Ce Crăciun ne aşteaptă? Depinde pe cine am aşteptat timp de săptămâni lungi.

De Enzo Bianchi

Ce aşteptăm de la Crăciun şi ce sărbătorim în acea zi? Frenezia cu care trăim săptămânile care preced sărbătoarea cea mai populară din ţara noastră, pentru cei care cred şi cei care nu cred, ne vorbeşte despre cadouri şi despre raze de bunătate într-o viaţă ameninţată de rivalitatea zilnică; evocă intimităţi familiale într-o societate care pare că a pierdut centralitatea; promite odihnă şi distracţie, dar îi orientează spre o succesivă eficienţă mai bună de muncă.

Şi totuşi, tocmai obişnuinţele sociale schimbate ar trebui să-i conducă din nou pe creştini la esenţialul credinţei lor şi să-şi dea seama că nu depinde calitatea Crăciunului lor de modul în care au alimentat aşteptarea Domnului care vine.

Vom avea un Crăciun creştin dacă am fost capabili să trăim un Advent creştin, pentru că dimensiunea de credinţă a celebrării naşterii lui Isus Cristos la Betleem depinde de cel pe care l-am aşteptat timp de săptămâni lungi, de ce dorinţă locuia în rugăciunile noastre şi acţiunile noastre, de care venire ne-am pregătit s-o primim.

Să privim ce aşteptări ne relatează evangheliile care povestesc naşterea unui prunc din casa lui David. Maria şi Iosif trăiesc o aşteptare legată cu umilinţă şi tenacitate de o promisiune îndepărtată şi apropiată, care se extinde de la rădăcina lui Iesse la fecioara din Nazaret, aşteptare a unui întreg popor care devine ascultare a celor săraci faţă de cuvintele mesagerilor lui Dumnezeu, atenţie în a păstra în inimă nemaiauzitul care a intrat năvalnic în vieţile lor. Pelerini ai speranţei urcă la Betleem ca răspuns docil la o poruncă a împăratului şi acolo, într-o iesle, prezenţa lui Dumnezeu îşi pune propriul cort într-o carne umană.

Păstorii în noapte aşteaptă neliniştiţi zorile unei noi zile pentru că noaptea aduce numai frig şi pericol pentru turmele lor şi îi ia somnul. Şi, în acel întuneric care-i marginalizează, aud invitaţia îngerilor de a merge ca să vadă o lumină pregătită pentru ei, ascultă cuvintele care aduc glorie lui Dumnezeu şi vestesc pace şi mântuire tuturor, începând de la cei din urmă, primii destinatari ai veştii bune.

Între timp la Ierusalim regele Irod nu aşteaptă nimic, pretinde: de fapt, pentru a avea ceea ce vrea îi este suficient să poruncească. Şi totuşi acolo, în inima oraşului „viziune de pace”, în siguranţă între zidurile palatului său, se teme de un nou-născut capabil să-l dea jos de pe tron, un principe al păcii a cărui existenţă o ignoră, dar intuieşte puterea impetuoasă.

Lui i se adresează magii, după ce au parcurs drumurile care unesc orientul şi occidentul, cerând o confirmare pentru căutarea lor: a scruta cerul nu este trudă scop în sine, ci vigilenţă care risipeşte pe cei puternici în gândurile inimii lor, intuieşte invizibilul, reorientează drumul şi permite să se recunoască într-un prunc alături de mama sa pe aşteptatul neamurilor.

La templu, Ana şi Simeon aşteaptă numai să se abandoneze în braţele acelui Domn pe care l-au slujit toată viaţa şi descoperă că înainte de acel încrezător „a fi lăsaţi să plece” primesc iar darul de a fi ei cei care iau în braţe lumina spre revelaţie pentru neamuri şi gloria lui Israel. Înaintea lor, în acelaşi templu, Zaharia a aşteptat mut şi uluit ca un glas să ia trup în sânul steril al Elisabetei, soţia sa, şi să devină profet al Celui Preaînalt, precursor al bunătăţii milostive a lui Dumnezeu.

Da, aşteptările pot să fie multe şi diferite, iar natura şi calitatea lor determină primirea pe care o rezervăm lui Mesia care vine şi binecuvântarea pe care o primim. Aşadar, în fiecare an Adventul ne interpelează cu privire la aşteptarea noastră vigilentă şi în fiecare an Crăciunul ne surprinde cu milostivirea inefabilă a Domnului.

Astfel, dacă am ştiut să hrănim cu Cristos aşteptarea noastră, vom primi în dar înţelegerea Crăciunului ca afirmare umilă şi hotărâtă a Dumnezeului care s-a făcut om, pentru că atât de mult a iubit lumea. Asta îi va face pe creştini capabili să relateze cu limbajul culturii noastre în continuă schimbare perena „veste bună” care priveşte toată omenirea: naşterea lui Isus este îmbrăţişare între dreptate şi adevăr, este întâlnire rodnică între cer şi pământ, este speranţă şi promisiune de pace şi de viaţă deplină.

(După SIR, 23 decembrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.