Card. Müller: "Cartea lui Buttiglione a împrăştiat dubia cardinalilor"

De Andrea Tornielli

Pentru cei şaptezeci de ani ai săi cuvintele cele mai semnificative sunt cele primite de la papa emerit Benedict al XVI-lea: cardinalul Gerhard Ludwig Müller a "apărat tradiţiile clare ale credinţei, dar în spiritul papei Francisc" a "încercat să înţeleagă cum pot să fie trăite astăzi". Şi tocmai în acest sens mergea eseul introductiv dens şi articulat pe care cardinalul german a voit să-l scrie pentru a sprijini iniţiativa filozofului Rocco Buttiglione, care a adunat într-un volum publicat recent contribuţiile sale pentru o lectură a exortaţiei Amoris laetitia dincolo de extremismele opuse dar conştient de pasul făcut. De mulţi ani, mai întâi fiind cardinal şi apoi ca papă, Joseph Ratzinger a vorbit despre problema reprezentată de căsătoriile tot mai numeroase celebrate fără credinţă şi fără conştiinţa sacramentului. O problemă luată în considerare de acelaşi Müller într-o scrisoare pastorală publicată la începutul episcopatului său la Regensburg. În acest interviu cu Vatican Insider cardinalul revine asupra acelor dubia ale cardinalilor şi aprofundează câteva pasaje din introducerea la cartea lui Buttiglione.

Eminenţă, de ce aţi susţinut cartea filozofului Rocco Buttiglione despre Amoris laetitia?

Intenţia prietenului meu Rocco Buttiglione în această carte este să ofere răspunsuri competente la întrebări formulate în mod competent. Eu am voit să sprijin această contribuţie la un dialog onest fără sectarism şi fără polemică. În germană există un mod de a spune: "cine vrea să pună pace ia loviturile din amândouă părţile". Însă cred că trebuie să acceptăm acest risc din iubire faţă de adevărul Evangheliei şi faţă de unitatea Bisericii.

Credeţi că această carte a profesorului Buttiglione a răspuns la vestitele dubia formulate de cei patru cardinali?

Sunt convins că el a împrăştiat dubiile cardinalilor şi ale multor catolici care se temeau că în Amoris laetitia s-ar fi realizat o alterare substanţială în învăţăturii credinţei atât cu privire la modul valid şi rodnic de a primi sfânta împărtăşanie cât şi cu privire la indisolubilitatea unei căsătorii încheiate în mod valid între botezaţi.

Impresia care se deduce citind textul celor cinci dubia ale cardinalilor este aceea că nu ne aflăm în faţa unor adevărate întrebări, adică a unor îndoieli exprimate pentru a avea un răspuns într-un sens sau în altul, ci mai degrabă în faţa unor întrebări un pic retorice care duc spre o direcţie deja prestabilită. Ce părere aveţi?

În toate luările mele de poziţie, care mi-au fost cerute din multe părţi, eu am încercat mereu să depăşesc polarizările şi un mod de a gândi pe terenuri opuse. Pentru aceasta profesorul Buttiglione mi-a cerut pentru cartea sa o introducere cu titlul "Pentru ce se poate şi trebuie să se interpreteze Amoris laetitia în sens ortodox". Însă acum nu trebuie să pierdem timp cu problema modului în care am intrat în această situaţie plină de tensiuni, ci mai degrabă să ne concentrăm asupra modului în care ieşim din ea. Avem nevoie de mai multă încredere şi mai multă atenţie binevoitoare unii faţă de alţii. Fiind creştini nu trebuie să ne îndoim niciodată de buna voinţă a fraţilor noştri, ci, "cu umilinţă, fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine" (Fil 2,3) - aşa ne avertizează apostolul să avem cu toţii aceleaşi sentimente în iubire.

În eseul introductiv la cartea lui Buttiglione dumneavoastră vorbiţi cel puţin despre o excepţie referitoare la sacramente pentru cel care trăieşte o a doua unire, cea referitoare la aceia care nu pot obţine nulitatea matrimonială în tribunal, dar sunt convinşi în conştiinţă de nulitatea primei căsătorii. Această ipoteză a fost luată deja în considerare, în anul 2000, de cardinalul de atunci Joseph Ratzinger. În acest caz se poate deschide calea spre sacramente? Amoris laetitia ar putea să fie considerată o dezvoltare a acelei poziţii?

În faţa instruirii adesea insuficiente în învăţătura catolică şi într-un ambient secularizat în care căsătoria creştină nu constituie un exemplu de viaţă convingător, se pune problema validităţii şi a căsătoriilor celebrate după ritul canonic. Există un drept natural de a încheia o căsătorie cu o persoană de sex opus. Acest lucru este valabil şi pentru catolicii care s-au îndepărtat de credinţă sau au menţinut numai o legătură superficială cu Biserica. Deci cum trebuie considerată situaţia acelor catolici care nu apreciază sacramentalitatea căsătoriei creştine sau chiar o neagă? Despre aceasta, cardinalul Ratzinger voia ca să se reflecteze, fără a avea o soluţie frumoasă şi pregătită. Nu e vorba de a construi artificial vreun pretext pentru a putea da împărtăşania. Cine nu recunoaşte sau nu ia în serios căsătoria ca sacrament în sensul în care o consideră Biserica nu poate, şi acesta este lucrul cel mai important, nici să primească în sfânta împărtăşanie pe Cristos care este fundamentul harului sacramental al căsătoriei. Aici ar trebui să fie înainte de toate o convertire la întregul mister al credinţei. Numai în lumina acestor consideraţii poate un bun păstor să clarifice situaţia familială şi matrimonială. Este posibil ca penitentul să fie convins în conştiinţă, şi cu bune motivaţii, de invaliditatea primei căsătorii cu toate că nu poate oferi proba canonică. În acest caz căsătoria validă în faţa lui Dumnezeu ar fi cea de-a doua şi păstorul ar putea acorda sacramentul, desigur cu precauţiile oportune pentru a nu scandaliza comunitatea credincioşilor şi a nu slăbi convingerea în indisolubilitatea căsătoriei.

Suntem în faţa unui număr tot mai mare de cazuri de căsătorii celebrate fără credinţă adevărată între persoane care apoi după puţini ani (uneori puţine luni) se lasă. Şi eventual după aceea, după ce au încheiat o nouă unire civilă, întâlnesc cu adevărat credinţa creştină şi întreprind un drum. Cum trebuie acţionat în aceste cazuri?

Aici încă nu avem un răspuns consolidat. Însă ar trebui să dezvoltăm criterii fără a cădea în capcana cazuisticii. Teoretic este destul de uşor să se definească diferenţa între un necredincios botezat şi un aşa-numit "creştin numai cu numele" care ajunge mai târziu la plinătatea credinţei. Mai dificil este să se verifice asta în realitatea concretă a fiecărui om în pelerinajul vieţii sale. Fidelă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, Biserica nu recunoaşte nicio desfacere a legăturii matrimoniale, deci nicio dezbinare a sa. O căsătorie sacramentală validă în faţa lui Dumnezeu şi în faţa Bisericii nu poate fi desfăcută nici de soţi nici de autoritatea Bisericii şi desigur nu poate fi desfăcută nici de un divorţ civil urmat de o nouă căsătorie. Este diferit cazul, pe care deja l-am amintit, al unei căsătorii invalide încă de la început datorită lipsei unui adevărat consimţământ. Aici nu se desface sau nu se consideră irelevantă o căsătorie validă. Se recunoaşte pur şi simplu că ceea ce părea să fie o căsătorie în realitate nu este.

În eseul introductiv la cartea lui Buttiglione dumneavoastră vorbiţi şi despre imputabilitatea diminuată a vinei celui care "încă nu este în măsură să satisfacă toate exigenţele legii morale". Ce înseamnă?

Păcatul de moarte ne ia viaţa supranaturală în har. Principiul său formal este voinţa de a contrazice sfânta voinţă a lui Dumnezeu. La asta se adaugă "materia" de acţiuni în conflict grav împotriva învăţăturii credinţei Bisericii şi a unităţii sale cu papa şi episcopii, a sfinţeniei sacramentelor şi a poruncilor lui Dumnezeu. Catolicul nu se poate scuza spunând că nu ştie toate aceste lucruri. Însă există persoane care, fără propria vină gravă, n-au primit o instruire religioasă suficientă şi trăiesc într-un ambient spiritual şi cultural care pune în pericol acel sentire cum Ecclesia. Aici este nevoie de bunul păstor care, de această dată, nu trebuie să-i respingă pe lupi cu toiagul său ci - după modelul bunului samaritean - să verse untdelemn şi vin în răni şi să-l interneze pe cel rănit în hanul care este Biserica.

În intervenţia introductivă dumneavoastră amintiţi şi învăţătura tradiţională conform căreia "pentru imputabilitatea vinei în judecata lui Dumnezeu trebuie luaţi în considerare factorii subiectivi precum conştiinţa deplină şi consensul deliberat în lipsa gravă împotriva poruncilor lui Dumnezeu". Aşadar pot exista cazuri în care lipsind conştiinţa deplină şi consensul deliberat imputabilitatea este diminuată?

Cel care în sacramentul Pocăinţei cere reconcilierea cu Dumnezeu şi cu Biserica trebuie să mărturisească toate păcatele sale grave de care el îşi aminteşte după o aprofundată cercetare a cugetului. Numai Dumnezeu poate măsura gravitatea păcatelor comise împotriva poruncilor sale pentru că numai El cunoaşte inima oamenilor. Circumstanţele, pe care numai Dumnezeu le cunoaşte, care diminuează vina şi pedeapsa în faţa tribunalului său, sunt de tip diferit de cele care se pot judeca din exterior, ca acelea care pot pune în discuţie validitatea unei căsătorii. Biserica poate administra sacramentele ca instrumente ale harului numai conform cu modul în care Cristos le-a instituit. Sfântul Toma de Aquino distinge sacramentul Pocăinţei de Euharistie deoarece prima este un medicament care purifică (purgativa) în timp ce a doua este un medicament care edifică (confortativa). Dacă se confundă unul cu celălalt se dăunează ori celui bolnav ori celui sănătos. Cine îşi aminteşte de un păcat grav trebuie înainte de toate să primească sacramentul pocăinţei. Pentru aceasta este necesară căinţa şi propunerea de a evita ocaziile următoare de păcat. Fără asta, nu există iertarea sacramentală. Aceasta este în orice caz învăţătura Bisericii. În introducerea la cartea lui Buttiglione am citat şi pasajele relevante din magisteriul cel mai autoritar. Totuşi credincioşii au şi dreptul la o însoţire atentă care să corespundă itinerarului lor personal de credinţă. În însoţirea pastorală şi mai ales în sacramentul Pocăinţei preotul trebuie să ajute în cercetarea cugetului. Credinciosul nu poate decide singur în conştiinţă dacă să recunoască sau nu poruncile lui Dumnezeu drept corecte şi obligatorii pentru el. Mai degrabă noi examinăm în conştiinţă gândurile noastre, cuvintele noastre, faptele noastre şi omisiunile noastre în lumina sfintei sale voinţe. În loc să ne justificăm singuri să-l rugăm pe Dumnezeu cu umilinţă şi "cu un duh căit" (Ps 51,19) pentru iertarea şi a păcatelor pe care nu ştim că le-am comis. Aşa este posibil un nou început.

Aşadar cum se depăşesc riscurile opuse ale subiectivismului şi legalismului? Cum se ţine cont de fiecare eveniment concret, uneori dramatic?

În viziunea catolică, conştiinţa fiecăruia, poruncile lui Dumnezeu şi autoritatea Bisericii n-au fost izolate unul în faţa celuilalt ci stau unul cu altul într-o conexiune internă calibrată atent. Asta exclude atât un legalism cât şi un individualism autoreferenţial. Nu este misiunea noastră să justificăm o nouă unire care seamănă cu o căsătorie cu o persoană care nu este soţul legitim. Nu ne este permis în gândirea noastră să considerăm "lumeşte" că Isus nu a putut să ia în serios atât de mult indisolubilitatea căsătoriei sau că ea nu mai poate să fie pretinsă de omul de astăzi care, din cauza prelungirii duratei vieţii, nu poate rezista aşa de mult timp cu un singur soţ. Însă există de fapt situaţii dramatice din care este greu de găsit o cale de ieşire. Aici bunul păstor distinge cu atenţie condiţiile obiective şi cele subiective şi dă un sfat spiritual. Însă el nu se consideră Domn peste conştiinţa altora. Aici trebuie să legăm cuvântul de mântuire al lui Dumnezeu, care în învăţătura Bisericii este doar transmis, cu situaţia concretă, în care se regăseşte omul în peregrinarea sa. Aici este bine de amintit şi vechiul principiu conform căruia duhovnicul nu trebuie să tulbure conştiinţa penitentului în bună credinţă înainte ca el să fi crescut în credinţă şi în cunoaşterea învăţăturii creştine până acolo încât să poată recunoaşte propriul păcat şi să formuleze propunerea de a nu-l mai comite. Între ascultarea faţă de Cristos Învăţătorul şi imitarea lui Cristos Bunul Păstor nu există un sau-sau, ci numai un şi-şi.

Liniile călăuzitoare pastorale-aplicative ale Amoris laetitia ale episcopilor din regiunea Buenos Aires, elogiate de pontif, au fost publicate în Acta Apostolicae Sedis. Cum le evaluaţi?

Aceasta este o problemă asupra căreia n-aş vrea să dau nicio evaluare. În prefaţa mea la cartea lui Buttiglione am vorbit în general despre raportul dintre magisteriul papal şi autoritatea directivelor pastorale ale episcopilor diecezani. Nu este vorba despre decizii dogmatice sau despre cazul unui soi de evoluţie a dogmei. Este vorba numai despre o posibilă practică a administrării sacramentelor dat fiind că în cazuri aşa de grave sacramentul Pocăinţei trebuie să preceadă primirea împărtăşaniei. Însă în această privinţă ar trebui amintit că după credinţa catolică jertfa euharistică, sfânta liturghie, nu se poate reduce la primirea împărtăşaniei (cu gura). Conciliul din Trento vorbeşte despre o triplă modalitate de primire a sacramentului: conform dorinţei (în dorinţă); primirea sfintei ostii cu gura (împărtăşania sacramentală); unirea intimă de har cu Cristos (împărtăşania spirituală).

(După Vatican Insider, 30 decembrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 15.