Omilia papei Francisc la sărbătoarea "Sfintei Maria, Născătoare de Dumnezeu"

Bazilica Vaticană

1 ianuarie 2018

Anul se deschide în numele Mamei lui Dumnezeu. Mamă a lui Dumnezeu este titlul cel mai important al sfintei Fecioare Maria. Dar ar putea apărea o întrebare: De ce spunem Mamă a lui Dumnezeu şi nu Mamă a lui Isus? Unii, în trecut, au cerut să se limiteze la asta, însă Biserica a afirmat: Maria este Mamă a lui Dumnezeu. Trebuie să fim recunoscători pentru că în aceste cuvinte este cuprins un adevăr splendid despre Dumnezeu şi despre noi. Adică, de când Domnul s-a întrupat în Maria, de atunci şi pentru totdeauna, poartă omenitatea noastră alipită de el. Nu mai există Dumnezeu fără om: trupul pe care Isus l-a luat de la mamă este al său şi acum şi va fi pentru totdeauna. A spune Mamă a lui Dumnezeu ne aminteşte asta: Dumnezeu este aproape de omenire ca un copil de mama care-l poartă în sânul ei.

Cuvântul mamă (mater) trimite şi la cuvântul materie. În mama sa, Dumnezeul din cer, Dumnezeul infinit s-a făcut mic, s-a făcut materie, pentru a fi nu numai cu noi, ci şi ca noi. Iată minunea, iată noutatea: omul nu mai este singur; niciodată nu mai este orfan, este pentru totdeauna fiu. Anul se deschide cu această noutate. Şi o proclamă astfel, spunând: Mamă a lui Dumnezeu! Este bucuria de a şti că singurătatea noastră este învinsă. Este frumuseţea de a ne şti fii iubiţi, de a şti că nu ne va mai putea fi luată niciodată copilăria noastră. Înseamnă să ne oglindim în Dumnezeul fragil şi prunc în braţele mamei şi să vedem că omenirea este dragă şi sacră pentru Domnul. De aceea, a sluji viaţa umană înseamnă a-l sluji pe Dumnezeu şi orice viaţă, de la aceea în sânul mamei la aceea bătrână, suferindă şi bolnavă, la aceea incomodă şi chiar repugnantă, trebuie primită, iubită şi ajutată.

Să ne lăsăm conduşi acum de Evanghelia de astăzi. Despre Mama lui Dumnezeu se spune o singură frază: „Păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19). Păstra. Pur şi simplu păstra. Maria nu vorbeşte: Evanghelia nu prezintă nici un cuvânt al său în toată relatarea Crăciunului. Şi în aceasta mama este unită cu Fiul: Isus este prunc (infans), adică „fără cuvânt”. El, Cuvântul, Cuvântul lui Dumnezeu care „în trecut a vorbi în multe rânduri şi în multe moduri” (Evr 1,1), acum, la „împlinirea timpului” (Gal 4,4), este mut. Dumnezeul în faţa căruia se tace este un prunc care nu vorbeşte. Maiestatea sa este fără cuvinte, misterul său de iubire se dezvăluie în micime. Această micime tăcută este limbajul regalităţii sale. Mama se asociază Fiului şi păstrează în tăcere.

Şi tăcerea ne spune că şi noi, dacă vrem să ne păstrăm, avem nevoie de tăcere. Avem nevoie să rămânem în tăcere privind ieslea. Pentru că în faţa ieslei ne redescoperim iubiţi, gustăm sensul genuin al vieţii. Şi privind în tăcere, lăsăm ca Isus să vorbească inimii noastre: ca micimea sa să demonteze mândria noastră, ca sărăcia sa să deranjeze fastuozităţile noastre, ca duioşia sa să mişte inima noastră insensibilă. A decupa în fiecare zi un moment de tăcere cu Dumnezeu înseamnă a păzi sufletul nostru; înseamnă a păzi libertatea noastră de banalităţile corozive ale consumului şi de zgomotele publicităţii, de răspândirea de cuvinte goale şi de valurile năvalnice ale bârfelor şi gălăgiei.

Maria păstra, continuă Evanghelia, toate aceste cuvinte, meditându-le. Care erau aceste lucruri? Erau bucurii şi dureri: pe de o parte naşterea lui Isus, iubirea lui Iosif, vizita păstorilor, acea noapte de lumină. Dar pe de altă parte: un viitor nesigur, lipsa unei case, „pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (Lc 2,7); dezolarea refuzului; dezamăgirea de a-l fi născut pe Isus într-un grajd. Speranţe şi nelinişti, lumină şi întuneric: toate aceste lucruri populau inima Mariei. Şi ea, ce a făcut? Le-a meditat, adică le-a trecut în revistă cu Dumnezeu în inima sa. Nimic n-a ţinut pentru sine, nimic n-a închis în singurătate sau n-a înecat în amărăciune, totul a dus la Dumnezeu. Aşa a păstrat. Încredinţând se păstrează: nelăsând viaţa ca pradă fricii, descurajării sau superstiţiei, neînchizându-se sau încercând să se uite, ci făcând din toate un dialog cu Dumnezeu. Şi Dumnezeu, care ne are la inimă, vine să locuiască vieţile noastre.

Iată secretele Mamei lui Dumnezeu: a păstra în tăcere şi a duce la Dumnezeu. Asta se întâmpla, conclude Evanghelia, în inima ei. Inima invită să privim la centrul persoanei, al afectelor, al vieţii. Şi noi, creştini aflaţi pe drum, la începutul anului simţim nevoia de a porni din nou de la centru, de a lăsa în urmă poverile trecutului şi de a reîncepe de la ceea ce contează. Iată astăzi în faţa noastră punctul de plecare: Mama lui Dumnezeu. Pentru că Maria este aşa cum ne vrea Dumnezeu, cum vrea Biserica sa: mamă duioasă, umilă, săracă în lucruri şi bogată în iubire, liberă de păcat, unită cu Isus, care-l păstrează pe Dumnezeu în inimă şi pe aproapele în viaţă. Pentru a porni din nou, să privim la Mama. În inima sa bate inima Bisericii. Pentru a merge înainte, ne spune sărbătoarea de astăzi, trebuie să ne întoarcem înapoi: să reîncepem de la iesle, de la Mama care îl ţine în braţe pe Dumnezeu.

Evlavia către Maria nu este bună-cuviinţă spirituală, este o exigenţă a vieţii creştine. Privind la Mama, suntem încurajaţi să părăsim atâtea lucruri nefolositoare şi să regăsim ceea ce contează. Darul Mamei, darul fiecărei mame şi al fiecărei femei este atât de preţios pentru Biserică, mamă şi femeie şi ea. Şi în timp ce omul adesea face abstracţie, afirmă şi impune idei, femeia, mama, ştie să păstreze, să lege în inimă, să dea viaţă. Pentru ca să nu se reducă credinţa numai la idee sau la învăţătură, avem nevoie, toţi, de o inimă de mamă, care să ştie să păstreze duioşia lui Dumnezeu şi să asculte palpitaţiile omului. Mama, semnătura de autor a lui Dumnezeu asupra omenirii, să păstreze acest an şi să aducă pacea Fiului său în inimi, în inimile noastre, şi în lume. Şi ca fii, pur şi simplu, vă invit s-o salutăm astăzi cu salutul creştinilor din Efes, în faţa episcopilor lor: „Sfântă Mamă a lui Dumnezeu!”. Să spunem, de trei ori, din inimă, toţi împreună, privind-o [îndreptat spre statuia expusă alături de altar]: „Sfântă Mamă a lui Dumnezeu!”.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.