii de nepătruns", să le preţuim ca el, împărtăşindu-le şi altora, aşa cum au făcut şi păstorii la Crăciun ( cf. Lc 2,17-20) şi aşa cum au făcut magii astăzi împărtăşindu-le preoţilor (cf. Mt 2,2).

Biserica vrea să ne spună astăzi că vestirea, purtarea, credinţa şi schimbarea magilor trebuie să fie vestirea, purtarea, credinţa şi schimbarea noastră, căci toate acestea sunt umplute de o mare răsplată, despre care ne vorbesc psalmul responsorial 72 şi prima lectură din Isaia 60,1-6.

Psalmul responsorial 72 de astăzi îl are ca autor pe Solomon, o imagine profetică a lui Cristos, împărat al dreptăţii şi al păcii. Vremurile de suferinţe şi de lupte, despre care ne-au vorbit psalmii precedenţi ai săi, sunt succedate acum de domnia dreaptă şi binecuvântată a lui Mesia, Fiul lui David. La Isus Mesia, cel sărac şi lovit, vor găsi mângâiere şi ajutor. Violenţa şi asuprirea, exploatarea celor puternici, îşi vor găsi sfârşitul la venirea sa şi atunci, "va fi belşug de grâne pe pământ până pe vârful munţilor" (cf Ps 72,16), dar şi "belşug de pace" (cf. Ps 72,7). Cum ne îndeamnă şi prima lectură de astăzi (cf. Is 60,1-6), să ne ridicăm ochii şi să privim prin credinţă la poporul lui Dumnezeu, aşa cum a fost îndemnat şi Abraham odinioară să o facă (cf. Gen 15,5). Să ne ridicăm ochii şi vom vedea că nu suntem singuri, ci, dimpotrivă, călători fără număr merg împreună cu noi spre cetatea cerească. Oboseala şi suferinţa vin adesea să le îngreuneze mersul, dar să-i privim pe aceştia şi vom vedea că "faţa le străluceşte, iar inima le bate tare, le tresaltă şi li se lărgeşte în bucuria dragostei divine.

Îmi place ce spune Biblia că, încă de la Naşterea sa la Betleem, toată creaţia când şi-a văzut salvatorul, s-a pus în mişcare pentru a vesti mântuirea lui. Astfel: aştrii cerului s-au pus în mişcare şi vorbesc prin lumina lor (cf. Mt 2,2.7.9-10); Maria şi Iosif s-au pus în mişcare spre Betleem, arătând tuturor că sunt din neamul mesianic al lui David (cf. Lc 2,4-5); îngerii cerului s-au pus în mişcare şi vorbesc oamenilor prin graiul şi prin cântul lor (cf. Lc 2,9-13); păstorii s-au pus în mişcare şi vorbesc despre toate cele văzute de ei că îi uimesc până şi pe Maria şi Iosif (cf. Lc 2,15-20); magii s-au pus în mişcare şi vorbesc despre rege nou născut (cf. Mt 2,1-2); până şi Irod şi iudei s-au pus în mişcare şi se interesau despre Prunc (cf. Mt 2,3-8); şi bătrânii Simeon şi Ana s-au pus în mişcare şi vorbeau despre Prunc tuturor celor care aşteptau mântuirea în Israel (cf Lc 2,25-38); mai târziu şi Ioan Botezătorul cu ucenicii lui s-au pus în mişcare vorbind despre el (cf. Lc 3,1-6); şi păcătoşii s-au pus în mişcare vorbind tuturora de iubirea lui (cf. Lc 2,7-14; 15,2); şi noi ne-am pus în mişcare şi am venit astăzi la biserică pentru a primi apa de Bobotează şi pentru a ne mărturisi unii altora, dar şi străinilor, mântuirea adusă de Isus.

Sfântul Policarp (65-166) a fost unul din creştinii de seamă care a făcut legătura dintre apostolii lui Cristos şi creştinii din secolul al II-lea. El a fost convertit prin apostolul Ioan şi mai târziu a fost ordinat tot de Ioan ca păstor sau episcop al Bisericii din Smirna. El nu e pomenit cu numele în Noul Testament, dar se crede că el ar fi fost îngerul bisericii din Smirna, căruia i se adresează de către Domnul scrisoarea din Apocalipsa (cf. Ap 2,8). Într-o scrisoare a lui Irineu către Florin, Policarp e numit "binecuvântatul şi apostolicul prezbiter". Scrisoarea e păstrată în lucrarea istoricului bisericesc Eusebiu din Cezarea (263-339). Sfântul Irineu (135-202) descrie discuţia sa cu Policarp şi cum acesta îi istorisea cele relatate de apostolul Ioan şi de ceilalţi care au văzut pe Domnul. Deci, el a auzit de învăţătura şi minunile Domnului Isus Cristos din gura martorilor oculari. El a fost un elev al apostolului Ioan, dar el a fost şi apostolul care a transmis mai departe mesajul mântuirii şi a murit pentru el.

În anul 288 după Cristos, episcopul Hermon al Ierusalimului (+ 314) a pregătit 40 de misionari pe care i-a trimis în diferite ţări ca să predice Evanghelia. Unul din ei, numit Efrem, a ajuns până în părţile Dobrogei, unde a devenit episcop de Tomis. Autorul cărţii "Martirii crucii" spune că el a predicat mai bine de zece ani în Gotia, pământul românesc de astăzi, ce pe acea vreme era ocupat de goţi. Această arată că Hermon a avut la inima lucrarea sfânta şi că a fost gata să instruiască şi pe alţii să o facă. Noi când am vorbit ultima dată cuiva despre milostivirea lui Dumnezeu arătată nouă prin Cristos şi Duhul Sfânt?

Biserica a conştientizat puterea misionară a copiilor. S-a întâmplat în Franţa în prima jumătate a sec. XIX. Misionarii din China scriau îngrijoraţi de condiţiile copiilor care erau ucişi imediat după naştere, din cauza sărăciei în care se zbăteau familiile. Episcopul francez Charles Fobin de Janson (1785-1844) a încercat să-i antreneze pe adulţi în problema celor mici; dar adulţii au atâtea de făcut, şi atunci s-a adresat copiilor din dieceza sa. Episcopul a prezentat situaţia copiilor din China care mureau fără să primească Botezul şi i-a întrebat pe copii dacă erau disponibili să îşi asume datoria de a-i salva pe copiii din China. S-a născut în acele momente un program care sfidează secolele: "Copiii îi salvează pe copii".

Biblia spune încă din Vechiul Testament: "Ziua aceasta este o zi de veste buna. Dacă vom tăcea, vom fi pedepsiţi" (2Rg 7,9).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 9.