Reflecţie la solemnitatea Sfintei Familii de la Nazaret: Isus, Maria şi Iosif - Anul B - 2017

Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul său (cf. Evr 1,2)

De Crăciun, dacă putem spune aşa, am primit de la Dumnezeu, care ne iubeşte, un "mare pachet", plin cu daruri divine, iar în tot timpul Crăciunului, atât în zilele de sărbătoare, cât şi în zilele obişnuite, dar şi pe tot parcursul anului liturgic, Biserica, fiind "ca o mamă bună", ne ajută să despachetăm şi să înţelegem ce daruri minunate am primit şi cum trebuie să răspundem la ele.

Astăzi vom vedea ce conţine "darul de Crăciun", ajutaţi fiind de lumina Sfintei Familii de la Nazaret. "Luminile care fac din noaptea Crăciunului un paradis - scria papa Ioan al XXIII-lea (1881-1963), în jurnalul său - ne cheamă la bunătate, blândeţe, ascultare, simplitate, umilinţă, resemnare, la jertfă, dar şi la sfinţenie". Sfânta Familie din Nazaret prelungeşte Crăciunul până în veşnicie şi constituie garanţia predestinării fiecărei familii creştine care îl are în centrul ei pe pruncul Isus. Sfânta Familie, aşa cum ne sugerează şi numele ei, este "sfântă", pentru că fiecare dintre persoanele care o compun sunt sfinte: sfânt este copilul Isus; sfântă este Fecioara Maria; sfânt este feciorelnicul Iosif.

Dumnezeu a instituit familia pentru a-şi împlini prin ea planul etern privind fericirea şi bucuria oamenilor, căci Dumnezeu "a plănuit" ca fericirea să ne vină printr-o familie. Oamenii au căzut au căzut din această fericire dată lor de Dumnezeu şi au cules rodul amar al neascultării lor de Dumnezeu, căci au pus la îndoială cuvintele şi planul său de fericire pentru ei, s-au separat nepermis unul de altul, iar femeia a stat la "sfat" cu diavolul, unul mult mai inteligent decât ea (cf. Gen 3,1-7). Dacă printr-o familie a venit căderea, Dumnezeu a voit ca tot printr-o familie se redea omului fericirea. Şi a ales Sfânta Familie de la Nazaret, unde trebuia să se nască şi Fiul său, mântuitorul promis.

Papa Leon al XIII-lea a instituit în 1895 sărbătoarea "Sfintei Familii de la Nazaret, pentru a propune timpurilor noastre modelul perfect de familie după inima lui Dumnezeu şi pentru a da un impuls instituţiei familiei, piatra de temelie a vieţii sociale şi creştine, propunând cele trei persoane sfinte care o alcătuiesc, ca modele de sfinţenie pentru fiecare dintre membrii familiilor noastre.

Astfel, în sfânta Familie de la Nazaret, aşa după învăţătura sfântului Paul: Femeile învaţă de la Maria să fie supuse bărbaţilor, ca Domnului, căci aşa este planul Domnului de mântuire, căci ele sunt şi imaginea Bisericii ascultătoare mântuite de Cristos. Bărbaţii învaţă de la Iosif, după acelaşi plan divin de mântuire, să-şi iubească femeile, după cum Isus şi-a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea. Iar copiii învaţă, de la Isus însuşi, cum să asculte de părinţi după porunca Domnului ca să le fie bine în toate (cf. Ef 5,21-6,4; Ex 20,12). În Sfânta Familie, cum spune fericitul papă Paul al VI-lea (1897-1978), se mai învaţă virtuţi necesare: tăcerea, ascultarea, meditarea şi vestirea Cuvântului divin; disciplina şi ucenicia la Isus; iubirea ştiinţei şi a adevărurilor divine; disciplina muncii; modul de a trăi frumos; modul de a căuta desăvârşirea; datoria de a căuta binele altora; modul de a se bucura în Domnul şi de a cânta psalmi şi cântări duhovniceşti (cf. Discurs ţinut la Nazaret, 5 ianuarie 1964).

Dar pachetul primit la Crăciun este mult mai "mare". De aceea, trebuie să spunem că "darul cel mai mare" din "pachetul de Crăciun" este "Isus însuşi". Isus este principalul cadou făcut de Dumnezeu, oamenilor după căderea lor în păcat şi în nefericire (cf. Gen 3,15). Însuşi numele Isus înseamnă "mântuitor" (cf. Mt 1,21). Isus a fost darul cel mult rugat, aşteptat şi dorit de oamenii din vechime (cf. Is 64,1). Şi ce daruri cuprinde în sine Pruncul Isus născut pentru noi oamenii din toate timpurile?

Pe lângă darul luminii din noaptea în care zăcea lumea de Crăciun şi cel al mântuirii de la cruce când oamenii era pierduţi; pe lângă "darurile": Maria, Iosif, îngerii şi sfinţii cerului puşi în slujba noastră, Isus mai are pentru noi încă multe alte daruri, învăţături, din care amintesc numai: ascultarea faţă de voinţa Tatălui ceresc (cf. In 6,38), împlinirea şi vorbirea cuvintelor Tatălui (cf. In 12,49-50), împlinirea faptelor Tatălui (cf. In 10,37), acceptarea din mâinile Tatălui a suferinţelor şi morţii ca medicament (cf. Fil 2,8). Numai primind, meditând şi trăind aceste daruri şi aceste învăţături vom reprimi iar pe Duhului Sfânt, şi odată cu el vom primi: iertarea păcatelor, învierea din morţi, înălţarea la cer, glorificarea la dreapta Tatălui şi viaţa veşnică.

Deşi refuzat la Betleem, la Nazaret, în satele şi oraşele lui Israel, în satele şi oraşele din afara Israelului, refuzuri care atât de mult i-au deranjat pe apostolii Iacob şi Ioan, că au cerut foc din cer ca să-i mistuie pe cei care le-au făcut (cf. Lc 9,54); deşi părăsit şi negat de apostoli, vândut de Iuda; urât, acuzat şi condamnat pe nedrept la moarte de poporul pe care a venit să-l mântuiască, zic, cu toate aceste refuzuri şi împotriviri, Isus şi-a împlinit misiunea pe care i-a încredinţat-o Tatăl ceresc, misiunea de a ne spune cuvintele lui, misiunea de a ne arăta iubirea lui chiar duşmani fiind, misiunea de a face lucrările Tatălui fără a se da bătut şi fără să obosească (cf. Is 42,4), misiunea de a ne da trupul său ca hrană şi viaţa sa ca mântuire. Prin toate acestea Isus a trasat şi misiunea noastră până la venirea sa de-a doua.

Profetul Isaia spunea despre Isus: "După ce îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi prin mâinile lui (Is 53,10). Asta vrea să ne spună nouă, creştinilor de ieri, de astăzi şi din viitor, că în orice circumstanţă a vieţii, fericită sau nefericită, de sănătate sau boală, de la naştere şi până la moarte, trebuie să facem voinţa lui Dumnezeu, asemenea lui Isus, că de restul se îngrijeşte Dumnezeu, adică Dumnezeu se îngrijeşte de învierea, de înălţarea, de glorificarea, de slava şi fericirea noastră veşnică. Slava Tatălui şi Duhul Tatălui, care l-au înviat pe Isus din morţi (cf. Rom 6,4; 8,11), ne vor învia şi ne vor ferici veşnic şi pe noi.

Ce fericite nu au fost Persoanele divine, când, după naşterea, pătimirile, moartea şi învierea lui Isus, i-au auzit pe ucenicii lui spunând: "Nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit"; "trebuie să ascultă mai întâi de Dumnezeu decât pe oameni" (cf. Fap 4,19-20); "Mă bucur în suferinţele mele" care sunt mântuitoare (cf. Col 1,24; Is 38,17); "Pentru mine a muri este un câştig" (cf. Fil 1,21); "caut premiul promis" (cf. Fil 3,14). "De aceea ne-a fost trimis Isus ca "chip" al omului nou (cf. Ef 4,24), ca aici să ajungem cu toţii.

Dar o mare bucurie au persoanele divine şi când îi aud pe oameni vestind evanghelia după exemplul lui Isus şi spunând: "Noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit" (Fap 4,20)."Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia" (1Cor 9,16). Conciliul al II-lea din Vatican (1962-1965), în Decretul despre apostolatul laicilor, afirmă: "Biserica s-a născut pentru ca, răspândind pe întreg pământul împărăţia lui Cristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, să-i facă pe toţi oamenii părtaşi la răscumpărarea mântuitoare şi prin ei lumea întreagă să-i fie supusă lui Cristos în adevăr" (AA 2). Un martir al predicării cuvântului divin spunea: "Sunt sigur că chipul lui Cristos pe care l-am zugrăvit în inima oamenilor nu va fi distrus niciodată şi aceasta îmi dă cea mai mare bucurie".

Prima care a ajuns să poarte "chipul omului nou", Cristos întrupat de Crăciun, a fost Maria, pe care Biserica o numeşte "chip şi imagine" la care trebuie să ajungă întreg poporul lui Dumnezeu (cf. LG 68), "darul" lui Dumnezeu pentru noi, colaboratoare şi partenera lui Dumnezeu în împlinirea planului divin de mântuire.

Dacă începând cu păcatul Evei, femeia a devenit "piatră" de cădere chiar pentru mulţi copiii ai lui Dumnezeu din Vechiului Testament şi a dus întârzierea împlinirii planului divin de mântuire; începând cu ascultarea Mariei care l-a primit pe Isus în sânul şi în inima ei, care a primit chipul "omului nou, Isus", în fiinţa ei, femeile trebuie să devină asemenea Mariei care a devenit asemenea lui Isus, "prilej de ridicare pentru mulţi" (cf. Lc 2,34). Oare la ce ne cheamă Maria, care l-a imitat în toate pe Isus, atunci când ascultă, primeşte, meditează, naşte Cuvântul viu pe pământ şi în suflete, făcând apostolat? Oare la ce ne cheamă Maria, care l-a imitat în toate pe Isus, atunci când se roagă, merge la templu, merge pe urmele lui Isus până pe Calvar, adună Biserica în rugăciune şi merge în misiune? Oare la ce ne cheamă Maria umplută de har şi de Duhul Sfânt, înviată şi înălţată la cer, încoronată şi glorificată în paradis? Să devenim cu toţii asemenea ei!

Următorul "dar", următorul om de pe lista celor care au purtat chipului "omului nou Isus", în fiinţa lor, a fost sfântul Iosif, care a acceptat şi el planul divin de mântuire, aşa cum l-a acceptat Isus, cum l-a acceptat şi Maria. Pentru acceptarea planului divin de mântuire, lecturile biblice de astăzi îi compară pe Iosif cu Isus şi Maria, cu Abraham şi Sara din prima lectură (cf. Gen 15,1-6; 21,1-3); cu Isaac, Iacob şi David din psalmul responsorial şi lectura a doua (cf. Ps 105,1-9; Evr 11,8-19); cu Simeon şi Ana care vorbeau despre Prunc, din evanghelia de astăzi (cf. Lc 2,22-40).

Dacă "oamenii vechi" îşi etalau şi îşi etalează încă independenţa, puterea, bogăţia, rangul, Iosif, "omul cel nou", după planul lui Dumnezeu şi după exemplul lui Isus, deşi era din neamul celui mai binecuvântat rege, David, deşi era dintre oamenii cei mai drepţi şi stimaţi, Iosif se smereşte, slujeşte, se jertfeşte pe sine şi moare în credinţă. De aceea, a fost lăudat de sfânta Scriptură ca "bărbat neprihănit" (cf. Mt 1,19); de aceea, poate acum să stea alături de cei mai mari eroii ai credinţei şi ai istoriei: Abraham, Isaac, Iacob, David, bătrânul Simeon, pomeniţi în lecturile de astăzi; de aceea, acum să cânte şi să se bucure veşnic împreună cu ei şi cu îngerii şi sfinţii în împărăţia cerurilor.

Stăm uneori şi ne întrebăm cu uimire: De ce atâtea familii eşuează? Au început-o atât de bine în ziua nunţii lor şi în scurtă vreme totul se năruie, viaţa lor devine insuportabilă. Iată, una din explicaţii: soţii îşi imaginează că ei sunt cei care realizează fericirea, cu inteligenţa şi forţele lor, fără ajutorul lui Dumnezeu. Aceştia nu cunosc cuvintele psalmistului: "Dacă Domnul nu zideşte casa, în zadar se trudesc cei care zidesc" (Ps 127,1). Din Biblie învăţăm că o căsnicie reuşită constă întotdeauna din următoarea formulă: Dumnezeu cel întreit şi unic care este baza şi liantul, şi apoi treimea familiei: bărbatul, femeia şi copiii.

Ca "păianjenul nesăbuit" dintr-o fabulă a lui Johannes Jorgensen (1866-1956), scriitorul danez convertit la creştinism, acesta, după ce a ajuns purtat de vânt într-un pom unde şi-a ţesut o pânză şi prinzând multe muşte s-a îngrăşat, într-o zi a găsit un fir căruia nu-i înţelegea rostul. Era tocmai firul prin care coborâse şi se legase de copac. Şi pentru că nu înţelegea rostul acelui fir, l-a muşcat şi l-a rupt. Dar tot în aceeaşi clipă a căzut cu tot cu pânză în noroiul drumului, unde o căruţă a trecut peste el. Fără cuvinte. Păianjenul din această parabolă este personificarea omului de astăzi care şi-a tăiat firul ce-l leagă de Dumnezeu şi căzut în noroiul păcatelor şi al disperării. Sfânta Familie ne învaţă să ne legăm iarăşi de Dumnezeu.

Acum am să prezint un contrast izbitor între familiile a doi patriarhi biblici: Lameh, de pe linia lui Cain (cf. Gen 4,18; Iuda 1,14) şi Enoh de pe linia lui Set (cf. Gen 5,22-24). Ambii aparţin generaţiei a şaptea de la Adam şi sunt rude între ei, numai că unul se gândeşte numai la cele pământeşti şi celălalt îl caută mai întâi pe Dumnezeu; Lameh se îmbogăţeşte din comerţul cu fier şi este doritor de câştig, devenind strămoşul profeţilor mincinoşi ca Balaam (cf. Iuda 1,11); celălalt, Enoh, de pe linia lui Set, are parte de o atmosferă cerească, căutând mai întâi pe Dumnezeu şi dreptatea lui; Lameh, de pe linia lui Cain, şi-a luat două soţii contra planului lui Dumnezeu de mântuire, iar Enoh una; unul este vinovat de crimă, celălalt nu gustă moartea fiind răpit la cer ca să nu vadă ororile potopului (cf. Gen 5,24); unul se împotrivea Domnului, celălalt chema numele Domnului. De aceea, Enoh, de pe linia lui Set, l-a născut pe cel mai longeviv om, pe Metusalem, 969 de ani, ce a născut un urmaş care a trăit 777 de ani, simbolul binecuvântaţilor lui Dumnezeu; Iar Lameh, de pe linia lui Cain, a avut un urmaş care poartă numărul 666 (cf. Ap 13,18), simbolul lui Antihrist şi al blestemului.

Să avem grijă că prin faptele noastre de fiecare zi, ne înscriem fie în generaţia lui Cain care este contra lui Dumnezeu, contra planului său de mântuire, contra instituţiei familiei monogame voite de Dumnezeu, contra căsătoriei dintre un bărbat şi o femeie, contra iubirii de copii ca Onan, contra căutării împărăţiei lui Dumnezeu, ca Balaam. Fie ne înscriem în generaţia lui Set, generaţia oamenilor iubitori de Dumnezeu şi de oameni, generaţia celor ce primesc planul lui Dumnezeu, celor care nu profanează instituţia căsătoriei monogame voite de Dumnezeu, celor care au parteneri şi copii binecuvântaţi, spiţă a lui Set din care face parte şi Isus (cf. Lc 3,38). Copiii sunt darul lui Dumnezeu, îi aparţin lui Dumnezeu, ne sunt împrumutaţi de Dumnezeu şi trebuie crescuţi pentru Dumnezeu.

Închei prezentând două resurse pentru a ne păstra pe linia Sfintei Familii de la Nazaret, pe linia lui Set, pe linia lui Isus: Cuvântul biblic şi Euharistia. Dacă o familie creştină vrea să promoveze comuniunea dintre membrii ei şi Dumnezeu şi comuniunea dintre unii cu alţii, în primul rând trebuie ca zilnic să se întărească din lectură biblică şi din rugăciunea în comun. În al doilea rând, trebuie să facă comuniunea euharistică, prin care devine una cu Isus şi cu fraţii. Sfântul papă Ioan Paul al II-lea (1920-2005) afirmă: "Euharistia este tăria căsătoriei creştine. Euharistia este izvorul iubirii. În darul euharistic şi biblic, familia creştină îşi găseşte forţa trăirii frumoase, comuniunea cu Dumnezeu şi cu fraţii şi tăria de a-şi împlini misiunea primită" (cf. Familiaris Consortio 57.59).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 31.