Reflecţie la duminica a 2-a din Advent - Anul B - 2017

Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui (cf. Mc 1,3)

Suntem deja în a doua duminică, din cele patru, din timpul sfânt al Adventului, timp de aşteptare activă atât pentru a retrăi şi a reprimi prima venire a lui Isus cu toate harurile sale, dar şi timp tot de aşteptare activă a venirii de-a doua a aceluiaşi Isus, care va veni cu putere şi mărire să-şi ia aleşii şi să-i ducă cu sine în slava veşnică pe care le-a pregătit-o după înălţarea sa la cer (cf. In 14,2-3). Evreii pentru că nu au înţeles cele două mari veniri ale lui Isus, cea din smerenie, ca un "miel" pentru a ridica păcatele (cf. In 1,29), deşi de multe secole jertfeau miei pentru a nu se uita de "mielul divin" care va veni (cf. 2Cr 35,8-9); şi cea de-a doua venire în glorie, deşi le-a fost predicată de Isus şi de îngeri (cf. In 16,16; Fap 1,11), amăgiţi fiind de diavol şi de profeţii lui mincinoşi, l-au respins pe Isus ca mântuitor al lor.

Însă ceea ce noi trebuie să ştim astăzi este că promisiunea mântuirii rostită de Dumnezeu chiar după primul păcat pentru oamenii căzuţi (cf. Gen 3,15), promisiune reafirmată şi completată de Dumnezeu prin profeţi, ca în prima lectură de astăzi "Mângâiaţi, mângâiaţi-l pe poporul meu! Vorbiţi-i la inimă şi spuneţi-i că suferinţa lui s-a terminat, că nelegiuirea sa a fost răscumpărată, pentru că a luat din mâna Domnului dublă pedeapsă pentru păcatele sale" (Is 40,1-2) şi ca în alte multe locuri din sfânta Scriptură, a început nu numai să fie aşteptată, dar şi pregătită de oamenii căzuţi.

Dar în acelaşi timp mântuirea promisă, reafirmată şi lămurită de Dumnezeu, a început să fie subminată de satana şi de acoliţii săi de atunci şi până acum. Iată numai câteva dintre piedicile descurajatoare ale satan: Cain îl ucide pe Abel (cf. Gen 4,8), Lameh, un urmaş de-al lui Cain, se răzbună de şaptezeci de ori câte şapte (cf. Gen 4,24); satana pângăreşte femeia ca să nu-l poată naşte pe Mesia (cf. Gen 6,4); oamenii potopului aveau inima îndreptată numai spre rău (cf Gen 6,5); oamenii Turnului Babel caută o cale nelegitimă de a ajunge la paradisul pierdut (cf. Gen 11,4); oamenii din Sodoma strică atracţia dintre sexe (cf. Gen 19,5); mulţi oameni din "poporul ales" nu mai suportă învăţătura lui Dumnezeu dată lor şi îşi fac idoli pe care să-i poarte ei unde vor (cf. Dt 32,21); oamenii mânaţi de satana îi ucid pe profeţi care vorbeau în numele lui Dumnezeu şi în final mânaţi tot de satana îl ucid chiar şi pe Mesia venit să-i mântuiască, voind parcă să lase lumea fără speranţa mântuirii (cf. 2Cr 36,16; Fap 7,52; 1Tes 2,15).

Dar Dumnezeu s-a folosit de uneltirile satanei şi ale acoliţilor săi pentru a-şi împlini planul său mântuitor. Căci atunci când aceştia credeau că strică cel mai mult planului divin de mântuire prin Cristos şi Duhul Sfânt, tocmai atunci îl apropiau şi îi grăbeau împlinirea. Iar atunci când diavolul şi acoliţii săi, moartea şi lumea rea, şi-au tras "victima" în lăcaşurile lor şi când credeau că l-au învins pe Isus, tocmai atunci s-a arătat "puterea divină" în întregul univers vestind înfrângerea diavolului şi a duşmanilor săi teribili. Atunci când Isus a murit, şi soarele s-a întunecat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi trupurile drepţilor au înviat (cf. Mt 27,53; Lc 23,45), acela a fost momentul când s-a vestit că păcatul, diavolul, moartea, iadul şi toţi duşmanii lui Isus au fost învinşi şi răniţi de moarte (cf. Dt 32,24; 2Pt 2,3).

Trupul neprihănit şi divin al lui Isus, Fiul lui Dumnezeu cel viu, care a fost jertfit, a fost, este şi va fi veşnic cea mai grea otravă pentru diavol, moarte şi acoliţii lor. Ba mai mult, sfinţi ca Ioan Crizostom, spun că ucenicii lui Isus care se hrănesc cu trupul lui Isus şi cu Scripturile, ajung aşa de curaţi şi puternici, că devin şi ei prin Cristos: o otravă care otrăveşte pe diavol şi acoliţii săi; un foc care îl arde pe diavol şi pe acoliţii săi; o putere care îl biruie pe diavol şi pe acoliţii săi. Da, cine muşcă din Isus, din Biserica lui Isus şi din ucenicii lui Isus, este lovit de cea mai mare putere, de cel mai arzător foc şi de cea mai grea otravă, fără nici leac şi fără nici o salvare (Mt 21,44). De aceea Isus în predicile sale spunea: Nu vă temeţi de cei care vă ucid trupul, dar nu vă pot ucide sufletul (cf. Mt 10,28). Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi (cf. In 6,54).

"Cercetaţi Scripturile că în ele aveţi viaţa veşnică" (In 5,39).

Sfântul Ignaţiu din Antiohia (50-115), acel episcop condamnat la moarte prin sfâşierea fiarelor în circul din Roma, acel episcop care se ruga de creştini să nu fie salvat, ci să-l lase să devină "grâul lui Cristos măcinat de dinţii fiarelor", acel episcop care a numit Euharistia "medicamentul nemuririi", şi care a spus că un asemenea medicament îl avem noi, creştinii (cf. In 6,54-58), mărturisea tuturor: "Eu îl caut pe acela care a murit pentru noi, îl vreau pe acela care a înviat pentru noi. Este aproape momentul naşterii mele (numea moartea naştere). Orice dorinţă pământească îmi este răstignită şi nu mai există în mine dorinţa pentru ceva material, ci doar apa vie, care şuşoteşte în mine şi îmi spune: Vino la Tatăl! Nu-mi place nici o hrană şi nici o plăcere a acestei vieţi. Vreau pâinea lui Dumnezeu, care este trupul lui Isus Cristos, din neamul lui David. Vreau sângele său, care este dragostea necoruptă".

De aceea, Isaia, profetul Adventului, văzând de departe mântuirea noastră, exclamă uimit: "Din veşnicie nu s-a auzit şi nu a ajuns la ureche, ochiul nu a văzut alt Dumnezeu, în afară de tine, ca să facă astfel de lucruri pentru cel care se încrede în el" (Is 64,3).

Timpul care, odinioară, a fost dorit cu atâta dor şi suspine de către patriarhii, profeţii şi drepţii din vechime, a fost timpul care deja a fost văzut cu mare bucurie de către Maria şi Iosif, de păstori şi magi, de drepţii Simeon şi Ana, de vameşi şi păcătoşi, de creştinii buni de ieri şi de astăzi, în ciuda opoziţiei satanei şi a aliaţilor săi. Dar şi locurile veşniciei unde trebuie să ajungă fiecare om care crede şi trăieşte în Cristos, a fost luat deja în posesie de Preacurata Fecioară Maria şi văzut de sfinţi biblici ca Ioan apostolul (cf. Ap 1,9-19) şi ca sfântul Paul (cf. 2Cor 12,1-2). Apoi de ne nenumăraţi alţii sfinţi.

Deşi răniţi de moarte de învierea lui Isus, diavolul, moartea şi acoliţii lor, în loc să profite de acest timp de răbdare divină şi să se convertească (cf. 2Pt 3,9), mai caută şi acum pe cine să înghită (cf. 1Pt 5,8), şi mai dau şi acum oameni la suferinţă şi moarte (cf. Ap 2,10), căutând să-i abată pe oameni de pe calea unei mântuiri aşa de mari şi de evidente (cf. Evr 2,3). De aceea, Biserica, buna noastră mamă, deşi ne vorbeşte zilnic de Isus Mirele nostru veşnic care se va întoarce să ne ia cu el în veşnicie (cf. In 17,24), a instituit şi timpuri speciale de pregătire pentru întâlnirea cu Isus, cum este timpul Adventului şi timpul Postului Mare.

Dar să nu uităm că, aşa cum la prima venire a lui Isus, opoziţia duşmanilor a grăbit împlinirea planului de mântuire prin crucea lui Isus, tot astfel şi acum opoziţia aceloraşi duşmani va grăbi şi va împlini promisiunea venirii lui Isus de-a doua (cf. In 16,16; Fap 1,11), mai ales că ei acum sunt răniţi grav de moartea şi învierea lui.

Psalmul responsorial 85 ne spune că trei au fost acţiunile de la prima venire a lui Isus care au dus la schimbarea sentinţei divine: prima a fost mărturisirea păcatelor în faţa lui Dumnezeu. A doua a fost iertarea fărădelegii de către Dumnezeu. Iar al treia a fost îndepărtarea mâniei lui Dumnezeu. Păcatele mărturisite au fost aşezate, după profeţie, asupra lui Isus (cf. Lev 16,21) şi în sângele său a fost achitată datoria noastră. De atunci, şi mai ales de la cruce încoace, Dumnezeul cel sfânt îşi găseşte bucuria în a ierta şi în a reface totul. Mântuire, bucurie, iubire, adevăr, dreptate, toate acestea formează acum darul lui Dumnezeu pentru poporul său, care îşi mărturiseşte păcatele, cere iertare şi prin convertire face ca sentinţa să fie îndepărtată.

Ioan Botezătorul ne comunică din partea lui Dumnezeu, în evanghelia de astăzi, necesitatea convertirii spre iertarea păcatelor (cf. Mc 1,4), iar sfântul Petru în lectura a doua ne spune că sfinţenia vieţii constituie cea mai bună pregătire pentru întâmpinarea venirii Domnului şi a judecăţii lui (cf. 2Pt 3,10-11). De aceea, Isus ne-a spus fiecăruia dintre noi: "Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii. Cel care va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte" (Ap 2,10-11).

Iată o parabolă ajutătoare: Pentru că mica oiţa era foarte blândă, toate celelalte animalele o năpăstuiau şi o prigoneau: vitele o loveau cu coarnele şi o alungau, câinii o muşcau, ciobanul o mai bătea, lupii îi furau mieii şi-o încolţeau în iernile geroase. Dumnezeu, văzând aceasta, o chemă la dânsul şi-i vorbi cu blândeţe şi bunătate, dorind să o ajute şi să-i facă dreptate: "Văd, buna mea făptură, cât eşti tare năpăstuită de celelalte animale. Şi nici nu te aperi, pentru că nu ai cu ce. Am să-ţi dau gheare ascuţite şi am să-ţi pun în gură colţi puternici ca să sfâşii şi să te poţi apăra". "O, nu Preaslăvite, zise oiţa! Nu vreau să semăn cu lupul, ursul sau cu o altă fiară, să fugă toţi îngroziţi când mă văd". "Poate vrei să pun otravă în gura ta?" "Nici gând, spuse oiţa, aş semăna cu şerpii cei vicleni şi lipsiţi de inimă. Toţi ar fugi din calea mea! Nu vreau!" "Atunci am să-ţi pun coarne puternice pe frunte, am să-ţi întăresc spinarea pentru a trânti în colb pe oricine te va nedreptăţi!" "Nici coarne nu vreau, bunule Părinte a toată suflarea, căci nu vreau să fiu asemenea ţapilor care căuta mereu prilej de sfadă pentru a se făli". Domnul o privi cu mirare, stătu puţin pe gânduri şi o întrebă: "Vrei, tu ceva anume, ca să te poţi apăra? Nu poţi să te laş mereu prigonită!" "Să muşc, să împung, să lovesc, să fac rău? Nu, Preaînalte, mai ales că ştiu ce înseamnă durerea! Lasă-mă, aşa cum sunt". Domnul o privi cu bucurie şi o binecuvântă. Atunci, Domnul îi spuse: "Eu voi fi dreptatea şi răsplata ta". "Asta îmi place, Doamne!" De atunci oaia îndură în tăcere toate nedreptăţile, fiind pildă de smerenie în suferinţe şi de încredere în dreptatea şi răsplata lui Dumnezeu.

Iată ce trebuie să facem şi noi. "Domnul nu întârzie împlinirea promisiunii, după cum consideră unii întârzierea, ci el este îndelung răbdător faţă de voi, întrucât nu vrea să se piardă cineva, ci ca toţi să ajungă la convertire" (2Pt 3,9). Dar oare pregătim noi calea Domnului, făcând drepte cărările lui (cf. Lc 3,4-6)? Aşteptăm noi, după promisiune, ceruri noi şi un pământ nou în care va locui dreptatea (cf. Is 65,17; Is 66,22)? Să ne străduim noi să fiţi găsiţi în pace, fără cusur şi fără prihană" (2Pt 3,13-14)!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 14.