Căile sfinţeniei

Interviu luat cardinalului Angelo Amato

De Nicola Gori

Există credincioşi care au trăit şi au mărturisit caritatea până în ultimul moment al existenţei lor. Bărbaţi şi femei care, deşi conştienţi că îşi riscă viaţa, au rămas la căpătâiul muribunzilor loviţi de boli infecţioase sau pe câmpul de bătălie pentru a-i asista pe răniţi. Dacă este recunoscută de Biserică, această oferire a vieţii reprezintă o altă cale a itinerarului de beatificare şi canonizare, după martiriu, trăirea eroică a virtuţilor şi confirmarea cultului antic. Papa Francisc a trasat caracteristicile ei în motu proprio Maiorem hac dilectionem din 11 iulie 2017, un document care a marcat în mod distinctiv activitatea desfăşurată de Congregaţia Cauzelor Sfinţilor în anul care tocmai a trecut. An care s-a încheiat cu un alt text important, instrucţiunea Relicvele în Biserică: autenticitate şi păstrare - publicată cu mai mult de două săptămâni în urmă - care disciplinează păstrarea, îngrijirea, transportarea şi autentificarea relicvelor slujitorilor lui Dumnezeu, fericiţi şi sfinţi. Vorbeşte despre asta în acest interviu la L'Osservatore Romano cardinalul Angelo Amato, prefect al dicasterului.

Motu proprio Maiorem hac dilectionem, despre oferirea vieţii, a introdus o noutate importantă în procedura tradiţională a Congregaţiei. S-au produs deja schimbări în itinerarul cauzelor de canonizare?

Poate că este bine de precizat conţinutul oferirii vieţii, despre care vorbeşte documentul. Pentru legislaţia actuală, înainte de motu proprio, căile pentru beatificarea unui slujitor al lui Dumnezeu erau, în afară de excepţii rare, în mod substanţial două: cea întemeiată pe trăirea eroică a virtuţilor şi cea întemeiată pe martiriu. Acum se ajunge la a treia situaţie, care se referă la acei creştini care, urmând mai îndeaproape urmele şi învăţăturile Domnului Isus, îşi oferă voluntar şi liber viaţa pentru alţii, perseverând până la moarte în această propunere. Până acum nu există cauze de beatificare bazate pe această modalitate.

Cui se datorează acest lucru?

Cred că încă trebuie asimilată bine această a treia cale, care, deşi în mod clar distinctă de cele ale trăirii eroice a virtuţilor şi martiriului, contemplă modalităţi precise de realizare. De fapt, motu proprio prezintă cinci criterii care califică oferirea vieţii. Primul şi cel mai important cere acceptarea eroică propter caritatem a unei morţi sigure şi în scurt termen. Însă nu este vorba de martiriu, pentru că martiriul contemplă acel odium fidei din partea persecutorului. Desigur, slujitorul lui Dumnezeu trebuie să fi trăit în mod obişnuit virtuţile creştine.

Puteţi da vreun exemplu?

Ar putea intra în această situaţie - după o examinare atentă a fiecărui caz - de exemplu, cei care, în timpul unei epidemii, contractează boală asistând din caritate pe cei infectaţi şi mor contagiaţi de aceeaşi boală. Deşi nefiind martiriu, pentru că nu există un persecutor care să urască credinţa creştină, aici suntem în faţa oferirii vieţii usque ad mortem. Ar intra în această cazuistică şi acei creştini - ca episcopi, parohi, misionari, medici, educatori, militari, taţi şi mame de familie - care se oferă spontan pentru un act de caritate personală sau socială aşa de riscant încât se prevede ca sigură jertfa vieţii. Un exemplu ar putea să fie reprezentat de acele gravide creştine care, pentru a nu dăuna copilului pe care-l poartă în sân, refuză îngrijirile necesare pentru sănătatea lor, mergând, astfel, spre o moarte prematură sigură. Eroică apare şi atitudinea unui tânăr, care în mod liber şi din caritate creştină ia locul unui condamnat la moarte tată de familie cu copii mici. Ar intra în cazuistica noastră şi cazul unui capelan militar care, în loc să se salveze, continuă să asiste muribundul sub focul inamic, ajungând să fie ucis. După cum se vede exemplele pot să fie multe şi trebuie analizate şi documentate cu atenţie extremă.

În trecut au existat cazuri de acest tip?

Desigur, dar au fost tratate în cadrul celor două căi tradiţionale. De exemplu, Alois Gonzaga (1568-1591) a obţinut de la superiorii săi călugăreşti permisiunea de a se dedica asistenţei ciumaţilor din Roma fiind contagiat până la moarte. Damian de Veuster (1840-1889), misionar în insulele Hawaii, s-a oferit voluntar pentru asistenţa leproşilor în insula Molokai, unde a contractat boala. Şi cauza sa a urmat calea virtuţilor. Acelaşi lucru se poate spune despre Gianna Beretta Molla (1922-1962), mamă de familie şi medic. La a treia sarcină s-a supus unei operaţii chirurgicale dificile. Singurul consemn dat medicilor a fost: "salvaţi creatura mea". La o săptămână după ce a născut a murit victimă a jertfei sale pentru a salva fiica. Încheind, motu proprio din iulie introduce oficial în procedurile cauzelor de beatificare un nou model de sfinţenie canonizabilă, acela al urmării lui Cristos în imitarea actului său suprem de iubire, aşa cum spune Evanghelia lui Ioan: "Nimeni nu are o iubire mai mare ca aceasta: cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi".

Ştim că instrucţiunea despre relicve din 17 decembrie a avut o gestaţie lungă. Din care exigenţe s-a născut?

Din urgenţa de claritate cu privire la semnificaţia, valoarea, autenticitatea şi păstrarea relicvelor.

Ce sunt relicvele şi de ce sunt venerate în Biserică?

Conform tradiţiei creştine bimilenare, imaginile şi relicvele sfinţilor sunt ţinute în mare consideraţie în Biserică. Motivul venerării lor se află în faptul că trupul fericiţilor şi sfinţilor a fost pe pământ templul viu al Duhului Sfânt şi instrumentul sfinţeniei lor.

Există diferite specii de relicve?

Relicvele se subîmpart în relicve ilustre şi în relicve non-ilustre. Sunt considerate relicve ilustre trupul întreg al fericiţilor şi sfinţilor sau părţi însemnate din trupul lor sau întregul volum al cenuşii care derivă din incinerarea lor. Pentru a asigura păstrarea şi venerarea lor şi a evita eventuale abuzuri, ele trebuie păstrate în urne corespunzătoare sigilate şi aşezate în locuri care să le garanteze siguranţa şi să le favorizeze cultul.

Ce se înţelege prin relicve non-ilustre?

Este vorba despre mici fragmente din trupurile fericiţilor şi sfinţilor sau şi de obiecte care au fost în contact direct cu persoanele lor. Şi relicvele non-ilustre, păstrate în casete sigilate, sunt obiect de cinstire şi veneraţie.

Care sunt aspectele speciale ale documentului?

Instrucţiunea este de mare utilitate pentru episcopi şi eparhi pentru că oferă norme precise referitoare la recunoaşterea rămăşiţelor pământeşti ale fericiţilor şi sfinţilor, la mutarea dintr-un loc în altul sau la un eventual pelerinaj al lor dintr-un oraş sau naţiune în altă parte. Pentru toate aceste operaţiuni, în afară de permisiunile autorităţilor ecleziastice şi civile implicate, este indispensabil consimţământul Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor.

(După L'Osservatore Romano, 5 ianuarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.