Specialul "mulţumesc" al lui frère Alois şi al misionarilor din lume

De Cristina Uguccioni

La 31 decembrie, pontiful, împreună cu toată Biserica, celebrează primele vespere ale solemnităţii Preasfintei Maria Născătoare de Dumnezeu şi înalţă imnul de mulţumire către Domnul, Te Deum.

La Vatican Insider relatează pentru ce - în acest an - vor să aducă mulţumire Domnului şapte persoane care trăiesc în cele cinci continente: Ibrahim Alsabagh, vicar episcopal de Alep (Siria), Luciano Capelli, episcop al diecezei de Gizo (Insulele Solomon), Francesca Federigi, clarisă la Ijebu-Ode (Nigeria), Alois Löser, prior al comunităţii din Taizé (Franţa), Giorgio Marengo, misionar la Arvaiheer (Mongolia), Fiorenzo Priuli, misionar la Tanguita (Benin), Nello Ruffaldi, misionar la Oiapoque (Brazilia).

Te Deum-ul lor personal revelează sânul ospitalier al Bisericii în care pot găsi refugiu şi să reia viaţă cei care aşteaptă atingerea duioşiei şi a milostivirii lui Dumnezeu şi gesturi de eliberare de rău. Aceste relatări de mulţumire arată ceea ce ţine în viaţă toate fiinţele umane: sunt infinitele forme ale păzirii, îngrijirii şi dedicării credibile care se îndeplinesc în fiecare zi de la un capăt la altul al lumii, chiar şi cu preţul unor mari sacrificii; afecte şi legături bune care sunt încântări zilnice: invizibile mediatic, decisive existenţial. Domnul pe acolo trece. Lucrurile iubirii dreg lumea, o fac mai bună, o înfrumuseţează făcând-o o casă în care este mai frumos pentru toţi să locuiască. Ele - lucrurile iubirii - sunt cele care împiedică lumea să se scufunde, desenând drama secretă şi indestructibilă a istoriei. Naşterea acestor minuni zilnice ale lui agape este în însuşi sânul lui Dumnezeu.

Franţa: frère Alois Löser, 63 de ani, prior al comunităţii ecumenice internaţionale din Taizé

"La sfârşitul acestui an, cu fraţii mei, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru miile de tineri veniţi să participe, săptămână după săptămână, la întâlnirile internaţionale pe colina noastră din Taizé. Când în fiecare seară, după rugăciune, rămân în biserică pentru a-i asculta pe cei care vor să împărtăşească o întrebare, o suferinţă, o bucurie, măsor profunzimea căutării lor: căutarea lui Dumnezeu, a unei rugăciuni interioare mai intense, a unei angajări în slujba celor mai vulnerabili. Aceşti tineri vin din toate ţările Europei şi vor să participe la construirea unui continent mai unit. Lor le place să trăiască o experienţă de împărtăşire cu cei de vârsta lor din alte ţări. Tinerii vin la Taizé şi din alte continente: între cei pe care i-am primit menţionez, printre alţii, creştinii arabi, copţii ortodocşi din Egipt, catolicii şi ortodocşii care provin din Liban, din Iordania, din Palestina. Prezenţa lor ne stimulează să ne rugăm pentru pacea în acea regiune.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tinerii pe care i-am întâlnit anul acesta cu ocazia celebrărilor de la Riga, Bruxelles, Tallin, Paris şi Birmingham, şi pentru cei pe care i-am cunoscut fie în timpul întâlnirii găzduite de Biserica coptă ortodoxă din Egipt fie în timpul întâlnirilor organizate în cadrul celei de-a cinci suta aniversări a Reformei la Wittenberg, Geneva şi Lausanne. Referindu-ne la exemplul papei Francisc care în Suedia, la Lund, a cerut Duhului Sfânt: "Dă-ne să recunoaştem cu bucurie darurile care i-au venit Bisericii de la Reformă", am încercat cum - între creştini despărţiţi - să ne bucurăm de darurile altora.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tinerii refugiaţi din Afganistan, din Sudan, din Eritreea, din Siria şi din Irak pe care-i primim la Taizé de doi ani. Este ca şi cum Cristos ne-ar fi invitat să depăşim temerile noastre şi prejudecăţile noastre; ca şi cum, prin prezenţa lor, ne-ar spune: «Eu am murit şi pentru ei, fie că sunt creştini sau nu. Tu poţi să devii prieten al lor». Am mers recent în Sudan şi în Sud Sudan: acolo am întâlnit câteva dintre familiile lor. Întâlnirea personală - când auzim de aproape strigătul unei fiinţe umane rănite, când îi privim în ochi şi îi atingem pe cei care suferă - ne face să descoperim demnitatea celuilalt şi permite să primim ceea ce transmit cei mai săraci. Ei ne dezvăluie vulnerabilitatea noastră personală: şi astfel ne fac mai umani. Şi în mod paradoxal o bucurie este dată: este probabil numai o mică scânteie, dar este o adevărată bucurie pe care o împărtăşesc cu noi cei mai săraci".

Benin: fratele Fiorenzo Priuli, 71 de ani, medic din Ordinul Spitalicesc Sfântul Ioan al lui Dumnezeu în spitalul "Saint Jean de Dieu" din Tanguit?

"În timp ce al patruzecilea an de misiune în acest colţ al Africii se îndreaptă spre sfârşit, cum să nu aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru că m-a ocrotit de atâtea pericole şi pentru că mi-a dăruit bucuria de a colabora cu El în minunata lucrare de a da viaţa şi de a ridica existenţe prosternate de rău şi de suferinţă? Dacă aş avea posibilitatea de a mă întoarce înapoi şi de a-i cere Domnului un har pentru viaţa mea, n-aş reuşi să-i cer atât cât El mi-a dăruit. În timpul anului care abia a trecut am reuşit să salvăm sute de vieţi: aş vrea să menţionez, îndeosebi, zecile şi zecile de femei foarte tinere care suferă de fistulele obstetrice pe care le-am operat. Aceasta este o boală oribilă care rezervă un calvar umilitor: apare după o naştere dificilă în timpul căreia tânăra (care, respectând tradiţia, naşte într-un mic cort ajutată de o bătrână) a împins chiar timp de 6-7 zile: la sfârşit, aducând pe lume copilul, de acum lipsit de viaţă, are loc dezlipirea unei părţi a vezicii. Din acel moment tânăra va trăi pierzând încontinuu urina. Sunt mii tinerele lovite de această boală nu numai în Benin, ci şi în alte ţări africane. Duc o viaţă de izolare dureroasă: adesea sunt repudiate de soţi, îndepărtate de familii şi constrânse să trăiască la marginile satelor. Când, după intervenţie, se vindecă, bucuria lor este de nestăvilit. Este foarte emoţionant. Îi aduc mulţumire Domnului pentru că m-a ajutat să găsesc tot ceea ce îmi trebuie pentru a face aceste operaţii făcând spitalul nostru un punct de referinţă şi pentru îngrijirea acestei patologii. În cursul anilor mulţi prieteni (italieni, dar nu numai) ne-au susţinut permiţând să oferim asistenţă calificată unui număr tot mai mare de pacienţi: în 1970, când spitalul a fost întemeiat, erau 82 de paturi, astăzi sunt 415. În fiecare an avem 18.000/20.000 de noi pacienţi (dintre care 5.000 de copii, dintre care mulţi loviţi de malnutriţie). Apoi sunt specialişti care, folosind zilele de concediu, vin periodic aici din Europa şi rămân mai multe zile pentru a efectua intervenţii deosebit de angajante şi pentru a forma staff-ul medical local. Sunt profund de recunoscător Domnului pentru toţi aceşti prieteni care în diferite moduri ne-au ajutat: sunt o binecuvântare. Când primii fatebenefratelli au ajuns în Benin, erau trei; au devenit după aceea şapte, toţi albi. An după an, sămânţa acestei carisme a adus rod şi astăzi avem 59 de confraţi africani: este un alt mare dar al Domnului, care mă consolează şi pentru care îi mulţumesc".

Insulele Solomon: părintele Luciano Capelli, 70 de ani, salezian, episcop al diecezei de Gizo

"În timp ce se apropie sfârşitul anului, doresc să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul chemării de a-l sluji precum şi pentru că am reuşit să depăşesc o intervenţie la care am fost supus recent din cauza unei tumori diagnosticate la timp. În teritoriul diecezei mele sunt circa 120.000 de persoane, majoritatea metodiste: catolicii sunt 15% trăiesc în circa o sută de mici sate răspândite pe circa patruzeci de insule în care în multe cazuri nu ajunge niciun mijloc de transport aşa încât a trebuit să învăţ să pilotez un hidroavion foarte uşor pentru a putea merge rapid şi frecvent în diferitele parohii. Mă numesc «episcopul zburător». Un dar mare, pentru care nu voi înceta niciodată să-i aduc mulţumire Domnului, este grupul AMIS (Prietenii Misiunii din Insulele Solomon), voluntari italieni generoşi care mă ajută şi care, de mulţi ani, vin în mare număr pe aceste insule pentru câteva săptămâni pe an dedicându-se cu orice mijloc pentru populaţie. Prietenia lor este preţioasă, hărnicia lor este admirabilă. Când am venit în această dieceză, în 2007, Insulele Solomon tocmai fuseseră lovite de cutremur şi de tsunami: cu ajutorul prietenilor de la AMIS a fost posibil nu numai să se reconstruiască edificiile care au fost distruse (între care şi catedrala), ci să edificăm şi şapte şcoli, şase biserici şi două spitale. În afară de asta am reuşit să cumpărăm două mici nave care permit transportul bolnavilor în spitale şi predarea obişnuită a tot ceea ce au nevoie persoanele pentru a trăi în mod demn. Preoţii sunt numai paisprezece (doi diecezani, doisprezece care provin din dieceze asiatice), dar sunt mulţi laici care colaborează cu noi şi care, animaţi de credinţă profundă, se angajează cu dăruire lăudabilă implicându-i pe credincioşi în diferitele activităţi organizate: sunt un dar al cerului.

În sfârşit, doresc să exprim mulţumirea mea Domnului pentru Jubileul Milostivirii: în timpul acestui an, pentru că foarte multe persoane nu aveau ocazia de a ajunge la catedrală, am dus pe diferitele insule - la bordul unei bărci - Poarta Sfântă: a fost o experienţă de convertire de neuitat ale cărei prime roade începem să le observăm".

Mongolia: părintele Giorgio Marengo, 43 de ani, misionar de la "Consolata", paroh la Arvaiheer

"Dimensiunea laudei este cea mai prezentă în rugăciunilor oamenilor de la noi. Intenţiile de rugăciune la liturghie încep de cele mai multe ori cu cuvinte ca «Îţi mulţumesc, Doamne, pentru această zi splendidă pe care ne-ai dat-o şi astăzi» sau «Mulţumesc, Doamne, pentru că şi astăzi m-ai făcut să mă trezesc la timp pentru a veni ca să ascult Cuvântul tău şi ca să primesc pâinea euharistică». Şi eventual acea «zi splendidă» este una dintre cele cu temperatură de -30o şi cu un vânt care suflă din faţă în timp ce se merge spre capela noastră (care este un cort mongol, ger). Această laudă este o provocare continuă pentru credinţa noastră (puţină). Pentru ce aş vrea să-i mulţumesc Domnului este tocmai darul credinţei genuine şi de stâncă al oamenilor care ne-au primit aici la Arvaiheer, localitate la 430 de km de capitala Ulaanbaatar. Comunitatea mică este formată din 28 de adulţi botezaţi, veniţi la credinţă în aceşti zece ani de prezenţă misionară în teritoriu. Acum, puţin câte puţin, încep să ceară botezul şi pentru copiii şi nepoţii lor: aşa a început cateheza pentru tineri. Patru doamne s-au pus la dispoziţie pentru a contribui la formarea catecumenilor: sunt primele noastre catehete. Avem un program precis, elaborat de prefectura apostolică locală, dar încercăm să fim elastici pentru a veni în întâmpinarea diferitelor situaţii, care adesea cer drumuri personalizate.

Doresc să-l laud pe Domnul pentru această minune a credinţei care răsare şi creşte în pofida multelor limite ale noastre, misionari şi misionare (suntem trei, două surori şi un preot), mereu nepotriviţi şi totuşi folosiţi încontinuu de Har pentru ca persoane care au trăit fără să aibă vreun contact cu Biserica să-l cunoască pe Cristos şi să-l poată urma. Asta mă umple de uimire şi recunoştinţă. În fond, este darul misiunii, care cere din partea noastră o convertire continuă, o recentrare zilnică pe Domnul care trimite şi care atinge inimile, în timp ce ne cufundăm în această lume culturală aşa de unică, ce trebuie iubită şi cunoscută profund. Misterul Crăciunului ne aminteşte asta: dacă Dumnezeu a ales să asume sărmana noastră omenitate înseamnă că a voit să se supună legilor timpului şi spaţiului, a devenirii umane, pentru a reconduce toate şi pe toţi la Tatăl. Pentru noi, misionari ad gentes, acesta este principiul teologic al pătrunderii noastre tot mai în profunzime în locul în care suntem trimişi, să cădem în pământ şi să murim ca sămânţa pentru ca în această afundare în teren să aibă loc iarăşi miracolul întâlnirii cu Cristos. Şi miracolul are loc sub ochii noştri privind faţa celui care se roagă în ger-capela noastră: pentru aceasta cântăm Te Deum-ul nostru".

Brazilia: părintele Nello Ruffaldi, 75 de ani, misionar de la PIME (Pontificio Istituto Missioni Estere) la Oiapoque

"Aşa cum se întâmplă în fiecare an, şi la sfârşitul acestui an 2017 am multe motive pentru a-i mulţumi Domnului. Sunt preot de 50 de ani şi de 46 de ani trăiesc în Brazilia printre indios, îndeosebi printre popoarele Karipuna, Palikur, Galibi Marworno şi Galibi Kalina. Anul 2017 a fost un an dificil pentru toţi indigenii deoarece guvernul a adoptat o politică contrară intereselor lor. Constituţia, intrată în vigoare în 1988, asigură pentru indios fie dreptul de a trăi după cultura lor fie drepturile asupra pământurilor ocupate tradiţional. Este vorba fără îndoială despre un fapt inedit în istoria Braziliei. De mult timp marii proprietari de terenuri, industriile mineraliere, producătorii de monoculturi sunt nesatisfăcuţi şi recent, din păcate, au decis să organizeze o impunătoare campanie pentru a modifica Constituţia în aşa fel încât să permită marilor firme să intre în posesia bogăţiilor indigenilor.

Aşadar pentru ce motiv îi mulţumesc Domnului? O fac pentru că indios nu s-au descurajat: s-au organizat la nivel naţional şi revendică drepturile lor; cred în forţa rugăciunii, ştiu că îl au pe Dumnezeu alături de ei şi merg înainte fără frică. Şi până astăzi eforturile celor care cu aviditate râvnesc terenurile lor au fost zadarnice. Ca misionari noi credem că Dumnezeu rămâne mereu alături de cei mici şi că misiunea noastră este să semănăm speranţa, anunţând şi proclamând Vestea Bună, aşa cum se citeşte în cartea profetului Isaia: «Domnul m-a trimis să aduc vestea cea bună săracilor, să leg rănile celor cu inima zdrobită, să vestesc eliberare celor captivi...» (61,1).

Sunt recunoscător Domnului pentru că a trăi misiunea printre indios permite să fiu evanghelizat de ei. Culturile indigene sunt mult mai în sintonie cu Evanghelia decât este societatea noastră care spune că este creştină. De fapt, ele invită la fraternitate şi la împărtăşirea bunurilor aşa încât în acest mici comunităţi nu există bogaţi şi săraci. Pământul - care trebuie respectat şi iubit - este considerat mamă şi nu marfă; exercitarea autorităţii este considerată o slujire. Actualmente indios au contacte tot mai frecvente cu societatea braziliană şi asta produce schimbări care pun în pericol conservarea patrimoniului lor cultural. Aşadar vreau să-i mulţumesc Domnului pentru mulţi dintre ei care - susţinuţi de forţa Evangheliei - rămân tari în valorile primite de la strămoşi".

Siria: fratele Ibrahim Alsabagh, franciscan, 46 de ani, paroh al bisericii "Sfântul Francisc" din Alep şi vicar episcopal

"Înainte de toate vreau să aduc mulţumire Domnului pentru acordul de pace la care s-a ajuns la 22 decembrie 2016 între armata obişnuită şi grupurile armate: de atunci am putut să trăim în pace, nu au mai căzut bombe pe case, şcoli, spitale, locuri de cult. După ani de război ni s-a părut o mine.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu fie pentru rugăciunile şi intervenţiile papei Francisc în favoarea Siriei fie pentru episcopii şi preoţii care s-au dedicat pentru noi în multe moduri: în gesturile lor am perceput duioşia lui Dumnezeu faţă de noi. Recunoştinţa mea se îndreaptă şi spre copiii care în lume, din 5 decembrie 2016, au primit invitaţia de a se ruga pentru pace, în fiecare primă duminică din lună, împreună cu copiii din Alep. Un alt dar mare pe care l-am primit şi pentru care îi sunt recunoscător lui Dumnezeu este ajutorul pe care l-am primit de la creştinii din toată lumea şi de la persoane necredincioase: au avut milă faţă de noi şi ne-au demonstrat afect şi apropiere trimiţându-ne ajutoare consistente graţie cărora a fost posibil să acordăm ajutor populaţiei în timpul războiului şi în acest timp de pace. De când tac armele - cu voluntarii mulţi, generoşi care sunt lângă noi în opera de asistenţă - am reparat peste 800 de case, am ajutat peste 380 de tineri să demareze o mică activitate şi zeci de familii să facă faţă necesităţilor legate de reconstrucţie. Am demarat patruzeci de proiecte: de exemplu garantăm sprijin economic pentru 1.116 de tinere perechi căsătorite din 2010 şi pentru optzeci de perechi de logodnici care doresc să se căsătorească şi să întemeieze o familie.

Îi aduc mulţumire Domnului pentru toţi cei care au continuat să trăiască la Alep în timpul războiului. Mă gândesc la mulţi preoţi, călugăriţe şi călugări care - împărtăşind cu credincioşii foamea, setea, frica, riscul zilnic de a muri - nu s-au cruţat: s-au îngrijit de necesităţile tuturor şi au semănat speranţă, ascultând şi mângâind inimile rănite. Împreună cu ei au rămas medici, infirmieri, profesionişti şi meşteşugari care au pus la dispoziţie cu generozitate competenţele lor pentru cei care aveau nevoie. Şi mulţi credincioşi creştini au decis să nu părăsească oraşul, însufleţiţi de convingerea că Domnul îi voia chiar aici, ca punţi de pace între facţiunile aflate în conflict.

În sfârşit, îi mulţumesc Domnului care mi-a dat curajul de a veni aici la Alep în urmă cu trei ani: m-a condus, indicându-mi zi după zi drumul de parcurs, fără a permite ca să mă simt dezorientat. Am putut să fiu instrument al iubirii sale, al duioşiei sale, al mângâierii sale: pentru aceasta îi mulţumesc cu toată inima".

Nigeria: sora Francesca Federici, 71 de ani, clarisă din mănăstirea "Sfânta Clara" din Ijebu-Ode

"La sfârşitul acestui an îi aduc mulţumire Domnului pentru marile lucruri pe care le-a făcut în viaţa mea, în viaţa noastră. Prea adesea observăm şi amintim numai problemele şi trudele şi nu observăm frumuseţea care se ascunde în realitatea zilnică. Dacă există un lucru care se învaţă în Africa este capacitatea de a mulţumi deoarece condiţiile precare de viaţă nu permit să fie considerat sigur nimic.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru generozitatea comunităţii mele din Ijebu-Ode care, deşi săracă în mijloace şi fără garanţia vreunui ajutor material, cu un act de credinţă şi de abandonare, a primit invitaţia episcopului de Bomadi şi s-a făcut disponibilă de a edifica o mănăstire într-o dieceză foarte săracă din delta fluviului Niger. În luna februarie, împreună cu trei surori, am plecat în Ogrriagbene, mic sat de pescari pe malurile Nigerului, unde lipseşte totul. Mizeria este mare: există numai frumuseţea naturii create de Domnul, bunătatea locuitorilor şi bucuria copiilor care înoată în fluviu, se joacă în nisip, mănâncă o bucăţică de pâine sau de mămăligă şi sunt fericiţi. Este un sat înconjurat de un teren fertil şi de un fluviu plin cu peşte. Din păcate, şi de petrol. Spun din păcate pentru că provoacă poluare apăsătoare şi n-a adus niciun folos populaţiei locale care trăieşte într-o stare de abandonare totală. Cel care a încercat să reclame propriile drepturi a fost ucis şi în sat se respiră resemnare şi pasivitate. Şi totuşi, în pofida acestui climat de mâhnire, am fost primite cu generozitate şi bunăvoinţă: mulţi au voit să împărtăşească cu noi problemele şi acel puţin pe care-l au. După câtva timp de la sosirea noastră, câteva femei, văzându-ne lucrând în mica grădină pe care am realizat-o, ne-au cerut să le învăţăm şi acum au o grădină a lor. Mi s-a părut un semn mic dar important de întreprindere şi de vitalitate regăsită. Îi aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru aceşti noi prieteni, simpli şi umili, care ne-au dat încredere, şi pentru toţi cei care, în lume, se oferă cu generozitate pentru a susţine edificarea acestei noi mănăstiri. Îl rog pe Domnul să continue să dăruiască bucuria comuniunii şi a mărturiei comunităţii mele, permiţându-i să depăşească multele dificultăţi care însoţesc mereu un nou proiect".

(După Vatican Insider, 30 decembrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 83.